În Rai omul își privea chipul fără să se îndoiască de propria imagine. Pentru că vederea sa era mereu îndreptată către Dumnezeu. Îndată ce acesta a spart oglinda în care se privea, imaginea eternității a dispărut pentru totdeauna de pe chipul său. Cioburile risipite au păstrat însă întocmai calitățile oglinzii, iar imaginile reflectate, deși s-au multiplicat, au continuat să reflecte întru-totul imaginea dintâi. Astfel, fiecare ciob ceresc a continuat să reamintească, ca o memorie universală, de unitatea, unicitatea și integritatea oglinzii primordiale și a imaginii perfecte pe care oglinda o reflectase ab initio. Acum, dacă s-ar reuni toate cioburile, ca un puzzle, pentru a se reface oglinda Cerului, cu certitudine noul chip al imaginii dintâi, frumusețea și claritatea ei, vor suferi. Marginile cioburilor vor apărea vederii ca riduri. Dovezi evidente ale superficialității cu care omul primordial a tratat, la un moment dat, chipul lui Dumnezeu în a cărui imagine privea. Prin urmare, îndată ce acesta va privi în oglinda reîntregită din spărturi propriul chip, acesta va fi reflecția singularității inițiale, ca la început, și nu un caleidoscop de reflecții. Însă, în carnea noii imaginii din privirile sale, ca și în carnea oglinzii realcătuită din cioburi, vor rămâne mereu cicatricile desenate de linii stricate ale acestora, care, de acum înainte, pretutindeni, îi vor aminti mereu despre risipirea și destrămarea inițială. Apostolul Pavel ne amintește că în lume în care ne privim ca fiind creați ca imagine a divinului vedem „ca într-o oglindă”, cum și că în imaginea ei „vedem în parte” (I Cor. 13, 12). Și aceasta pentru că imaginea dintâi nu ni se mai descoperă în această uitare deplină.
Deși este întreagă, în oglinda alcătuită din cioburi, frumusețea ei originară nu va mai fi privită niciodată în toată măreția ei.
Cu alte cuvinte, cu toate că Hristos se adresează umanității ca imagine totală și unică, din cauza spărgătorului de oglinzi, în istoria lumii, El este permanent receptat doar ca multitudine a reflecțiilor culturilor indigene. Cioburi de oglinzi în care Hristos, ca imagine supremă, este re-reflectat, mereu și mereu, spre conștientizarea lumii despre asemănarea ei cu întregul divin primordial pe care Dumnezeu, prin Fiul Său, îl oglindește continuu.