Nu dor minciuni, ca adevarul; nu-s triste prezente mai planse ca trecutul; nu-i chip mai aprins ca palida fostei tale fiinte; nu-i dragoste mai mare ca cea la care visezi, chiar de-i langa tine; nu-i moarte mai lunga decat viata.
Adevarul e forma bruta si concreta a miciunii ascunse; e preamultul revarsat dupa o perioada lunga de compromisuri, in numele impaciuirii. Adevarul, ne spune intr-un final adevarul, despre ceea ce se ascundea in spatele unei aparente, pe care, desigur toti o acceptau, in virtutea unui viitor lamentabil generos.
Nicicand nu s-a a adus un mai mare prejudiciu, unui act volitiv, privandu-l de actul sau primar de a alege, prin aceea ca, judecand dupa ratiuni, spus frumos conservatoare, s-a oprimat natura firii umane de a fi, si anume, de a gandi liber, fara constrangeri, care se refereau de obicei la cele materiale, de a exista sincer, cu a ei exprimare, de a fi constrans doar de alegerile pe care le faci personal, lipsite de mult prea multul subiectivism ale ideilor celor ce te-au adus in stadiul de a fi in stare, deci ajuns la o oarecare maturitate, sa ai propriile tale pareri despre viata si-a ei oranduire; deci s-o chivernisesti dupa cum te duce capul, fara a fi pedepsit insa, pentru aceasta cutezare.
Iubirea. Cine n-a inteles ca prima dragoste nu se va intoarce niciodata, ca timusul deja atrofiat, ne spune ca suntem majori, cat sa intretinem pe altii, poate pe chiar cei procreati de noi, nu va avea monstruoasa placere de a-si aduce contributia in formarea unui om si va muri romantic cu pretioasa-i parere, cateodata in literatura, neexercitata, dar pe deplin gustata de cei ce-l vor urma; de obicei putini si bogati.
Dragostea, ajunsa la maturitate, privita ca pe o cumetrie in numele unui viitor plin de plozi si opulenta barbara, da nastere fie unui cuplu de tip tiganesc, adica pana la moarte, indiferent de cate coaste sunt rupte, fie unul de tip occidental romanizat, in care divortul iseamna eliberarea fara prea mari constrangeri, de ambele parti.
Dupa o anumita varsta, pentru fiecare alta, iubirea devine un act de vointa, un pariu negeneros prin castig, o multumire fizica, de tipul celui ca inca mai pot sa merg.
Bun sau prost, cu tine iti duci veacul; vrei sa iubesti ceea ce n-ai apucat sa gusti, vrei sa te razbuni pe cine n-ai avut ocazia, vrei ca cineva sa-ti vada ultima suflare, de nimeni stiuta; acea ultima picatura de aer ce iese din plaman suierand.
E pacat sa-i spunem vietii un bun dat, ori experienta, caci e greu sa ai cunostinte milenare intr-o asa scurta viata, chiar daca am mostenit genetic cancerul; ceea ce acumulam e ceea ce ni se permite, in limita creierului pe care il posedam; si nu prin marime, ci prin personalitatea pe care am incorporat-o de-a lungul anilor, in anumite conditii.
Ma repet cu bucurie: „suntem atat de putini si incercam atat de multe!”