imi mai caut inca cuvintele. nu stiu cum sa-ti spun intr-o mie de feluri cat de dor mi-e de unele nimicuri pierdute pentru totdeauna. am gasit astazi intr-un carnetel de notite o floare presata. oare ce gand m-a facut sa o rup si sa o pun acolo? imi pierd amintirile una cate una, si devin patetica si asta ma enerveaza, deci devin si irascibila. si-mi vars micile frustrari departe de umarul tau, fiindca mi-e teama ca nu ai intelege, fiindca mi-e teama de dependeta pe care mi-o da bratul tau in jurul mijlocului meu, si-ti scriu scrisori care poate nu vor ajunge niciodata la tine. ce diavol ma indeamna sa ma rup in doua, in trei, in patru sau in unsprezece de cate ori ma doare sufletul, si in loc sa plang, ma sfasii cu unghii de harpie pe dinauntru?
ma intrebi daca ma doare singuratatea. nu. ma doare doar lipsa zambetului tau, lipsa mea din propria mea viata, ma dor incheieturile fiindca le lipseste mangaierea nisipului cald si mai ales imi lipseste culoarea verde. parca si ochii mei conspira la lipsa asta si au alungat kakiul si auriul din ei. sunt acum ochii pe care-i vezi de o mie de ori la o mie de oameni pe strada. devin si eu doar o carapace pe care nu stiu cand o va deschide un culegator de perle nenorocos. patetic, nu?
in seara asta simt nevoia sa iti arat ca sunt mai femeie decat credeam. daca as avea destula rabdare, cred ca as citi o carte siropoasa sau m-as uita la o telenovela. si in loc de asta, scriu aiureli pe site-ul asta, fiindca nu am chef sa vorbesc cu nimeni si fiindca in loc sa salvez textul asta in calculator, aleg sa ma arat lumii asa cum sunt in seara asta. usor prostuta, draguta, (revin la) prostuta, si... gata.