Există unii oameni pentru care viețuirea cade sub alte imperative decât pentru majoritatea. Oameni care se trezesc si se culcă întru poezie. Oameni pe care îi frământă nu problema pâinii de toate zilele, ci o metaforă neizbutită, o rimă șchioapă, un vers șleampăt. Oameni care vorbesc numai limba poezească, o limbă înrudită de apropae cu limbă muritorilor, totuși plină de falși prieteni, de idiomatisme, de omonimii fonetice - încât noi, ceilalți, avem impresia că o întelegem fără a trebui să o mai învățăm. Așa, după ureche, înțelegem pe poeții amestecați printre noi atunci când aceștia ni se adresează direct. Căci pentru acești poeți poezia nu e o haină de împrumut pe care să o îmbrace atunci când ne vorbesc dintre filele cărților; poetul din această specie nu este bilingv, cum eronat s-ar putea crede; el nu vorbește acum limba vulgară, acum pe cea poezească. Nu numai vorbirea, ci și simțirea sau gândirea, chiar și voirea unui asemenea poet sunt poezești. El n-a învățat niciodată graiul prozei și, dacă vă veți uita cu atenție la încălțările sale, veți vedea că n-au pe ele nici fir de praf.

O asemenea făptură a fost poetul Simon Ajarescu. Biografia omului subiacent este exemplară prin lipsa ei de densitate. Numele său de stare civilă, Dumitru Lefter, ar fi caragialesc: Mitică Lefter, dacă Lefter n-ar însemna la origine liber. Liber a și fost poetul Ajarescu de acest Mitică cu care destinul l-a unit provizoriu. Mitică a învățat la Școala Normală și a ieșit la pensie ca pedagog la o școală specială. Cât a profesat a avut o cameră în căminul de care se ocupa; după aceea, a rămas pe drumuri. Dormea, mi se pare, în atelierul școlii; n-are importanță. Într-un final, poetul Ajarescu a primit o locuință socială și Mitică Lefter a putut să se adune de pe drumuri. Nu știu sigur dacă omul a avut familie. Cred că n-a fost însurat niciodată. Copii, spunea el, avea cinci - cine să-i știe! În acest timp, poetul locuia mare parte din vreme în hotelurile centrale ale literaturii; în aulele cenaclurilor; în biblioteci; dar și în oricare alt loc în care se găseau adunați alți scriitori: crâșme, bucătării, chiar și bănci în parc. Restul timpului poetul și-l petrecea în Dragoba, unde era cu adevărat la sineși, acasă.

Poetul Ajarescu (pentru că pe Dumitru Lefter eu nu l-am cunoscut niciodată personal) avea o înfățișare mai degrabă blajină. Un fizic astenic, cu tenul palid, calvitie frontală, un nas pe care mi-l amintesc (curios) coroiat si ascuțit. Avea o voce candidă, lipsită de putere, ca de bibliotecar rămas la vârsta lui Peter Pan. Ca sa-l auzi, trebuia să fie liniște deplină. Purta foarte des pălărie, iar de sub borurile ei luceau doi ochi aș spune livești, a căror expresie era adesea de un fel de naivitate serenă și totdeauna inteligentă.

Poetul era un mare, un sublim orgolios. „Eu sunt un poet al mileniului trei”, obișnuia să zică, cu convingerea că ca va fi citit în anul 3000. Poetul „purifica atmosfera cu respirația lui din care emana ambrozie și nectar”. Într-un fel amuzant și copilăros, s-ar fi voit venerat, subiect al unui cult precum cel pe care el îl avea pentru Eminescu. Și, s-ar putea zice, se venera chiar el cum ar fi vrut să-l venereze altii. Din 2006, nu mai semna Simon Ajarescu ci Saint-Simon Ajarescu. Din marea poezie a lumii, din tot soiul de tradiții mistice, ezoterice, toate transmutate, transfigurate Ajarescu își clădise un cosmos spiritual cu o geometrie nemaivăzută (alchimică! alfizică! mantră fractală! ar fi strigat poetul). De acolo, din Dragoba, extrăgea poetul mirobolantele sale metaîntâmplări, instant-poeme, arhipoeme, metapoeme care umplu paginile volumelor sale publicate. Nu numai limbajul poetic al lui Ajarescu era singular, dar chiar și - cu un termen barbar - metapoezia lui era numai a lui. Comparat la debut, în 1969, cu Nichita Stănescu, Ajarescu și-a croit drum, într-un îndărătnic efort de a nu urma cărări bătute, printr-o țară a limbii române încă nedescălecată, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de Nichita, de congenerii săi, de drumul mare al literaturii române. Pariurile sale erau imposibile: dorea să scrie poeme monumentale, cărți întregi (nici Nichita n-a reușit asta!), asemenea altui găgățean monumental, Dimitrie Cuclin, ale cărui simfonii au durate peste orice măsura (6 ore durează cea mai lungă). De la textele scurte din primele volume, în care trecutul, copilăria, familia (cu impresionant tratata figură maternă) dădeau pregnqnt materia poetică, Ajarescu a ajuns la poeme-volum, în care gândirea lui adumbrește poetic viitorul, amestecând imaginile cosmologie cu conceptele misticilor și chiar cu teme de anticipație științifico-fantastice. Poemele sale devin „fantasciente” și el însuși devine un fel de fantasavant, un ursitor și un urzitor de universuri ideatice. Și ce limbă română! Ce logos eufonic, captivant, ce amestec de idee absurdă și expresie ingenuă! Ce melanj de naivitate și profunzime, de grație și gravitate! Până și în enormitatea ultimelor creații, fenomenul fonetic este magnetic:

„Ce faci tu cocoșule cu creastă interioară zigzag-uri de jar, vir de ouătoare cantatrice lângă macii de glie fanată dintre aceia târzii și bisecți la sol ?!
Prin borta de ozon a cuibului vostru se scurge vara cu smicele cu tot ! Licuricii se văd cum se scurg și ei atât de mari sunt !
Binecuvântate fie circumstanța ta și interogația mea…
De-o smicea de sulfină se ține Stihia-Pământ…
Simți magma pe care sfârâie apa freatică sub cele trei și-ncă trei ascuțite ivorii de la picior.
De-o smicea de rozmarin e aninată Apa-ca Element Actual.
Benedicte fie întrebarea mea și prilejul tău, cardinalizate !
De-o smicea de măghiran este lipită Stihia-de Aer… De-o smicea de coriandru atârnă Focul-Habar…
Cineva strânge tăcerea de rând și vacarmul într-o copaie călăfătuită și le dă drumul pe-un râu cu-n singur amonte, dar cu mai multe avaluri.
Capu-ți ridici ritmic, planezi printre colilii, printre lăstari mai înalți de cucută, în mugurii lor se cuibărește câte-un foton știrbit în cioc de vreo potârniche rănită acum o mie de ani sau acum un minut… [...]” (Arhipoem (O ciocârlie fantascientă), 2005)

Dar înainte? Din sărăcia internetului, să culegem câte o poezie:

Luare-aminte (B)

Dați-vă seama: ne iluminează, ne încălzesc
Uneori, niște sori falși de tot!
Soarele trebuie pus în lumină.
Numai așa
Îi vom descoperi strălucirea adevărată!
În căldură trebuie pus.
Așa doar
Îi vom deosebi adevărata temperatură!

Cine nu are nevoie de înțelesul
Acestor sensuri, acuma
La începutul vitalității,
Când zorii își caută estul de primăvară
De-a dreptul pe anvergura brațelor noastre-
În urma ecoului, în urma umbrei,
În urma miresmei, în urma zării,
În urma fumului, în urma fantasmei,
În urmele efectului morgana rămâne!
(Din volumul Biopoeme, 1969)

Poem de gen 8

De când v-am așternut chipul pe fața mea,
Trăsăturile dotale adie de la unul la celălalt,
Caută felul cu putință al viitoarei mele fizionomii,
Privindu-mă într-o doară prin dârmonul oglinzii
Văd întotdeauna părintescul cuplu! Și-mi vine
Deodată să strig.Mamă! Tată!, și glasul vostru
Îngemănare ventrilocă a două
Voci îndrăgite-absolut, în copilărie,
Se aude înainte de a țâșni parcă din gura
Fiului, arde-ndulcește aspru gâtlejul
Ca o poțiune de mentolată ori camforată
Miere
Înghițită pripit, pe-nerăsuflate!
(din volumul Poemele omului, 1977)

Imn de la sine într-un poem de gen

…Și-un singur! Și-un simplu fulg!
Este copleșitor, co!ple!și!tor! pentru mama
Atunci când se așează pe umerii ei…
Unul de-omăt lunatec?Unul
De păpădie?!Unul de puf colibri!?...
Mama! Sublima! Gârbovă-i astăzi
Din pricina unui singur! Unui simplu fulg… Mamă, ție nu „firul cu plumb” îți arată Verticala dintre suflet și trup-
Ah …-„firul cu fulg!”…

(din volumul Sfidarea spirituală)


Simon Ajarescu a debutat în 1955 și a publicat cam o carte pe deceniu:

Biopoeme (1969)
Poemele omului (1977)
Adresa unei stele (1982)
Metaîntâmplări (1990)
Sfidarea spirituală (1996)
Eminescu versus Eminescu (2001)

I s-a pierdut urma într-un azil (camin-spital) pe 7 iunie. Dumitru Lefter a fost însă localizat cu precizie în zona de urgență a unui cimitir, acolo unde ajung cei care nu s-au îngrijit din timp de loc de veci.