putem pretinde că suntem niște oameni reali
ne răsucim în corpurile noastre, ne contorsionăm în noi și cu toate acestea, șira spinării ne rânjește peste umăr pentru a ne arăta că deținem și coloană vertebrală în sacul nostru
putem pretinde și că suntem fragili -
prea fragili până și pentru a avea încredere și în noi înșine
ne atingem, dar ne retragem mâna ca arși, convinși că am văzut destul
fără haine, fiecare este unic – mai ales în oglindă
ne cuprinde groaza dacă trebuie să evadăm din perfecțiunea noastră și să gustăm din firea altcuiva care nu e pe potriva noastră - desigur, fiecare se prefera pe sine
sub protecția anonimatului, ne uscăm identitatea
uneori suntem și sătui - dar totul e trecut sub tăcere
câteodată stăm cu mâinile încrucișate când ne uităm în oglindă
– lung /transparent /dependent / cenușiu - să vedem ce poziție să adoptăm în scenariul nostru– cel mai des ales este profilul – probabil și din cauza expresivității unghiurilor pe care le formeză concomitent de perfect (sau invers) fruntea, nasul și bărbia
ne stă bine și încruntați – este doar o alură demnă de băgat în seamă
de ce să râdem? în ziua de azi nimeni nu mai râde – ar fi chiar frivol și nedemn de personajul nostru
în schimb bâjbâim unii după alții ca orbii – singura diferență este că în loc de baston pipăim cu ochii noștri biologici
dar dacă ne-am împiedica de reflectoare, am sparge oglinda – și s-a terminat cu identitatea noastră