caut un loc unde să nu cunosc pe nimeni,
unde noțiunea de aproapele tău să fie privită ca o anomalie socială,
un accident genetic, un blestem părintesc

cum ar suna să-l iubești pe străinul tău ca pe tine însuți,
sau ca pe mulțimea care strigă la străinii din balconul palatului,
ca la final să se întoarcă la străinii lor
de acasă,
conceptul familie mi se părea nepotrivit naturii mele,

mai ales în zile ca acestea când nu aveam unde pleca și apartamentul
devenea și mai mic, pereții se strângeau între ei, nedorind să mai fie expuși
la presiunea depresiilor cu care ne luptam în felul nostru special și care,
se materializa prin dorința de a nu a nu face nimic.

expresia poate să cadă casa pe noi devenise utilitară
și cu cât timpul trecea mai mult câștiga
în popularitate
precum impresia că tot ce fac este greșit!

singura consolare era faptul, că, fiind atât de sărac nu aveam nimic de pierdut
și asta îmi oferea un mare avantaj în fața altor bărbați,
puteam să spun orice îmi trecea prin minte, să bravez, să fac gesturi extreme,
să-mi risc libertatea care oricum nu îmi folosea la nimic
din moment ce îmi era foame mereu și mă durea stomacul
din lipsa iubirii

mergem pe străzile pustii, eu și moartea la o aruncătură de băț,
fără să-mi pese că m-ar călca vreo mașină,
am o sticlă de șampanie scumpă,
dimia desfăcută de parcă mi-ar trebui încă
două locuri ca să nu mă strângă senzația de sufocare
pe care ți-o dă orașul la ora asta,
de un pustiu gotic,
aburii ce ies din canale, țevile sparte,
pierderile de vieți omenești în goana după fericire,

îmi aduc aminte de tata,
în paltonul ce trăda faptul că răposatul purtase un număr
mai mare,
gâtul unei sticle de frutti fresh ieșea ostentiv
din buzunar,
sandu a crezut că e cu alcool și a exclamat neștiind că suntem rude,
bă, aurolacu' tot aurolac!

nu m-am supărat,
la urma urmei nici nu conta părerea lui de străin
fără aparținători
mi-am zis, uite ce beneficii are singurătatea,
știu, o să spuneți că omul singur trăiește ca un împărat dar moare ca un câine,

am ajuns târziu.

sandu cu tata în mașina din față,
cu sicriul deasupra, cine știe ce au vorbit tot drumul,
deși nu-mi făceam probleme,
amândoi au viața praf, cu familii dezorganizate,
cum mă punea mama să spun despre mine la școală,
în speranța că-i voi sensibiliza pe profesori,
dar nu mi-a fost de niciun folos, tot a trebuit să învăț!

cert este că atunci când au coborât,
i-a ținut haina semn că îl făcuse din cuvinte
cum se spune atunci când prostești pe cineva, doar că aici nu era cazu',
sandu, oricum, nu era vreun liber-cugetător,
lui dacă-i luai de băut și ceva să se acopere nu-i mai trebuia nimic,
într-o zi mi-a dat cinșpe lei să cumpăr băutură și ceva că îi era foame,
am luat o sticlă din cea mai proasta vodcă, o pâine,
mi-a zis, măi ești nebun, cine mănâncă atâta mâncare?

nici nu știam dacă să spun bună seara că bună nu avea cum să fie
din moment ce o înmormântam pe mama,
dar nici să spun sărut mâna că erau și bărbați,
sau vă salut,
că ar fi sărit femeile de cur în sus.

am mers până acasă la marina unde urma să dormim,
cești cu buzele sparte, zaț de cafea, focul nefăcut,
un frig ce l-ar fi băgat și pe ceaușescu
în ședință,
tavanul
în alb negru nimic
de mâncare
sebi a scos o găleată cu vin, sandu a început să joace în jurul mesei,
cafea, țigări, muzică, bârfe, iar cafea,
cu excepția momentelor când ne uitam pe fotografiile
cu muma și omul ei de la numeroasele înmormântări
din viața lor urâtă și scurtă.

tata a luat cuvântul ultimul,
i-a adunat pe țărani în jurul sicriului și a vorbit de parcă era un moșier pașoptist
cu recolta amanetată pentru rochiile nevestei și plăcerile costisitoare
din vreo capitală romantică, încercând să le spună că anul ăsta nu le dă niciun ban

eu încercam să o trezesc, îi spuneam cuvinte frumoase, îi mângâiam părul
până când am simțit pielea rece pe obraz, m-am aplecat și am sărutat-o în fugă
gândindu-mă că tare mi-ar fi plăcut să nu fiu văzut.