Mi-e frică...
Nu! Nu teamă, nu neîncredere...
Mi-e frică...
Mi-e frică de singurătate...
Și ochii mi-i închid
Doar să nu mai văd liniștea ce ma-nconjoară.
Zăresc acum doar înăuntrul meu,
Care urlă de durere...
Nu, nu mă doare nimic,
E doar întunericul ce ma obosește...
Și adorm în sufletu-mi
Doar ca timpul să treacă mai repede;
Încerc să-i vorbesc gândului,
Dar el nu-mi răspunde...
Mă ignoră, căci și pe el îl doare noaptea
Ce s-a lăsat în mine.
Încerc să ies la lumină, să deschid ochii...
Dar mi-e frică...
Nu! Nu teamă, nu neîncredere...doar frică...
De singuratate.
Și plutesc parcă într-o altă lume,
În care lacrimile muribunde mă apasă,
Lovindu-mi chipul îngrozitor.
Dar deodată...o rază de viață mă mângâie lin...
Este speranța...iar gândul meu începe să-mi șoptească:
"Sunt aici...nu ești singură".