în felul meu
vă las scris că dincolo nu-i eternitatea

eternitatea se află până la penultimul pas
acolo unde te așezi pe o margine de lume
lași picioarele să atârne în neant
știind că următorul pas îl vei urma
când va fi să fie

nespus, orice individ,
chiar și numai din prisma inconștientă a genei sale,
își dorește eternitatea
dar
pentru că aceasta nu poate fi percepută sub o formă sau alta
este deslușită în forma sa iluzorie

iluzia eternității mele este însăși viața mea,
căci înainte de aceasta,
sau după aceasta,
nimic n-a contribuit
și nimic nu va mai contribui
la împlinirea eternității mele

și cum ar putea deveni viața mea,
cea atât de limitată,
eternitatea mea?

prin simpla recunoaștere și
cunoaștere a prezenței mele pe această lume
de către ceilalți astfel încât,
în conștiința acestora,
existența mea să se păstreze
și după ce voi face ultimul pas,
dar, mai ales, cât nu doar amintirea mea va dăinui,
ci cât timp amintirile mele vor putea dăinui
în conștiința celorlalți

de aceea scriu această scrisoare
în care voi lăsa scrise niște rânduri pe care
unii le vor numi poezie,
alții gânduri

estetic sau nu,
important sau banal,
nici nu contează

voi începe cu începutul
dar care este acesta?
să fie prima amintire
sau amintirea…

atârnă picioarele în neant,
se prind rădăcini dincolo
privesc peste umăr
și văd cum eternitatea mea a obosit

pe foaia goală scriu:
să vă spun despre mine…