Am avut în copilărie un vis ciudat, care poate fi un bun exemplu de funcționare a inconștientului sau altor instanțe ale psihicului uman.

În general în copilărie nopțile mele erau tare dulci, fiindcă dimineața nu îmi aminteam niciodată visele. Bunica mă întreba ce am visat și eu spuneam mereu NIMIC. Și aproape că nu mă înțelegea, poate uitase că fusese și ea copil, sau poate avusese altfel de copilărie. Eu trăiam o copilărie foarte fericită, aproape fără probleme.
Apoi într-o noapte, poate pe la 10 ani, am visat un vis ciudat și obositor. Eram într-un oraș ca un labirint, mă simțeam hăituită, amenințată, alergam de teama a diverse pericole până oboseam și transpiram. Mi-era cald. Era o aventură complexă pe care acum nu o mai țin minte. Apoi m-am urcat într-un autocar, asemănător cu cele cu care mersesem în excursie cu colegii odată. Autocarul gonește pe un drum cu multe cotituri și apoi se face ceață groasă. Privirea mea este îndreptată spre dreapta șoselei și acolo apare brusc o biserică albă la o curbă. Se pare că eu cobor din autocar ca printr-un miracol (ca în vise), dar biserica se destramă...mă trezesc cu adevărat transpirată.

Acest vis este autentic. Ceea ce mi se pare interesant nu este neapărat conținutul, perceput drept coșmardesc de copilul care eram, ci ceea ce s-a întâmplat ulterior. După mai multe zile am uitat complet visul sau el a trecut în inconștient, cum spun psihologii. Am continuat să dorm fericită nopțile mele fără vise. După cel puțin doi ani, am visat exact același vis din nou! Și oricât vi s-ar părea de incredibil, acesta a fost unul dintre lucrurile cele mai ciudate din copilăria mea, poate singurul atunci.
.........................................................................................................

Și cărțile pot deveni vise. Uneori cele mai frumoase vise. De aceea îmi tot amintesc de binecunoscutul roman Fahrenheit 451. Nu l-am citit, dar am citit despre el. Cărțile erau persecutate, arse, prescurtate fără nicio vină, precum naziștii le omorau odinioară. Cărțile au viața lor. Numai grupuri minoritare protestau în Fahrenheit 451. Numai un grup de exilați a memorat cărțile pentru viitoarea societate care le-ar putea redescoperi.

Îmi amintesc un citat despre care credeam că e dintr-o piesă de Sartre, respectiv « Cu ușile închise », fiindcă în amintirea mea erau discuții între o femeie care murise prin sinucidere, alta care avusese o altfel de greșeală și toate erau închise într-un fel de infern. Nu îmi mai amintesc restul. Era o piesă de teatru. Dar nu am mai găsit cartea aceea și am tânjit după ea. Nu era “Cu ușile închise”, am verificat azi. Și un alt citat absolut sigur citit de mine și despre care credeam că e din aceeași carte... « eu am murit pentru adevăr » spunea cineva, « eu am murit pentru frumos », spunea altcineva și restul replicilor nu mi le mai amintesc. Absolut sigur nu a fost ceva din somnul meu, erau lucruri dintr-o carte, dar din nou nu le-am mai găsit azi în cartea lui Sartre. Poate erau din altă carte.

Ceea ce știu sigur e că somnul rațiunii naște monștri și nu eu sunt monstrul. Din copilărie până azi am avut prea multe vise în somn sau chiar coșmaruri prin care am uitat citatele mele frumoase din adolescență. Visele dor. Cărțile citite se uită. Anticarii cu tarabe pe asfaltul orașului în care trăiesc sunt tot mai rari, erau într-o vreme precum ciupercile după ploaie. Când eram de vreo 17 ani au început să îmi ia cărțile vechi din bibilioteca mea. Mi-au luat și manualele de liceu la care țineam dar și jurnalul meu de la 20 de ani. Mama intra în camera mea, unde nu aveam dreptul la intimitate sau la cuvânt în fața ei și mă plângeam în zadar. Mi-au mai rămas doar vreo două. Una este cu povești de Andersen, cel care a fost scriitorul meu preferat într-o vreme. În ultimii ani am cumpărat o ediție nouă. În varianta nouă poveștile sunt altfel. La fel cum în desenele animate mica sirenă nu se preschimbă în spuma mării.

Am înțeles cum cărțile sunt ca o apă care curge sau uneori ca norii în formă de inimă fotografiați întâmplător. Pe scările în spirală nu cresc mereu păianjeni. Încă mai doresc celor cu inima curată să le fie « stelele aproape » și visele din somn întâmplătoare sau fără cețuri. Cred că unii copii merită cu adevărat să-și păstreze pianul de jucărie (al meu era un pian cu trandafiri pe capac), care și acela mie mi-a fost luat, pe lângă cărțile diferite pierdute. Nu am ținut la vechituri decât fiindcă mă durea sufletul în partea fragedă prea amar, dar bine, chiar și acel pian mic?

Notă: Mulțumesc Mariei Gheorghe că mi-a reamintit poemul lui Emliy Dickinson. Nu mai schimb textul de mai sus fiindcă nu e autoamăgire. Probabil că am făcut o conexiune între Sartre și poetă și poate că nu am recitit cu atenție textul lui Sartre azi.

http://youtu.be/FMExFBDfQ74