Doamne! Cât de beat sunt! Realizez că niciodată nu am fost atât de aprope de Tine. Ar trebui ca hârtia să suporte numai exclamații! Sunt în pragul unei isterii care mă va calma definitiv. Nimic nu mă definește. Sunt atât de arogant cu viața și cu semenii încât am ajuns ținta preferată a asasinilor profesioniști. Toți își doresc să mă ucidă gratuit. Îmi permit să râd de patetismul din viața lor. Diferența dintre mine și ei este că eu ucid suflete, timp în care ei se ocupă cu defilarea trupurilor la marginea pământului, acolo unde nu există nimic cert, acolo unde mă regăsesc în toți cei care aplaudă coloana oficială a celor care sunt amintire. Mă definesc ca o amintire vie, inclusiv pentru mine. Tu ce mai zici? ...
Ha! Ce hilară este viața, mai ales la beție! Credeai tu, Dumnezeule, că m-am atins de ispite? Greu cu Tine, dar se știe, și mai greu fără Tine. Oscilez între finalitatea descrisă în destinul stabilit de tine, ceea ce am dorit să fiu și ceea ce sunt. Cred că Tu ai multe semne de întrebare. Poate este o premieră pentru Tine. Te întrebi unde ai greșit genetic, atunci când ai creat omul. Nu te întreba nimic. Nu sunt creația ta, sunt creația celei mai lucide minți dintre semeni. Sunt împresurat de lași și mediocrii, deci sunt atins de altruism. Nu mai pot repara și salva nimic, pentru că nu-mi mai aparțin. Mă rog de ei să mă părăsească, să se salveze de mine, iar ei îmi râd în față cu luciditatea condamnatului la pendularea între a fi sau a nu fi! Eu sunt nimicul, adică nu pot fi atins, nu pot fi definit, nu pot fi extras din semeni, pentru că nimicul nu există decât prin mine. Sunt atât de departe de această lume încât sunt părăsit inclusiv de rațiune. Lovesc fără milă în tot ce mă iubește, în tot ce îmi dorește prezența. Tu nu vezi nimic din toate acestea? Suferința nu se măsoară în sarea din lacrimi și nici în sinucigași. Suferința este cea mai mare scăpare a Ta, este eroarea relației dintre Eva și Adam. Hm! Te-ai decis să experimentezi pe mine limitele suportabilității spasmelor afectului. Prin fiecare “i” din această scrisoare deschisă, adresată Þie, se pierde o fărâmă din mine, care se regăsea în Tine. Nu sunt un martir, pentru că nu mi-am câștigat acest drept absolut. Dar demisionez din această funcție pentru a parodia penibilul. Nu cel din mine! Aici nu spunem povești despre mine și Tine! E vorba de ceea ce ai lăsat moștenire semenilor. Adică … amintirea mea!

februarie, 2008