La mine în suflet este toamnă. Undeva chiar la granițele iernii, luna noiembrie la final. Când copacii sunt toți uscați, iar crengile lor seamănă cu niște vene al căror sânge nu mai circulă de mult. Nimic nu mișcă. Toate vietățile sunt încremenite de ceva straniu.Inima nu le pompează bucurii, tristeți, suferințe sau nădejdi. E totul străpuns de o liniște apăsătoare în care morții își fac vacanța. Pe cer, nu se arată nici un nor, nici măcar un fulger, e totul trist și monoton. Aș spune că am avut luni mai frumoase decât acestea, dar atunci eram cuprinsă de ceva ce se găsește atât de rar acum. De iubire.
Anotimpurile sunt în special pentru cei care nu iubesc. Pentru că le simt în toată radiația lor uluitoare. Și aș mai spune că până atunci, nu este nimic frumos în nici un anotimp: primăvara e plină de ploi, frig, dezmorțire, verde palid; vara este o moarte a sufletului produsă de căldura infernală care nu-ți dă voie să te manifești; toamna este un fel de agonie înainte de clipa morții, iarna. Dar altfel stau lucrurile când iubești... primavara nu mai pare atât de sumbră, ci un mijloc de înnoire și echilibrare, iar toamna, te introduce mai aproape de clipa în care vei sta alături de ființa draga, să te încălzești. Să fii blândă, toamnă, pentru că mă asortez cu tine.