În aprilie 2013 spuneam;
"Aprilie 2013 este luna în care Gheorghe Grigurcu transformă anii în împlinire și își notează, în cei 77 de ani împliniți, elementele noi despre viață."
Mă bucur că în aprilie 2015, la împlinirea vârstei de 79 de ani, am prilejul de a-i ura un călduros La mulți ani!
Viața domniei sale, aparent simplă, își asumă, într-un mod emblematic, trăirile de dinainte de 1989 și ceva mai încolo când eu, Teodor DUME, eram un adolescent timid și băteam cu sfială la porțile literaturii, fără să știu că prin Marele Grigurcu voi ajunge, din Făt Frumosul fără poveste (adică un Făt Frumos castrat) un prinț iubitor de cuvinte și împreună vom marșa pe structura unei existențe ce ne caracterizează.
Această nouă identitate pe care Gheorghe Grigurcu mi-a făurit-o în urbea de pe Criș, cum îi place să spună, se încadrează în măsura unei povești în care personajul promite deși complexele lui sunt mărturisite parțial. Acea parțialitate a existenței devine o realitate dureroasă.
Surprinzător sau nu, Gheorghe Grigurcu, în această lume mereu în mișcare mi-a dăruit șansa de a produce stări și ale exterioriza fără a indica, uneori, sursa interioară care-mi cicatriza suferința.
Bucuria mea de suflet s-a produs în 1977 când cu sfială i-am oferit primul meu autograf pe revista Þara Visurilor Noastre unde redactorul șef al revistei, prof. A. Þârulescu, mi-a publicat un grupaj de versuri.
Iată-mă azi un personaj care străbate în interiorul cetății cuvintelor și-i mulțumește lui Gheorghe Grigurcu, criticul numărul unu al poeziei din Romania, cum spune Alex. Ștefănescu.
Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai importanți critici literari români ai perioadei de tranziție între milenii și unul dintre cei mai importanți critici contemporani.
(...)
La împlinirea vârstei de 79 de ani, Gheorghe Grigurcu este Omul care dă sens și trăire tuturor lucrurilor.
Gheorghe Grigurcu, regele onorific al cuvintelor,(cum l-am numit în urmă cu doi ani) imprevizibil evadează în timp și nu-și judecă trecutul care i-a fost vitregit de împrejurări, ci dimpotrivă îl adună la un loc cu prezentul și viitorul în care își profilează destinul.
Punând la o parte iubirile ori durerile ascunse, sentimentele dar și eșecurile din trecut mă văd obligat să mă confesez cuvântului urmând o cronologie strictă pentru care nu pot decât să-i mulțumesc mentorului meu, Gheorghe Grigurcu, care mi-a reactivat și amplificat dorința de a fi ceea ce simt.
Poate am expus acum multe dintre elementele existenței mele și l-am neglijat pe sărbătorit, dar fără acest nume, Gheorghe Grigurcu, povestea mea ar fi rămas doar o carte prăfuită.
Îndrăznesc acum să traversez timpul în care Gheorghe Grigurcu s-a dăruit cuvântului și lumii prin ceea ce a scris:
Scrie de aproape patru decenii cronici literare la cărți de poezie sau de critică, eseistică, teorie literară etc. (nu și la proză) și le risipește în presa din toată țara. A publicat în „Familia”, „Viața românească”, în „Contemporanul”, la care a fost redactor de la distanță, de la Târgu Jiu, la „România literară”, în ieșenele „Convorbiri literare”.
Unul dintre cei mai importanți critici români postbelici, autorul este, tipologic, un călinescian. Scenariul articolelor sale se repetă invariabil: parcurse calm, cărțile recenzate sunt citate sistematic, analiza constituindu-se din enunțuri critice descriptive, urmate întotdeauna de citatele exemplificatoare. Tehnic vorbind, Gheorghe Grigurcu supune poezia sau critica unui decupaj expert și apoi compune un soi de colaje comentate. Inserțiile sale au adeseori și somptuozitatea, și aspectul paradoxal al modelului călinescian.
S-a afirmat și ca un polemist acerb, mai ales după 1990, când s-a angajat în lungi campanii de promovare a principiilor morale în evaluarea istoriei literare române din perioada regimului comunist.
În paralel cu critica, Gheorghe Grigurcu n-a încetat să scrie și să publice poezie: de factură modernistă, concentrată, metaforică și conceptualizantă, subtil-livrescă, disimulând teribile fervori existențiale și intelectuale. Nu întâmplător compune, mai ales în ultimele perioade, aforisme.
POEZII:
Un trandafir învață matematica (1968)
Trei nori (1969)
Râul incinerat (1971)
Salută viața (1972)
Înflorirea lucrurilor (1973)
Apologii (1975)
Rigoarea văzduhului (1978)
Contemplații (1984)
Cotidiene (1986)
Oglinda și vidul (1993)
Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului (1996)
Nimic n-ar trebui să cadă (1997)
Amarul Târg (1997)
Dealul purtat de scripeți (1999)
Spațiul dintre corole (2000)
Acul și steaua (2001)
De unde până unde (2002)
Natură moartă și vie (2003)
Un trandafir învață matematica, ediție definitivă a creației poetice de până în anul 2000 (Ed. Vinea, 2004)
Calendar (2004)
Fiindcă (2005)
Castele în Spania (2005)
Șterge soarele de praf ca pe-o mobilă (2006)
Muzeu (2008)
Cerc și punct (2010)
Nimic n-ar trebui să cadă (2011)
CRITICÃ, ISTORIE LITERARÃ, PUBLICISTICÃ:
Miron Pompiliu și Junimea (1969)
Teritoriu liric (1972)
Idei și forme critice (1973)
Bacovia - un antisentimental (1974)
Poeți români de azi (1979)
Critici români de azi (1981)
Printre critici (1983)
Existența poeziei (1986)
De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiș (1989)
Peisaj critic, I, II, III (1993, 1997, 1999)
E. Lovinescu între continuatori și uzurpatori (1997)
Cum am devenit stalinist (1997)
A doua viață (1997)
Imposibila neutralitate (1997)
Dialoguri crude și insolite (1999)
Amurgul idolilor (1999)
Poezie română contemporană, I, II, (2000)
Amintiri din epoca de platină (2000)
În răspăr (2001)
Repere critice (2001)
În jurul libertății (2003)
În pădurea de metafore (2003)
Post-texte (2003)
Jocul literaturii și al sorții (2004)
Vorbind, în colaborare cu Laszlo Alexandru și Ovidiu Pecican (2004)
De la un critic la altul (2005)
La ce oră vine dentistul (2005)
Din Jurnalul lui Alceste (2005)
Fișele unui memorialist (2006)
Opinii în genere inconfortabile (2007)
Breviar Cioran (2007)
Întrebări, răspunsuri, întrebări, interviuri (2007)
O provocare adresată destinului. Convorbiri cu Dora Pavel (2009)
Exerciții de adevăr (2011)
Ștefan Aug. Doinaș, Lampa lui Diogene, București, 1970, p. 144-145.
Ion Negoițescu, Lampa lui Aladin, București, 1971, p. 235-238.
Mircea Iorgulescu, Al doilea rond, București, 1976, p. 154-163.
Dan Cristea, Faptul de a scrie, București, 1980, p. 338-343
Mircea Martin, Singura critică, București, 1986, p. 201-215;
Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, București, 2000, p. 326-333;
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, vol. III, Brașov, 2001, p. 266-278.
Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, București, 2001, p. 1117-1118.
PREMII ȘI DISTINCÞII:
Premiile Uniunii Scriitorilor din România, ale Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Asociației Scriitorilor din București, ale revistelor „Familia”, „Convorbiri literare”, „Poesis”, „Euphorion”, „Mozaic”, „Cuget liber”, Premiul național „Tudor Arghezi” (Tg-Cărbunești), Premiul orașului Bistrița, premiul Serilor de la Brădiceni, premiul Festivalului internațional de poezie Emia (Deva), premiul Asociației Culturale „Duiliu Zamfirescu” (Focșani), premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România, premiul orașului Beclean, premiul de poezie (Desești, Sighet), premiul „Virgil Mazilescu” (Corabia), premiul Consiliului Județean Gorj
Premiul Național Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, 2009[2]

Iată-mă, așadar, deplasându-mă pe linia dintre adevăr și existență, înaintea tuturor lucrurilor, urându-i viață lungă, sănătate, multe bucurii și un călduros La mulți ani!

Oradea, aprilie 2015

ps:
coincidență sau nu,
Teodor Dume, în aprilie 2015, a împlinit 59 de ani
Gheorghe Grigurcu, în aprilie 2015, a împlinit 79 de ani