Dimineață de iunie. Ora 7. M-am trezit deja de vreo 3 ore. Încă o noapte plină de revelația întunericului. Golită de sens. Maladivă. Oare ce rău mi-a umplut atât de mult sufletul încât să nu treacă zi să nu am senzația că mă simt ostenită de viață? Oare ce mi se întâmplă încât nu mă mai pot bucura de iubiții mei tei înfloriți, de mirosul lor divin, de respirația ierbii? Sufletul mi-e sufocat de povești perene și trecătoare. Lumea asta nu e o epopee.

Mă îndrept către serviciu. Îmi număr pașii leneși. Am pornit mai de dimineață decât de obicei. Străzile par pustii. Și când te gândești că doar o jumătate de oră mă desparte de nebunia lor. Copacii par încremeniți de liniștea zorilor. Inspir aerul dimineții ca și cum nu mi-ar fi suficient. Timpul prin care trec parcă se încovoaie de povara păcatelor. În cer e așteptare. Îmi plec cu reverență genunchii la altarele soarelui. Stă semeț undeva deasupra Mureșului. Revarsă peste mine balsamul de iubire. În dimineața asta simt că mă contopesc cu el.

Dar zorii au trecut așa cum au venit. Străzile se animă. Oameni cu sufletele goale se trezesc din starea de amorțire și dulce vis. Cu povara mugurilor de tei pe pleoapa privirii. Iar eu...eu debarc pe plaja unui port neștiut. Parcă valurile se sparg la picioarele mele.
Toți par să-și pună o simplă întrebare. Și eu împreună cu ei: Cum va fi?