trebuia să plec de aici. am auzit că nu e sănătos să scrii ce vrei să auzi. altfel. ocrul zidurilor, pictate între noi. oare deasupra unei linii e întotdeauna cerul? aș fi urcat să fac o baie, pe jumătate liber. nu pot să mai scriu așa. e ceva dincolo, tocmai a coborât din aerul încins. sau poate dintr-un pat umed. poate că ultima dorință era cu adevărat bolnavă. fiecare noapte mă lega de mâini, cu vise incoerente. tu nu știi cum tocmai un lucru neînsemnat poate declanșa totul, ca o deraiere. iar apoi celelalte lucruri ți se înfig în minte, până la crepuscul. ca un crucifix. între noi îmi iese sufletul, când alerg. plutește ca o corabie, printre crengi de smochini. și nu mai vreau să fiu tânărul acela, mă imită atât de prost. când pune pietrele la loc, sau mimează o criză cardiacă, se face după-amiază într-un soi de echilibru. care mă rănește, folosindu-mi într-o singură viață toate fețele evei. chiar și jurnalul tău, cu un căluș în gură. atâta fum și tu mai insiști să-ți spun pe nume. sângerând violet.