Despre porumbeii din viața mea...

Zilele trecute o verișoară, Roxana Tudor, într-un comentariu pe FB, a invocat vremurile când bunicul ei, Voicu Gongu, o aducea de mânuță în vizită la bunicul meu și privea porumbeii. Comentariul ei m-a provocat și voi scrie câte ceva despre

PORUMBEII DIN VIAÞA MEA

Bună parte din copilăria foarte mică mi-am petrecut-o în gara cu nume superb, Ciocârlia. Ieșeam în patru labe din cutia pentru lemne din biroul imp(i)egatului de mișcare, unde Tata Rică îmi amenajase pătuțul și mergeam până la pragul biroului de mișcare în fața căruia, tata, cu șapca roșie pe cap, ridica paleta la trenurile care treceau.
Fără să se teamă de trenuri, porumbeii umpleau peronul dar și spațiile dintre șinele de cale ferată, bucurându-se de cuvintele Domnului la (Despre grijile vieții) Matei 6, 22-33 : „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. „
Bunicul mi-a devenit tată iar copilăria mea s-a scurs tot cu porumbeii. Dacă în gara Ciocârlia erau mai mulți guțani sau porumbei comuni, acasă, în strada Partizanilor la nr.43, exista „Crescătoria nr 1, Raionul Grivița Roșie, Asociația Sportului Columbofil, Persoană Juridică „ așa cum era scris pe o tablă albastră, emailată, montată pe volieră.
Mai târziu mi-am data seama că expresia „persoană juridică„ era menită să fie o pavăză de netrecut în calea celor care ar fi fost deranjați de porumbeii tatei.
Îl țineam pe tata de pulpă și priveam în sus, la el. Privirea mi se oprea pentru o clipă pe lanțul de ceas de buzunar, lanț argintat de care era atârnat un ceas cu două capace, marca Movado. Privirea îmi aluneca mai sus și ochelarii bifocali, îndreptați în sus, îmi reflectau cerul pe care se rotea un stol uriaș de porumbei.
La(o)cuiam la etajul al doilea al unui bloc cu două etaje, construit în 1932 și de pe balcon priveam acoperișul blocului vecin pe țiglele căruia își făceau veacul porumbeii. Când mai venea pe la tata un alt pasionat columbofil îi vedeam privind cerul și auzeam cum comentau:
-O vezi mă pe guta aia? Tu vezi ce linie are? Vezi ce săgeată frumoasă face în aripă?
-Da, mă, și bujorul acela îmi place. Uită-te ce anvergură are, uite ce plăcere de zbor!
Nu-mi amintesc dacă mi-a explicat cineva, vreodată, cum să deosebesc un mascul de o femelă dar știam fără greș.
Era după „iarna lui Topor „(i se spunea așa pentru vestitul meteorolog a fost singurul care a prognozat cu fermitate intensitatea și cantitățile de zăpadă ce aveau să vină, dar cu toată neîncrederea colegilor, și-a susținut previziunile )
Balconul de pe care, în iarna care abia trecuse, săream în zăpada care ajungea până la etajul întâi, avea un grilaj cu gratii dispuse vertical, la distanță de circa 25 de cm. unele de altele, adică suficient cât să-mi permită să scot capul printre ele.
Din balconul blocului vecin, cel pe care stăteau porumbeii, tanti Nuți mă privea împietrită pentru că eu eram ieșit printre gratiile balconului. Cu o mână mă țineam de gratii iar în cealaltă țineam un pumn de boabe, în palma deschisă, îmbiind porumbeii să vină și să mănânce.
Cred că îngerul meu păzitor avea în grijă și porumbeii așa că, printr-o minune dumnezeiască, în timp ce eu îmbiam porumbeii, tanti Nuți a fugit pe ulicioara ce unea cele două străzi, a urcat celedouă (!) etaje până la noi acasă și, cu voce sufocată, a spus:
-Tanti Florica, băiatul este ieșit prin grilaj pe balcon.
Mama a deschis larg ușa de la balcon și mi-a zis cu voce moale:
-Mă, adă la mama boabele și hai să mergem jos să le dăm amândoi să mănânce.
Am trecut printre gratii înapoi pe balcon, am intrat prin ușa larg deschisă și mama a leșinat.
Tanti Nuți a încuiat ușa la balcon și i-a dat mamei cu oțet pe la nas.
Aveam vreo cinci ani și mergeam la grădiniță. În fiecare toamnă, tata desperechea porumbeii pentru ca în primăvară să îi poată împerechea după dorința lui, urmând o anume schemă de selecție pentru a obține performanțe superioare. Un alt motiv pentru desperecherea lor era că puii scoși iarna creșteau greu iar părinții ieșeau istoviți în primăvară.
Tata separase fetele de băieți și aruncase ultimele ouă pe care le cloceau. Mergeam cu tata la porumbei și aproape de fiecare dată îmi explica, la insistențele mele, cum trebuiau ținuți corect în mână, ce importanță avea numărul de pene, lungimea lor...
Tata dădea de mâncare la băieți iar eu, în cotețul separat al fetelor, făceam același lucru, uneori hrănindu-le din palmă. Într-una dintre zilele de început de iarnă, când eram cu tata la porumbei, am auzit un piuit dintr-unul dintre cuibare. Un pui pe care abia crescuseră tuleiele aștepta ca mama să-i aducă mâncare.
L-am chemat pe tata și i-am arătat puiul.
-Bă, dă-l încoace să-i iau gâtul, că oricum o să moară înghețat.
-Tată, te rog lasă-mă să-l iau în casă și să-l cresc eu.
A fost pentru prima dată în viață când l-am văzut pe tata zâmbind. Mustața sură i s-a lățit pe obraji și după o lungă tăcere am auzit:
-Bine, mă! Dar să ai grijă de el. Am băgat puiul în sân ca să-l feresc de frig și am urcat în casă. Tata mi-a meșterit dintr-o cutie de carton un adăpost, a pus o cârpă într-n colț și apoi a pus mâncare într-o cutie goală de sardele iar în alta, apă.
Porumbița mea, pentru că s-a dovedit a fi fată, era cuminte și ascultătoare.
Când veneam de la grădiniță o strigam iar ea ieșea pe marginea cutiei și zbura așezându-se pe umărul sau pe creștetul capului meu.
În primăvară l-am rugat pe tata să-mi dea un băiat pentru ea.
În vacanța de primăvară, împreună cu bătrânul, am construit un coteț, destul de mare și cu volieră, numai pentru porumbeii mei.
Niciodată nu am avut măsură în a-mi struni pasiunile așa că populația de porumbei din adăpostul meu creștea exponențial... Am mai făcut schimburi de porumbei cu vecinii „ca să nu se strice sângele.”
Bărbații Gongu, inclusiv bunicul Roxanei, se trăgeau la „Nenea Ion „ , în strada Partizanilor, mai ales duminicile.
Nenea Voicu, venea cu băieții lui, Ionel și Costel, uneori venea unchiul Costică de la Urziceni, nenea Vasile, zis Meșterul, el fiind al patrulea frate. Pe lângă ei, unchiul Jean, tata Rică, Floriuța, Costel Chiriță, mai eram și eu, prâslea.
Difuzorul de deasupra ușii transmitea meciuri de fotbal. Jocurile de cărți și table se încingeau în toată acea bucătărie mare de aproape 20 m.p. în timp ce mama ne făcea plăcinte peste plăcinte.
Tata se retrăgea din joc lăsându-i pe ceilalți la masă și privea la porumbei prin geamul de la balcon. Eu chibițam și așa, ca și priceperea la porumbei, am deprins pe nesimțite să joc: table, pinacle, remi, pocher și alte jocuri. Când partea tânără se prindea la pocher, dintr-o cutie octogonală de bomboane Kandia, se scoteau o mulțime de monede mititele de un ban, care erau împărțite în părți egale jucătorilor.
Concursurile porumbeilor voiajori mă fascinau și la fiecare etapă aveam mari emoții, privind cerul pe care aveau să apară concurenții. Ceasurile de pe care se nota ora de către arbitri delegați ca să vină acasă la crescător, erau sigilate cu ceară roșie în borcane de muștar, acoperindu-se cu hârtie ceruită. Arbitrul aștepta crescătorul gazdă să prindă porumbelul iar el nota meticulos, într-un tabel, ora sosirii, culoarea și sexul porumbelului, alături seria inelului de aluminiu, pe care erau ștanțate mai multe elemente de identificare: țara de origine, asociația, anul nașterii și numărul matricol.
Acea atmosferă de familie unită în care era lume multă, fum de țigare, jocuri de tot felul practicate de oameni din mai mute generații, m-au însoțit în amintiri toată viața. Și acum, uneori vara, când fumul țigării mele rămâne nemișcat ca o dungă în soare, parcă retrăiesc acele clipe în care grijile nu existau.
Tata Ion era „Nenea„ și de fiecare când vreunul dintre ceilalți frați avea vreo problemă importantă de rezolvat, toți veneau la noi acasă la sfat.
Ion, Costică și Voicu purtau mustață. Singurul care nu fuma și nu purta mustață era Meșterul.
Voicu fuma Mărășești, tata Ion fuma Carpați cu filtru iar nenea Costică, Select. Mai rar apăreau la aceste adunări și nevestele, tanti Geta, nevasta lui nea Costică, tanti Florica, nevasta lui Meșteru sau tanti Mariuța , nevasta lui nenea Voicu.
Chiar dacă aveau meserii diferite, frații Gongu se înțelegeau bine. Ion, montator de vagoane la Grivița Roșie, l-a avut de mic în grijă pe mezinul Vasile care era mai „bleg„ , după cum zicea tata. Ion a renunțat la a-și continua studiile ca să-l aibă mai tot timpul pe Vasile în preajmă că de, era fratele cel mai mare. Tot Ion „îl băgase„ la grivița, tapițer la vagoane.
Unchiul Costică, cu degetul arătător tăiat pe jumătate de când era copil, deget tăiat de Ion cu tporul când tăia lemne în curte la Călărași, era inspector de bancă, la Urziceni iar nenea Voicu, după ce fusese subofițer M.I. ajunsese șofer pe autobuz la ITB.
Știam ce tur este pe mașină nenea Voicu și-l așteptam în stație ca să mă plimb cu autobuzul. Lângă scaunul șoferului era un loc bombat, o carcasă care acoperea motorul acelor autobuze cehoslovace iar eu mă așezam pe locul acela și priveam trotuarele...
Dacă mama Florica și tanti Geta erau casnice, tanti Florica a lui Meșteru lucra vopsitoare la Grivița iar tanti Măriuța, căreia în lipsă, cumnatele îi spuneau „surda”, confecționa flori artificiale din hârtie. Degetele ei păreau arse de coloranți și de alte chimicale. Nasul un pic cârn și fața senină îți dădeau o stare de liniște, de mulțumire.
Eram în clasa a doua și tata mi-a spus că va trebui să am grijă singur de porumbeii mei sau să mai tai din ei pentru că hrana și medicamentele costau destul de mult.
Duminica mergeam cu tata la Obor și vindeam din puii de porumbel, fiecare cu porumbeii lui.
Chiar dacă aveam cuștile destul de apropiate în piață, eu am vândut unei singure persoane, 25 de pui. Era bucătarul de la Ambasada Congo Belgian. I-am spus tatei că plec să duc puii acasă la client și că după aia vin singur acasă dar tata mi-a spus că va trebui să vin înapoi în piață, la el. Tata a notat numărul de la mașină, a vorbit cu șoferul și am plecat.
La întoarcere m-a condus tot șoferul și pe lângă cei 250 de lei am mai primit și o carte de viziă cu numărul de telefon al bucătarului. Când aveam pui de vânzare dădeam telefon de la un telefon public și Leon îmi spunea când vine și câți pui are nevoie, adesea vânzând și din ai lui tata, lăsați de seara într-o cușcă.
Leon a mai adus un coleg de breaslă de la o altă ambasadă și astfel, pentru multă vreme, am scăpat de vânzarea puilor care nu prezentau interes pentru crescătorie.
Uneori tata vindea pui altor crescători, cu prețuri mai mari, fiind descendenți ai unor competitori cu palmares.
-Tată, eu pot să mă înscriu în asociație?
Tata m-a luat în glumă și mi-a spus:
-Joi e adunare generală. Vino, depui cerere și ce va hotărî adunarea generală, aia este!
-Păi tu ești vice-președinte, pune și tu o vorbă bună.
-Nu! Vii la ședință, eu mă abțin de la vot și se votează.
Am fost la ședință și cu mare emoție am întins președintelui cererea de înscriere.
-Ce Nea Ioane, ți-aduci întăriri?
-Statutar se poate, ce spun oamenii asta este!
Într-o mare veselie generală s-a supus la vt și am fost admis. Și așa am căpătat carnet de membru și am devenit persoană juridică, crescătoria nr. 12 din raionul Grivița Roșie.
Mi-am comandat plăcuță ca a lui tata și cine mai era ca mine?!
Pentru că porumbeii îmi ocupau prea mult timp, tata m-a atenționat:
-Mă, dacă ai vreo medie sub șase ai terminat-o cu porumbeii!
M-am străduit și nu am fost în pericol. Aveam o porumbiță de culoare...galbenă. Era atât de blândă pentru că și ea, ca și bunica ei, fusese crescută de mică, în casă.
Când mergeam la ședință la asociație, Limona mergea pe umărul meu până în stația de tramvai ca apoi, când eu urcam, ea să zboare pe lângă tramvai cu opriri prin copaci la fiecare stație. La Stația Nicolae Titulescu eu coboram, ea mi se așeza pe umăr și intram în sediu. Pe timpul ședințelor ea stătea pe masă, nemișcată.
Îmi doream să scot o linie nouă de voiajori, galbeni dar și buni zburători.
Învățasem de la tata să țin evidența genitorilor și a descendenților în funcție de culoare, performanțe, și perfecțiunea corporală.
Într-o noapte, prin 1960, hoții au dat lovitura la noi.
Tatei i-a furat găini, curci și alte păsări de curte dar și peste 40 de porumbei. De la mine au furat cam 20 de porumbei maturi.
Tatăl Limonei, un argintiu masiv, cu fizic standard aproape perfect, fusese printre cei furați.
În 1963 tatăl Limonei a apărut. Nu l-am recunoscut imediat. Porumbelul era reticent pentru că forma volierei și a cotețului, cuoarea lui, se tot schimbaseră, așa că stătea pe acoperișul blocului de vis-a-vis și privea atent. După două zile,mâ zile în care nu am văzut să fi mâncat ceva, a coborât în curte, printre porumbeii care mâncau sau se îmbăiau. L-am prins cu mâna de pe jos și după ce i-am căutat numărul în registru, mi-au dat lacrimile. L-am izolat, i-am administrat vitamine, l-am vaccinat și după aproape două săptămâni i-am dat o pereche, o vânătă standard, sperând că acea culoare limonie, prin selecție, va ajunge dominantă.
Doream și performanță dar concurența cu tata dar și cu ceilalți crescători era mare. Când nu eram la școală iar tata nu era acasă, îmi antrenam porumbeii și fără voia mea îi antrenam și pe ai tatei. O prăjină de bambus, lungă de șase metri, avea legată la vârf o eșarfă roșie de un metru, din mătase de parașută și un balon pe care erau desenate gheare uriașe de răpitor... Ridicam prăjina, porumbeii se înălțau în zbor și îi țineam sus, cu prăjina, cam o oră și jumătate zilnic.
Cu puii de primăvară începeam zborurile cu: Snagov, Limpeziș, Crivina și din ce în ce mai departe.
Aveam porumbei pentru două categorii de concurs: cei de sprint, porumbei de viteză pentru distanțe scurte dar și fondiști, porumbei care zburau mai lent dar totuși veneau în barem. Fondiștii erau rezistenți la efort și rezistau unui ritm constant pe distanțe mari.
Eram un adevărat vânător de premii astfel că până la Rădăuți câștigam concursuri cu sprinterii dar în continuare fondiștii erau eroii.
Aproape zece dintre porumbeii furați mi se întorseseră astfel că aveam o „matcă„ puternică, rezultată din selecții riguroase. Nu finalizasem realizarea „campionului perfect„, porumbel care să fie și frumos și puternic dar și rapid.
Când veniseră columbofilii din Polonia și făcuseră o lansare de pe aeroportul Băneasa, eu plătisem un taxi care să mă aștepte la intrarea în aeroport, până după lansare. Porumbeii plecaseră iar noi, crescătorii români, ne-am repezit la cuștile goale să culegem ouăle apărute pe timpul transportului. Am reușit să prind șapte ouă și după ce le-am băgat într-un ciorap de lână le-am strecurat în sân și am alergat la bătrâna Warszawa care mă aștepta.
Din acele ouă am reușit să scot trei pui iar dintre urmașii lor aveam câteva exemplare de catalog.
Eram în 1967 și după etapele de zbor din țară , porumbeii calificați pe poziții bune, urma să-i selecționez pentru „marea lansare„ de la Varșovia. În acel an nu s-a zburat la Prezmil și era ultima șansă de a participa la un mare concurs.
Dintre cei aproape 10.ooo de porumbei care au plecat cu avionul la Varșovia , eu aveam numai șapte. Taxele erau mari dar am riscat pentru că era un test major al valorii lor de voiajori. Printre cei „șapte magnifici„ au figurat și doi descendenți ai Limonei. Unul dintre ei avea culoarea străbunicii lui și la vederea culorii lui s-au iscat glume nenumărate.
Înainte de introducerea în cușca de transport, după ce li s-ai aplicat peste inelul de bază o marcă secretă, membrii comisiei de validare au pus ștampile și pe aripile și pe coada urmașei Limonei.
-Puștiule, fă-i o poză ca să ai și tu o amintire. Ce mă, vii cu porumbei jucători, sau misirlii la competiție?
Lansarea de la v
Varșovia a fost marcară de apariția unui fenomen meteo neobișnuit. O întâmplare nefericită a provocat iscarea unui vârtej uriaș de aer, ca o mică tornadă, imediat după lansare uriașului stol. Competitorii nu apucaseră să capete înălțime suficientă și mulți au fost prinși în marele turbion de aer.
Acasă toți așteptam sosirea cu emoție, cu înfrigurare.
Fiecare crescător investise o sumă considerabilă în tr-un ceas de cronometraj, special pentru concursuri.
Într-un cub metalic, destul de mare, sub capac exista un disc în care aveau să fie introduse plombele secrete aplicate peste inele, la sosirea porumbelului.
Prin alt orificiu al capacului sigilat se introducea o cheie care prin rotire declanșa înregistrarea pe o bandă de hârtie a: zilei, orei, minutului și secundei declanșarii, ca apoi discul care primea plombele să se rotească cu o nouă poziție...
Acasă, ceilalți porumbei îi ținusem închiși astfel ca dorința de a intra să nu fie perturbată de prezența altora pe volieră sau pe casă. Absolut toți cei selectați aveau pui mici în cuibare astfel încât stimulul de viteză să fie și mai mare.
Pe cerul albastru am văzut un punct care se mărea rapid, venind dinspre N-V. Fără să se oprească pe clădirea opusă, porumbița galbenă a strâns aripile aproape total pe lângă corp lansându-se într-un picaj aproape mortal. Deschiderea bruscă a aripilor odată cu lățirea cozii a frânat căderea și porumbița, cu ciocul deschis de efort, a aterizat. Am luat-o la fugă pe scări și am intrat în adăpostul lor și am găsit-o la cuib, lângă perechea ei, alături de pui. Am scos marca suplimentară și am înregistrat sosirea.
Dintre toți cei șapte competitori au venit numai cinci. La aproape un an am primit prin poștă, din Ucraina, inelele celor care au murit pe meleaguri străine.
A venit și ziua bilanțului. Eu cu Limona, bunica primului venit, am mers la ședința de validare. Când ceilalți au aflat ora venirii porumbelului meu, au pus sub un mare semn de întrebare performanța.
Ceasurile de marcat au fost puse pe masa din fața comisiei, au fost verificate sigiliile și ora afișată de ceasuri. Au fost scoase benzile imprimate, au fost semnate de fiecare dintre membri, pentru neschimbare. Benzile, împreună cu plombele, au fost puse în punguțe de hârtie și au fost sigilate. După ce a fost trecută seria plombei într-un registru de control unde era menționat și timpul marcat dar și numele crescătorului. Apoi au fost aplicate corecțiile de distanță astfel încât, având ca reper km. zero al Bucureștiului, să se ajungă la un rezultat coret, adăugându-se sau scăzându-se la timpul marcat, corecția. Comisia de omologare întârzia nepermis de mult anunțarea rezultatelor finale care, dacă era cazul, puteau fi contestate în scris, argumentat. S-a dat o pauză și tata, împreună cu ceilalți „adulți”, au ieșit să fumeze și să dezbată rezultatele neoficiale. Și eu fumam dar era „neoficial„ , chiar dacă tata aflase.
Eram într-o zi cu el la Obor, cu porumbeii la vânzare. Eu luam câte un porumbel în mână și colindam prin piață sub pretextul că vreau să-l vând mai repede și mai fumam câte o țigare, înainte de a mă întoarce la cușcă. După unul dintre raiduri am uitat că am țigarea în gură și am venit la tata:
-Mă, dă jos țigarea! Te rup în bătaie dacă te mai prind!
Am scuipat țigarea dar tata aflase...
Pauza s-a terminat.
-Tovarăși, avem rezultatele finale ale clasamentului.
Se lăsase o liniște profundă din care răzbătea doar respirația astmatică a unui coleg. Pe masa prezidiului era întinsă o hartă a Europei, de mari dimensiuni, la scară. Pe ea erau așezate două curbimetre dotate cu sisteme de măsurare a distanțelor prin mișcarea rotițelor pe suprafața hărții.
-Ãsta micu are porumbelul cu seria ASC, 01, RSR, 57157 și a relizat cel mai bun timp, cu 11 ore și 32 de minute venit înaintea celui de al doilea clasat.
În sală s-a produs rumoare...
-Domnule Dogaru, nu se poate așa ceva! Acesta a umblat la ceas sau a avut o plombă falsă.
-Tovarăși, nu este nici o îndoială. Ceasul are sigiliul valid, plomba de marcă este cea originală. Singura nelămurire pe care am avut-o a fost privitoare la traseul parcurs.
Oamenii s-au ridicat și s-au apropiat de harta întinsă pe care era marcat cu roșu traseul cel mai probabil pe care-l parcursese porumbelul meu. Trasa urma cu exactitate toate depresiunile și trecătorile celor două lanțuri de munți întâlnite. Pe aceeași hartă, cu culoare verde, mai era marcată o traiectorie curbă care se abătea pe deasupra Ucrainei.
-Furtuna declanșată pe aeroport, imediat după lansare, a purtat grosul pe linia verde. Porumbelul campion a urmat linia ideală, drum marcat cu linia roșie.
Nu-mi venea să cred. Eram campion! Campion absolut și incontestabil cu unul dintre nepoții Limonei pe care am sărutat-o pe cioc!
Premiul a fost consistent. Am primit două tone de boabe, un ceas de mână și un stilou cu peniță de aur și cu vârf de platină cu iridium. Diploma primită am înrămat-o!
În primăvara aceea am avut pierderi mari în râdul porumbeilor. Unii veneau cu gușile sau spatele rupte de ereți, de la câmp. Pe unii i-am salvat cosându-le gușile cu ață de cusut și administrându-le antibiotice pe cioc, înmuind pâine în antibiotic. Mergeam la Policlinica CFR și culegean de la sala de tratamente, flacoanele de penicilină folosite de oameni și colectam cele câteva picături rămase...
Alți porumbei veneau de la câmp după ce mâncaseră boabe trate de agricultori și mureau pe blocul vecin sau cădeau în curte, din zbor. Părinții grăbiți care apucau de hrăneau puii, odată cu hrana le dădeau și otrava.
Mai era un an până să termin liceul.
Am vândut toți porumbeii, cu mare părere de rău și o parte din bani i-am dat în casă iar cu restul mi-am cumpărat un costum de elev, o geantă și o pereche de pantofi „de 110„.
Eram îndrăgostit până peste urechi de Dona și nu prea îmi mai ardea de porumbei. Mulți dintre porumbeii vânduți s-au întors și i-am vândut din nou, o dată sau de mai multe ori.
Când am plecat militar am demolat adăpostul și voliera, apoi am intrat în școala de ofițeri, la Sibiu. În prima vacanță primită de la școală am constatat că mulți se întorseseră din nou. Și cei pe care nu i-a prins tata s-au sălbăticit și și-au făcut cuiburi în pod.
Roxana dragă, cam asta este povestea porumbeilor din viața mea.
Aici la Mogoșoaia nu am vrut să-mi reiau pasiunea, care există încă, pentru că porumbeii mi-ar strica atât grădina de legue cât și tabla de pe casă pentru că găinațul lor este foarte acid.
Aș putea să-ți mai povestesc multe dar și așa am lungit nepermis de mult șirul amintirilor despre porumbei.
În documentarea pentru o nouă carte pe care o scriu am dat de urmele străbunicilor de la care tata Ion a moștenit această pasiune.
Grigore Gongu, tatăl bunicului meu dar și al bunicului tău, a moștenit pasiunea de la Dobre Gongu din vremea când locuia la Silistra.
Cel mic adusese în bejenie, în România, pasiunea pentru porumbei odată cu câteva perechi.