Deschide ochii și privește în juru-ți. Nu, nu visezi, ci doar ai să te pierzi din nou prin jocuri de lumini pale, tropote de bocăncei și lasă-te învăluit de mirosul naftalinei ce duhnește din paltoanele-nvechite. Te-ai întors la mine, toamna mea, ai revenit ca să mă naști din nou, de n-ai mai pleca…Oricâtă iubire aș semăna în jurul meu, oricâte zâmbete aș împărți în zilele plăpânde ale lui Aprilie, oricât aș sta în dogoarea soarelui în vreo zi a lui Iulie, tot ți-aș duce dorul. Și dacă nu te-ai ivi, cred că m-aș pierde și eu ca soarele ce apune pe-nserat după munții înalți și stâncoși. Sufletu-mi ar fi întunecat asemenea cerului negru ce prevestește o furtună cumplită. Ce schimbătoare ești, ce capricioasă ai rămas! Acum lași soarele să se arate în plină frumusețe, acum lași câțiva nori să stingă totul. Cum împreuni tu cuvinte fără înțelesuri și preschimbi întâlniri întâmplătoare, of toamnă din ochii mei, tu te revolți și din pieptul meu scoți focuri ce nu se sting! Mă faci să lupt pentru lacrimile altora ce-ai să le sădești cu grijă ca să culegi zâmbete adunate de supusul tău vânt aspru. Cine-a zis că ești urâtă? Poate vreun suflet născut să iubească numai ce-i frumos…Tu cu șuierele tale din amurg, tu cu sângeriul ce-l întinzi pe cer, tu cu șiroaiele ce curg pe trupul meu prăfuit, ai putea fi slută? Ce dragă mi-ai fost de la început…Nu mă mai satur să adulmec mireasma pădurilor ce le usuci, mă-nbătrânești de fericire când lași să-mi simt sub tălpi vreun pețiol de frunză moartă. Și-apoi mă întinerești când pe palme lași a se prelinge esența florilor ce le culeg de sub vreo movilă de noroi. La înnoptare îți tot vorbesc, mă tot destăinui cu căldură, dar ce știi tu, toamnă rece rău? De câte ori te-am rugat să nu mai pleci, vii mereu, te rătăcești prin sufletul meu, apoi pleci fără vreun motiv și cine știe pe unde zădărnicești. Nu-ți mai e drag când îmi scoți câteodată stele pe cer și mă lași să-mi pun o dorință, tu nu suferi la nici o despărțire? Mă lași ca mai de fiecare dată cu griji care mă rod, jale, plâns și remușcări. Mi-ai șoptit odată că cine înțelege, n-are nevoie de cuvinte, că te pot regăsi pretutindeni, dar ai uitat că nu oricând. Cum să te mai zăresc eu în privirea înghețată a vreunei ființe, când tu ștergi tot și lași doar pământul răscolit de ploi? Și eu calc pe amintirea ta…Când tu aduni pe la căsuțe suflete pereche, nu ți-s ochii plini de milă, pentru chipul meu ce-l zgribulești? Mă lași în urma ta, te-ai depărtat din nou și totuși figura ta drăguță stă în mintea mea, cine știe pe ce caldarâm mai gonești, spre ce tărâm ce-ți duce lipsa te mai grăbești…Și eu rămân iarăși să număr copacii goi din urma ta și de vreodată vei sta pe gânduri și te întrebi de ce trăiesc, să știi că trăiesc doar ca să te aștept pe tine. Aștept să înțelegi căci pe frunzele ce le pici scrie ca-n inima: Rămâi tu, toamna mea, prima pe care am cunoscut-o, ultima ce-o voi uita. ..