Te părăsesc, femeie!
Ce crimă comit? Și dacă ar fi astfel, ce-i cu asta? Nu ar fi nici prima nici ultima. Ai idee de câte ori am fost eu asasinat? Eu cel care încă te iubesc? Eu, cel pe care nu l-ai meritat niciodată? Pierdere de vreme s-a dovedit comunicarea dintre noi. Și pentru a fi sigur că nu te-ai întristat, te trec în testament. Îți las și sentimentele după care tânjești inconștient. Decedată fiind nimic din ceea ce îți las nu își dovedește utilitatea. Orice mi-ai cere, vei primi! Strig notarul, dar înainte de asta, sun legistul pentru a-mi certifica decesul tău și criminalistul care să mă acuze de crimă. Dacă vreodată voi intra în istorie, vreau - nu doresc - să fie consemnată moartea ta. Tagma masculină îmi va ridica piedestalul, iar cea feminină îți va face ție statuie. O vor așeza pe piedestalul meu, ca să nu rămân făr' de tine nici în istorie. Unde să mă ascund ca să nu mai aud de tine? Scot ochii sfinxului și m-aș ascunde în orbita lor de piatră. Tot nu ar fi de ajuns. Există un singur loc unde m-aș putea totuși ascunde. În tine. Acolo aș muri la rându-mi pentru că tu nu mai ești.
Of, femeie ...! Sunt condamnat să-ți suport blestemul. Blestemul de a-mi aparține. Pot să te mai ucid încă odată? Lasă-mă să te părăsesc din nou. Tot la tine mă voi întoarce. Ce viață trăim, femeie? Veșnic, între morgă și reanimare!...