HOTIN. A treia zi disdedimineață cu un maxi-taxi am plecat la Hotin – 28 km distanță, trecând pe lângă satele Doljoc, Cristinești, fosta moșie a Hâjdeilor, Zarojeni, unde se află vestita fabrică de zahăr din regiune, prin Nădăbăuți și Patru Crâșme. La Nădăbăuți, unde se scotea piatră, gardurile țăranilor sunt făcute tot din piatră. La marginea satului nu mai erau zecile de mori de vânt de altădată, ci rămăsese doar o moară, ascunsă de ochii lumii, în fâșia verde de protecție din preajma drumului.
În septembrie 2002 Hotinul a marcat jubileul de 1000 de ani.
Este un centru raional, nu a avut și nu are nici în prezent cale ferată, fapt regretabil, din cauza căruia orașul nu s-a dezvoltat pe picior larg. Clădirile vechi sunt scăldate în verdeață și se aseamănă cu cele din Iași, de pe strada Sărărie, de lângă bojdeuca lui Ion Creangă.
Ajunși în centru, ca să economisim timpul, am luat un taxi până la cetate. Am ajuns repede, am plătit taxa de intrare în Complexul muzeal - 6 grivne, și din prezent am nimerit în trecut, teleportându-mă în epoca lui Ștefan, unde vedeam și auzeam aievea nechezatul cailor, zângănitul săbiilor, gemetele răniților, cuvintele de îmbărbătare ale Marelui Voievod către oștenii săi, care luptau pe viață și pe moarte cu păgânii, apărându-și cu demnitate vatra strămoșească.
Cetatea e situată pe o stâncă priporoasă de pe malul drept al Nistrului. Fortăreața e splendidă ca edificiu, sunt glorioase și evenimentele care au avut loc pe această palmă de pământ.
Din autobuze coborau spre cetate mai multe grupuri de turiști ucraineni, polonezi, români, veniți aici să vadă acest vechi monument istoric din negura vremurilor, ce nu reacționează la rugina Timpului și astăzi stă falnic ca un viteaz al lui Ștefan, străjuind hotarele Þării.
Se presupune că fondatorul Hotinului a fost voievodul dacilor Cotizon, în secolul III al e.n. După numele lui târgul se numea la început Cotin, mai apoi Hotin, iar cetatea ar fi fost începută de genovezi, care cândva stăpâneau aceste meleaguri.
În pliantul „Cetatea Hotin”, procurat în incinta fortăreței, scrie că „grădiștea” Hotin a fost construită de triburile slave de la răsărit în sec. XI. Pe la mijlocul sec. XIII în timpul domniei cneazului Daniil Galițki întăriturile din lemn au fost schimbate cu cele din piatră. Iar pe la mijlocul sec. XIV Hotinul a intrat în componența domniei voievozilor moldoveni.
Pe timpul lui Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei între anii 1457-1504, a fost mărită grosimea pereților din piatră brută și cărămidă până la 6 metri lățime, având multe ambrazuri, și ridicați la 40 de metri înălțime (comparați: cetatea Soroca are pereții de 3,5 m grosime și 20 de m înălțime). În decursul sec. XV și XVI citadela a fost o reședință a domnitorilor moldoveni. Orașul Hotin a devenit un centru de meșteșugari și negustori. Datorită acestui fapt a început să înflorească cultura și să se dezvolte vertiginos economia orașului. Aici se organizau cele mai mari iarmaroace de pe atunci, la care veneau cu diverse mărfuri negustori din Europa de vest și est. În urma lor caznaua moldovenească încasa o sumă frumușică de bani - 10.000 de galbeni anual.
Sărind peste unele evenimente ale istoriei, amintim cititorului că în vara anului 1538 armata poloneză, condusă de Ian Tarnovski, în timpul asediului cetății, a făcut o breșă sub turn și a explodat o parte din zid, care a fost restabilit în anii 1540-1544, iar la 1712-1718, turcii, angajând ingineri francezi, au construit în jurul cetății un val de apărare. Acest val astăzi are trei turnuri cu porți, purtând denumirile: Poarta Benderului, Poarta Iașiului și Poarta Nistrului. Din anul 1856 cetatea Hotin își pierde statutul de obiectiv militar, deoarece la vremea aceea nu mai prezenta interes strategic.
Lucrările de restaurare ale cetății au început prin anii ”70 pe timpul lui Brejnev și au continuat după restructurare („perestroikă”), iar Complexul muzeal „Cetatea Hotin” a fost inaugurat în anul 2000.
A fost restaurată biserica lui Ștefan din interiorul cetății, iar în prezent aceste lucrări au loc și la biserica „Alexandr Nevski” de lângă cetate, construită în 1832.
În septembrie 1991, la sărbătorirea celor 370 de ani de la lupta victorioasă a armatei polonezo-lituaniene de 35 mii de ostași, sub conducerea lui Ian Carol Hodkevici și celei căzăcești de 40 de mii, în care erau încorporați și mulți moldoveni, în frunte cu atamanul Piotr Sagaidacinîi, contra armatei sultanului, de 200 de mii de săbii, pe platoul din fața cetății a fost dezvelit un monument atamanului, iar în incinta citadelei a fost expusă o panoramă a luptei din septembrie 1621.
Minaretul și moscheea turcească nu s-au mai păstrat până în zilele noastre, ci au rămas doar câteva ruine care ne amintesc despre existența lor. Dacă nu asculți povestea ghidului sau nu răsfoiești filele îngălbenite ale istoriei, pietrele tac.
La intrarea în cetate, lângă poartă, este expus un tun ruginit, în stânga se află o fântână adâncă, din care apărătorii fortăreței se aprovizionau cu apă. Pe zidurile ornamentate cu cărămidă roșie din exteriorul cetății se vede o pată mare neagră de apă, care se scurge pe perete din această fântână.
Intrând într-un beci al cetății, umed și răcoros, ne-am simțit ca într-un imens frigider. În cetate am observat un loc unde pământul era deplasat din cauza surpării unei încăperi subterane. Bătrânii povestesc că cetatea Hotin și cea de la Kamenița ar fi avut legături printr-un tunel săpat sub albia râului, care s-a prăbușit și în dreptul cetății au apărut vârtejuri, din cauza cărora s-au înecat mai mulți oameni.
Am coborât spre râu, răcorindu-mă un pic cu apă de arșița soarelui. Nistrul de lângă cetate după inundații s-a lățit ca Dunărea, apa era tulbure, ca borșul.
Mi-am amintit de anii copilăriei, când îmi petreceam vacanțele de vară la Hotin, la bunicii din partea mamei. În grădină găseam lulele turcești și monede vechi. Deseori veneam la vechea cetate, mă scăldam în Nistru. În dreptul cetății era o moară de apă la care am fost cu mătușa Nadia și am măcinat niște porumb pentru mămăligă. Verișorul Anatol se cățăra pe zidurile cetății, iar eu îl comparam cu un neînfricat Ikar. Turnurile pe atunci nu erau acoperite cu șindrilă, mi se păreau niște plăieși fără chipiuri, biserica lui Ștefan din cetate era ruinată, iar biserica „Alexandr Nevski”, din exteriorul citadelei era devastată, avea pereții jerpeliți, cu diverse „autografe”, spre exemplu: „Zdesi bîl Vasea iz Urala”, și altele de felul acesta.
Cu mulți ani în urmă, unchiul Nicolae îmi povestea că turcii au ascuns în cetate mai multe comori. Pe timpul lui Brejnev partea turcească s-a adresat conducerii URSS-ului cu rugămintea să li se permită să facă săpături în cetate, dar răspunsul a fost negativ. Astfel, comorile au rămas neatinse de nimeni până în zilele noastre.
Pe timpul studenției am fost la cetate cu colegii de grupă, iar după restructurare – și cu rudele de peste Prut. Am fost la Kameneț Podolsk, la Cernăuți, am vizitat casa profesorului Arune Pumnul, unde a locuit Mihai Eminescu și a fost bibliotecar, mormântul lui A. Pumnul din cimitirul de pe str. Ruska, Mitropolia, în sediul căreia se afla Muzeul de istorie a ținutului natal ș.a.
Răvășit de amintiri, de la cetate până în oraș am mers pe jos. Nu am simțit arșița soarelui, deoarece trotuarul era umbrit de arborii din grădinile oamenilor. Vizitând rudele, am plecat apoi spre Chișinău.
La întoarcere drumul mi se păru mai scurt, veneam cu impresii de neuitat, cu spiritul mai bogat decât cel înainte de călătorie.

Imagini la

http://ro.fotoalbum.eu/mCucereavii/a146520/slideshow

Surse:

http://ro.wikisource.org/wiki/Carpa%C5%A3ii,_Basarabia_%C5%9Fi_un_rezumat_istoric_asupra_cet%C4%83%C5%A3ilor_ei

http://corny-joke.livejournal.com/9365.html