M-am întâlnit cu un bărbat.
Poate mă va vedea,
poate îl voi vedea, am zis,
și vom fi primii din lume
care se văd în același timp.

Discuțiile au fost normale, vorba mamei,
atât de firești, umane, până la măduva
banalului.
El părea conectat la cer,
eu, la hainele negre
ale femeilor care veneau de la biserică.
Puteam auzi prima picătura de ploaie
cum se lovește de asfalt,
ca o farfurie spartă.

Ca doi oameni cumsecade,
la sfârșit ne-am dat mâna, zâmbind.
Nu am simțit ceva special.
După multe ore, niciun mesaj.

Am ajuns acasă și am plâns,
mult,
și n-am știut de ce.