Ne îndrăgostim.... De fiecare dată este așa de diferit, însa când se termină pare totul la fel.... Se pare că în cazul iubirii totul este posibil; amalgam de simțiri, controlate și necontrolate, care fac și bine și rau simultan.
Mă sfâșii.... Mă sfâșii cu fiecare cuvânt spus frumos, spus în șoaptă, pentru că șoapta ramâne în noapte, iar dimineața ești atât de detașat, de liber, de absent, încât mă întreb dacă am adormit în brațele tale și m-am trezit în brațele unui străin sau azinoapte am fost cu un străin și m-am trezit în brațele tale? Mă întreb cum poți să te schimbi așa.... Mă întreb multe, însă niciodată cu voce tare, cel puțin nu în prezența ta. Mi-e teamă că ce ar trebui să ne apropie ar putea să ne despartă și mai ciudat e că ce ar trebui să ne despartă ne apropie. Nu înțeleg ce e cu mine, ce e cu schimbarea asta a mea, dar știu că nu mai pot continua așa. Indirect mă faci să nu mai respir și mă sufoc singură. De ce nu pot accepta totul așa cum este? Cred că defapt știu răspunsul, însă mi-e foarte frică să recunosc.... Aș vrea sa pot să am curajul să-ți spun totul, tot ce simt, cu toate că știu că ar fi ultima noastră discuție. E oare asta lașitate, sunt eu prea slabă? Poate.... Sau poate ești tu prea indiferent?
Aș vrea să mă pot detașa complet de tine, de noi, să pot să lupt cu ceea ce simt și să nu-mi pese.... Aș vrea să pot să îți zâmbesc din suflet și să-ți spun că asta a fost totul. Paradoxal, cu cât îmi oferi mai multă libertate, cu atât mă simt mai legată de tine. ....și mă doare. Cu cât simt mai mult, cu atât sufăr mai tare. Și iar mă întreb: ce e cu mine? Ce mi-ai făcut? Ce îmi faci?
Și pentru a fi sinceră, nici măcar nu știu ce aștept de la tine.... De fapt știu că nu pot aștepta nimic, mi-ai spus-o foarte clar și rațional înțeleg. Însă cum să-i explic eu asta sufletului meu? Cum când el se pierde până la uitare în tine, în momentele dintre noi....
Simt cum pendulez între patetic și jalnic. Tu arzi și eu mă dilat, tu pleci și eu colapsez, și îngheț, dar tu nu ști nimic din toate astea, căci dacă ai ști cărarea dintre noi s-ar prăbuși în abis și Noi odată cu ea. Așa ca mă prăbușesc numai eu și pot să-ți privesc, atunci când vii, focul și viața din ochii tăi jucăuși fără ca tu să vezi durerea și teama din ochii mei.
Și asta va fi încă o noapte tristă, singură, și voi continua să nu-ți cer sau nici măcar să-ți spun ceva de frică să nu te pierd.... Voi continua să-ți ofer ce-ți dorești cel mai mult: libertate.... și încă ceva: sinceritate și susținere necondiționate..... Și sufletul meu. Căci îmi pasă de tine....