Cred că e vremea să vă povestesc despre mine... Iar în timpul acesta, neavând altceva mai bun de făcut, eu am să încerc să mă regăsesc... poate de data aceasta am să dau de mine...
Trebuie să știți că în orășelul de munte în care eu m-am născut, anotimpurile erau punctuale și previzibile. În acel timp și spațiu nu te putea surprinde aproape nimic, timpul își vedea de trecerea lui ignorându-ne pe noi, oamenii... sau poate nu... Dar știam întotdeauna ziua când înflorea liliacul din grădină sau cea în care voi mânca primele fructe (coapte doar pe jumătate) din cireșul din fața casei; iar prima zi de școală îmi oferea mereu prima pungă cu castane coapte în timp ce vacanțele de iarnă aduceau întotdeauna cu ele zăpezi care, de la înălțimea mea, păreau întinse până la cer... Despre aceste vremuri aș putea să vă povestesc foarte mult. Deși a trecut timpul, întâmplările de atunci îmi sunt la fel de prezente ca și poveștile... doar că acestea sunt poveștile mele... Nu am să vă plictisesc însă, mai ales că am prostul obicei să mă pierd în tot felul de amănunte, să deschid o grămadă de paranteze...
Dar am să vă spun despre seara aceea. Era în a doua jumătate a lunii mai din anul în care împlinisem șapte ani... În copilăria mea, luna mai era luna cărăbușilor. Nu am înțeles niciodată unde stăteau ascunși până atunci și nici unde plecau după aceea... dar în luna mai, cărăbușii îmi umpleau copilăria. Se roteau bezmetici în jurul neoanelor agățate pe stâlpii de beton de care își izbeau trupurile îmbrăcate în armuri ciocolatii. Sarcina noastră era, deci, simplă: îi culegeam de pe dalele străzii, biete trofee nevinovate care sfârșeau deseori zbrobite sub tălpile unui băiețel sau, rămase fără aripi - asemeni îngerilor defecți – își încheiau scurta lor trecere prin primăvară în pliscul vreunei păsări preocupată de propria existență. Eu le dădem întotdeauna drumul după numărare... alegeam, pentru ei, viața...
În seara aceea am refuzat să-i mai prind. Urmăream cu vădită superioritate zbaterile partenerilor mei de joacă în timp ce mă concentram la mirosul florilor din grădină. La numărare, am fost ultima... și după regula jocului trebuia să „țin” la v-ați-ascunselea... După ce s-au ascuns toți nu am mai respectat regulile jocului și, în loc să-i caut, m-am ascuns și eu... atâta doar că pe mine nu m-a mai căutat nimeni...
Îmi amintesc doar că era târziu și plecaseră toți iar eu stăteam sub neonul agățat de stâlp, cărăbușii se roteau în jurul meu izbindu-se de mine, lovindu-mi trupul chircit de frig și frică... Am văzut o fereastră luminată și m-am gândit că trebuie să fie casa mea... așa că am plecat fară să mă mai caut, m-am lăsat acolo, singură...
De atunci tot încerc să mă găsesc... poate, cândva... cine știe...
Semnalmente: părul de culoarea lemnului cumințit cât de cât în două codițe împletite, o rochiță roșie cu buline albe iar în picioarele goale, o pereche de săndăluțe prăfuite, nu mai știu ce culoare...
Dacă mă întâlniți...
A, era să uit: ochii! În loc de ochi aveam două lacrimi mari în care se reflectau castanele coapte, indiferent de anotimp...