când n-am mai putut suporta tensiunea
astei vieți cu care lupt m-am întors în copilărie
eliberându-mă de atracția gravitațională a morții
cum trebuie să se fi debarasat renascentiștii
de pietrele de la rinichi mai murind
mai supunându-și destinul
unui spirit mai mare decât trupul
viața mea are structură daimonică
daimonul meu îmi poartă de grijă ca un bunic adevărat
poruncind norilor când să tacă și când să aducă ploaia
în ținutul mlăștinos al inimii domesticind urgia lumii
ce n-am știut ceva din puterea lui semeață
mi-a fost transmisă mie de demult
când am fost ignorant am fost pedepsit
tot ceea ce în viața mea a fost reprobabil
s-a mai întâmplat și altora
având savoarea epopeică a banalității
ghilgameÈ™ a fost primul om
care a plâns într-o carte cu mine
spiritul pietrelor neputându-se uni cu ororile
la care a trebuit să fiu martor mincinos
este târziu și pășesc în copilărie
ca în singura mea viață în care mă recunosc
aud vocea tovarășei învățătoare mai caldă
și mai lungă decât lancea de argint
a oricărei dimineți ,,copii
ne-a spus tovarășa
azi tovarășul poet tiberiu utan
și tovarășul poet ion brad
au coborât din podul școlii
iscălitura lui mihai eminescu’’
exact în acea clipă timpul a murit și a rămas
acolo neîngropat ca un soldat necunoscut
însoțit de personalul auxiliar
tovarășul director a intrat pe ușă
îndreptându-se spre scara rezemată
de peretele de la fereastra clasei noastre
așteptând parcă să-i răpească pe tovarășii poeți
ca într-o tornadă adevărată prima de la noi din mahala
de o asemenea amploare cum s-a anunțat la radio
fiind foarte veche din precauție
scara lui spiru haret pe care a urcat
iscălitura olografă a lui mihai eminescu s-a rupt
ehe în copilăria mea timpul a murit prin tuneluri inamice
fiecare plod semăna cu che guevara-copil și căra o scară
fiecare zi când înălțam drapelul patriei se opreau trenurile
fiecare știa doar două vorbe PATRIE SAU MOARTE