Mi-e sete de iubire, de atingerea fremătândă a dragostei, de îmbrățișările fierbinți, de sudoarea scursă între trupuri, de tremurul din adâncuri, de agonia și extazul orgasmului, de clipele când nimic nu mai contează, de unirea dintre noi, de tot ceea ce înseamnă uitare de sine, dragoste și adorație.
Mi-e dor de clipele când mă făceai să uit cine sunt, de clipele când nimic nu mai contează, de unirea dintre noi, de tot ceea ce înseamnă uitare de sine, dragoste și adorație.
Mi-e dor de clipele când mă făceai să-mi pierd mințile, când mă făceai să urc pe culmi neatinse, până atunci, când mă iubeai cu toata ființa ta, când mi se părea că doar eu contez pentru tine.
Ce-a rămas însă din toate dorințele mele și din toate mângâierile? O dorință spusă-n grabă, o cerere a dreptului dat de căsnicie, un act posesiv, uneori ar putea fi numit chiar viol; tu neputincios, te chinui să-ți descarci asupra mea povara, eu sfâșiată de durere, de greață uneori, sau mai rău, stând nepăsătoare și privind parcă detașată, ceea ce se întâmplă, parcă nu sunt eu cea care e acolo cu tine, sau imaginându-mi în locul tău pe altcineva.
Ce poate fi mai rău decât atât?
Ce poate fi mai rău decât zbaterile unei foste iubiri?
Ce poate fi mai rău decât viața în doi fără iubire, fără comunicare, fără soare?
Poate moartea! Dar nu știu dacă-i mai rea. Singurătatea nu cred că poate fi atât de ucigătoare ca singurătatea în doi.

Cluj-Napoca
21 ianuarie 2006