În momentul în care prin mâna poetului, ca prin lumina unui fulger, din gând cuvântul se naște și se lasă descoperită de vedere, imaginea poetică dobândește expresivitate temporală. În acest proces creator al devenirii, fenomenul poetic se autopropune concomitent timpului cronologic (gr. chrónos), ca timp măsurabil și cronofag, vremii (gr. kairós), înțeles ca cel mai potrivit moment pentru a se face ceva, și veșnicei eternități, acelei stări de dincolo de orice măsură, care aparține dumnezeirii. Prin urmare, sintetic, esența poeziei este o devenire a gândului poetic în cuvânt într-un moment dat. Pentru a defini esența poeziei, în acest orizont, sunt necesare: gândirea, rostirea și timpul.

Platon este unul dintre cei dintâi gânditori despre care știm că și-au propus să definească esența poeziei. „Înaintea lui nimeni nu a fost preocupat să stabilească în ce constă, ce exprimă, în ultimă instanță, poezia, de unde provine farmecul ei şi de unde puterea ei asupra oamenilor”. Preocupările lui Platon pentru poezie și, în general, față de tot ceea ce este creat, sunt numeroase. Pentru el „creația este cauza care stârnește orice lucru să treacă de la o stare de neființă la aceea de ființă”. Heidegger află în acest punct de vedere sensul rosturilor poetice, ceea ce relevă modul în care marele filozof va trata despre poezie.

Pentru filosoful antic poezia era magică motiv pentru care o considera periculoasă pentru aceia care și-ar fi dorit să construiască o cetate ideală. Pentru Aristotel, spre deosebire de Platon, în esența ei poezia era un fel de imitație sau un mod de mimetizare a vieții. Însă, nu este vorba despre o simplă imitație care redă lucrurile și fenomenele în felul în care sunt şi cum se petrec, ci despre un act creator care descoperă lumea așa cum poate deveni şi cum se poate petrece. Aristotel vorbește despre lumea în care trăim ca și cum încă nu am fi trăit-o. Este o abordare religioasă cu caracter eshatologic. Astfel, doar universalele poeziei relevă esența ei. De aceea, pentru Aristotel poezia este: „mai științifică şi mai aleasă decât istoria, pentru că poezia înfățișează mai mult universalul, câtă vreme istoria mai degrabă particularul”. Expozeul aristotelian al poeziei rezidă în atemporalul act creator care o caracterizează și care, în genere, o așază în dialogul omului cu lumea creată și increat.

De aceea, pentru a surprinde esența poeziei, Heidegger se întreba: „Ce realitate anume şi cum îi este ea dată dinainte poetului, pentru ca el s-o poată reda apoi în poezie?”, pentru că, în viziunea lui, realitatea poetică este ceea ce încă nu există, deși cititorului i se prezintă ca prezență, aici și acum, prin intermediul cuvintelor care o construiesc din imaginile poetice ale spațiul infinit oferit de imaginație. Pentru a fi poetic, observă Heidegger, „poetul folosește şi el cuvântul, însă nu ca cei care vorbesc şi scriu îndeobște, trebuind astfel să uzeze cuvintele în așa fel încât cuvântul abia astfel să devină şi să rămână autentic.” În acest fel, filozoful vede în poet un dăltuitor care sapă în carnea increatului, unde sondează pentru a da formă din diformitatea nesfârșită a acestuia, cuvintelor care dobândesc sens artistic abia atunci când întâlnesc imaginația acelora ce le citesc. „Din această esență poetică a artei derivă faptul că arta degajează în sânul ființării un spațiu deschis, în a cărui deschidere totul este altfel decât de obicei.”

Maurice Merelau-Ponty explică acest altfel decât de obicei prin compararea actului creator poetic cu alte tipuri de momente creatoare care, prin forma ce o dobândesc din gândul gândit de gânditor și exprimarea mijloacelor pe care le adresează acelora care îl descifrează, dobândesc formă, sens, dar mai ales mesaj: „Într-o imagine sau o piesă muzicală ideea este incomunicabilă prin alte mijloace decât afișarea culorilor și a sunetelor. … Același lucru este valabil și pentru o poezie sau un roman care sunt alcătuite din cuvinte. Deși este bine cunoscut faptul că o poezie, deși are un sens superficial tradus în proză, în mintea cititorului, conduce la definirea, formarea, unei existențe ulterioare care o face o poezie. Așa cum cuvântul rostit este semnificativ nu numai prin intermediul cuvintelor individuale, ci și prin accentul, intonația, gestul și expresia feței, și cum aceste semnificații suplimentare nu mai dezvăluie gândurile vorbitorului, ci sursa gândurilor sale și ale lui ca fundamentale, în același fel poezia, care este poate accidental narativă și în acest fel informativă, este în esență o varietate de existență. Astfel, poezia se distinge de strigăt (de imagine și muzică n.n.), deoarece strigătul folosește corpul așa cum ni l-a dat natura: sărac în mijloace expresive. Întrucât poemul folosește limbajul, și chiar un anumit limbaj, în așa fel încât modularea existențială, în loc să se disipeze chiar în clipa exprimării sale, găsește în arta poetică un mijloc de a se face (de a deveni, de a rămâne n.n.) eternă. Cu toate acestea, în acest context, deși este independent de gestul care este inseparabil de expresia vie, poemul nu este independent de orice ajutor material. Altfel s-ar pierde irecuperabil dacă textul său nu ar fi păstrat până în ultimul detaliu (în formele și expresiile materialului n.n.). Sensul poemului nu este arbitrar și nu locuiește în firmamentul ideilor. Este blocat în cuvintele tipărite pe vreo pagină perisabilă. În acest sens, ca orice operă de artă, poemul există ca un lucru și nu supraviețuiește veșnic ca un adevăr.”

Prin urmare, în viziunea fenomenologică a filozofului, esența poeziei este o esență a locuirii. Își justifică această afirmație amintind versurile lui Hölderlin: „Plin de merite şi totuși în chip poetic, locuiește/Omul pe acest pământ”, ceea ce îi conferă lui prilejul de a perora: „A locui poetic înseamnă a te situa în prezența zeilor şi a trăi uimirea în fața apropierii esenței lucrurilor. Dasein‐ul este, în temeiul său, „poetic”. Aceasta înseamnă totodată: ca fiind ceva ctitorit (întemeiat, în sensul de a fi cel care primește de la altcineva un drept la a se manifesta n.n.), Dasein‐ul nu este un merit, ci un dar”. Dasein este un concept filozofic specific lui Heidegger prin care exprimă, în viziunea lui, universalitatea prezenței create, ceea ce, ar putea caracteriza și spiritul ludic al poeziei. Un a fi al ființei care, deși este pretutindeni, există numai printr-un sine al unui aici ca loc în sine ca timp fenomenal. Un dialog poetic al veșniciei purtat de cronos și kairos.

Prin urmare, divinitatea, care constituie esența tuturor manifestărilor ca lucruri, situează poetul în prezența eternității, ceea ce creează acea deschidere, acel poem, prin intermediul căruia forma lumii este definită ca spațiu în care și din care se revarsă veșnicia. Astfel, poezia însăși devine întemeietoare. Un mijloc, o fereastră, o poartă prin care originarul absolut se constituie în gură de izvor pentru prezentul universal. De aceea, spațiul poetic, în esența lui, „nu este un spațiu comod, atâta timp cât el este un spațiu de trecere şi de legătură dintre om şi zeu. Din acest motiv, esența poeziei „este singura esență esențială”.

În acest context, misiunea poetului rezidă în rostuirea poeziei. Numai poetul trăiește în timpul care intermediază prezența omului cu lumea divinului. Pentru că poetul nu face parte din lumea sa el este acela care „își iese din sine”, după cum spune Platon. Este singurul capabil să interpreteze eternitatea pe înțelesul celor cărora se adresează. Esența poetică, prin urmare, este stabilită de capacitatea poetului de a interpreta dialogul dintre lume şi divinitate, dintre cronos, kairos și Veșnicie. Este ceea ce îi conferă aura distinctă a prezenței sale în lume. Este un profet care are capacitatea de a reaminti, atât cerului cât și pământului, că pentru a rămâne împreună, este necesar să se nască reciproc continuu dintr-un alt timp, un timp care generează momentul dintre nașterea și moartea clipei, dintre cronos-ul și kairos-ul pe care îl instituie eternitatea plecării și întoarcerii divinului.