De obicei încep să plâng, mă văicăresc mai
ales când toate îmi merg bine. Sunt eternul
romantic rupt în două de sensibilitate ca un
blestem orfeic în corzi amuțite cu vibrato
suav. Scriu cuvinte reci cu cea mai mare încălzire în camera cititorilor, un fel de
cazangiu abstract în piele de fochist.
Grafoman de mic, am început deja să mă bâlbâi
în poeme incendiare, breaking news sau gonzo poetry, ăsta e viitorul. Niciodată
nu a fost mai vitalist, mai expresiv, mai ecletic, vorbitul în cerneală.

Străzile au devenit cavalcade, flăcări și golani săraci la minte și la bancă. Exodul s-a scris azi, exodul se scrie încă. Mă înarmez cu suspine de muribund în lumea mea pe cale de dispariție. Boomeri se duc acolo unde s-au dus toate negenerațiile. Drum bun mi se strigă în ceafă de cei ce puteau să fie nepoții mei. Drum lin răsună din clopotele catedralei goale. Pielea mea de fochist romantic este bullet proof.

Astăzi e o zi bună, mușcatele au înflorit, soarele luminează cald, golanii se poartă civlizat. Merg spre aceiași hârtie albă. Astăzi vreau să rămână cerneală în mine.
Scrieți voi!; strig să se audă prin nepăsare.
Scrieți voi!; așa cum și eu am auzit demult
Scrieți voi!; mă umilește cu otrava neagră
Am scris prea mult aceleași cuvinte, mai bine citeam la timp cele câteva cărti necesare.
Scrieți voi! Voi, voi, voi, voi, voi, voi...