„O, Doamne!... oare să abandonez lupta?!... E cu neputință! Acesta ar fi ultimul păcat de neiertat: păcatul împotriva Duhului Sfânt.
De multe ori glontele potrivnicului mi-a lovit piciorul, dar tot de atâtea ori mi-am luat piciorul în brațe, și am mers mai departe chiar cu mult mai multă putere și voință. Acum să mă las învinsă? Nicidecum… Războiul este pentru cei puternici, iar cununa biruinței numai pentru cel ce nu cedează în lupta cu vrăjmașul. Și... când, arma mea cu care lupt e „dragostea”, cu siguranță, voi învinge:
În pilda „Vindecarea slăbănogului din Capernaum”(Marcu 2), am descoperit că lupta pentru “mântuire” cere sacrificii foarte mari, enorme. Cei patru, care-l cărau pe slăbănog cu patul, auzind că “Cel ce tămăduiește” este atât de aproape, iar cei din jur nu le ofereau sprijinul și ajutorul, s-a urcat pe acoperiș.
Și eu trebuie să-l i-au acum pe„ cel bolnav”, și cu măsuri și mai drastice: să-mi fac loc și să-l urc, sus, pe acoperiș, purtându-i și patul în care zace slăbănogit de multă vreme. Să-l leg atentă cu mai multe sfori, să-l cobor foarte ușor la picioarele Mântuitorului și să nu-l părăsesc pe slăbănog, până ce nu voi auzi din gura Nazarineanului Iisus, binecuvântarea Lui: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale, ia-ți patul tău și umblă”.(Cartea "Ieșiți din ea, poporul meu !" pag. 262)
* * *
Cel bolnav, cel slăbănogit, nu poate fi altul decât fratele meu, poporul meu, care încă mai zace în întunericul păcatului, prins în obezile patimilor și în tot felul de vicii : violență, desfrâu, neascultare, lene, etc. dar, mai ales nepăsarea și ignoranța față de "mesajul" de salvare "ieșiți", venit din Înălțimea Cerului, dându-ne nouă , azi, marea șansă.
Pe canalele de tv. se arată a fi un slăbănogit fără nădejdea vindecării !!!... Un incurabil, ce gravele răni devin din ce în ce și mai profunde și mai dureroase... și doctor nu este să-l lege, să-l ungă din mirul ce se coboară pe "Barba lui Aron, pe marginea veșmintelor lui. Că cine să urce pe Muntele Sionului să-i adune sub roua Ermonului, în Unirea și Binecuvântarea pe care a poruncit-o Domnul?!" (Ps. 132).
Și cine să-l ridice la starea frumuseții cea dintâi, la care a fost creat și la care Dumnezeu, azi, ne cheamă ?!... Și cine să-l înveșniceze în Lumina Harului Divin care ni s-a dăruit nouă, azi, ca o mare arvună ?!
O !... Domnul meu, dezamăgirea e cu mult mai mare când văd cum și mai mult alunecăm pe calea pierzaniei. Pe Frații mei, Poporul meu, îi nemulțumesc criza financiară, dar nu-i sperie, deloc, criza moral-spirituală, nu-i sperie deloc și nu percep cât de vulnerabili sunt în sclavia satanei.
Nu, vei obține ceea ce vrei Domnul meu !!!... Mă așteptam să fi încântat de marea supunere, recunoștință și iubire, ca drept răsplată pentru această mare și frumoasă alegere a Ta, când zici poporului meu « Popor Ales , Grădina Maicii Domnului, Coșul de Pâine al Europei ». Gândeam că ai ales-o pe Sofia, cea mai din urmă păcătoasă, dar, n-am intuit că și poporul ei se află tot pe aceeași, cea mai de jos treaptă a virtuților duhovnicești!!!...
Înțeleg interesul Tău, și respect dorința Ta, Dumnezeule, pentru această « Mare Lucrare Divină », am avea pentru ce lupta, și recunosc că sunt niște ani decând și noi ne facem mereu autocritica, dar, totul se rezumă doar la palavre, palavre, palavre !!!
Nu se poate, mai mult, Iisuse! Ca Sfântul Petru îmi vine să exclam și eu "Ieși de la noi Doamne, că nu suntem vrednici să intri sub acoperișul nostru !"
Am încercat din răsputeri să pot întoarce capul Fraților mei spre căutarea Comorii Adevărate, dar această nebuloasă, ascunsă sub o mască a magiiei frumosului trecător, iată, a înveșmântat până și pe muritorul de rând. Milostiv ești Doamne, dar, aici le place, aici le convine, aici se recunosc pe sine înotând în aceste „ape tulburi”. N-am dreptul să-i judec eu, Doamne, dar toată străduința mea e un eșec. Mă așteaptă și pe mine oribilele vietăți ale gheenei, din adâncurile cele de la miazănoapte, lângă frații mei . Voi coborî cu ei, Doamne!... Atâta timp cât pe bolnavul meu, nu-l pot aduce la picioarele Tale, căpătând „mântuirea”, nu mă pot mântui nici eu. Și nu vreau nici eu să intru în „Bucuriile Tale”, știindu-i pe frații mei condamnați la exil în muncile cumplitului iad, până nu vom trece la "virtutea iubirii și a ascultării de porunci".
Am încercat prin cartea pe care am scris-o să-i ajut să-și dubleze forțele, să poată pășii cu o altă inimă, "nou născută", să poată trece „Dincolo” cu mai multă ușurință, cu încrederea că Mâna Ta stă gata să-i prindă, Ușa stă gata să-i adune în „Bucuriile Stăpânului”, dar s-a dovedit că, nu-ți pot fi de nici un folos, sunt doar aramă sunătoare, un chimval zăngănitor.
Relațiile dintre mine și bolnavul meu... iată, nu au mers Doamne! Vorbesc de relația de bună conlucrare, nevrând să colaboreze nimeni cu Lucrarea Ta Divină. Oricât de adânc, de plăcut ar fi Miracolul Tău, în efortul de al trezi la nădejde și iubire, nu poate fi înțeles de bolnavul meu!. Miracolul fericirii e această unică șansă pe care ne-o oferi Tu, astăzi, dar cel bolnav nu are nevoie de medicamentul Tău, iată, îl ignoră în totalitate.
Oo!... Doamne, e foarte grea Crucea pe care o așezi pe spatele unui iconom al marilor tale Taine Dumnezeiești, cu mult mai grea decât cea de pe piept. Inima aceluia ce o poartă, simte acel vaiet mut ce fără să vrea îl silește la incredibila suferință și neliniște sufletească.

* * *
Pierdută în acest noian de gânduri, din poarta casei mele mă trezi la realitate, un claxonat de mașină:
- Bună ziua, ați făcut comandă de aceste materiale, 4m pătrați de scândură?
- Da… răspund eu, gândind că vine de la depozitul de lemne din Vălenii de Munte. Șoferul foarte grăbit a și început să descarce marfa din mașină. În jurul nostru se mai adunară câțiva voinici să dea și ei o mână de ajutor.
- Măi doamnă, continuă șoferul, vă mai convine să investiți, acum, banii în scândură, pe criza aceasta financiară?
- Ce criză, domnule?
- Dvs. nu vedeți ce vremuri grele vin peste noi?
- Ce vremuri domnule?...Vremurile pe care le-am apucat noi, astăzi, sunt cele mai bune de la 2000 încoace! Of… dacă s-ar scula Părinții noștri și ți-ar povesti ei ce vremuri grele au trăit ei!...
- Ooo!... dar, chiar Părinții noștri ne-au plâns, ce vremuri grele vom întâmpina, noi cei de azi!…
- Domnule, dumneata exagerezi!!!... Ce tragedie vezi în viitor de ești atât de speriat?
Cipul, măi doamnă, ștampila, ce… dumneavoastră n-ați auzit de el până acum? Toată lumea e speriată, toată lumea numai despre cip vorbește…
- Ei… dar, ce vezi așa grav în cipul acesta?... Il vom primi și pe el, așa cum le-am primit și le-am petrecut pe toate…
- Vai!!! Nu doamnă, nu… Ce, dumneavoastră nu știți?
- Ce să știu?... E chiar foarte bun, mie-mi convine…
- Nu!... E semn rău, nu!!! Nu trebuie să vă lăsați ștampilată, e de la antihristul!
- Fugi domnule de aici, am evoluat, dumneata mă întorci la căruța cu măgari? Acum zburăm cu avionul!
- Nu!... Vai… nu!… Nu gândiți astfel, că cei ce-și pun pecetea pe mână, nu mai au nici-o șansă să mai urce la Dumnezeu!
- Fugi, omule de aici, de unde ești?...
- Din Calvin.
- Mai sunt ca dumneata, așa, cu mentalitatea aceasta?
- Ooo!... mulți… adică toți din satul meu! Și… din toate satele… și…chiar n-am auzit pe nimeni pe umde umblu eu cu mașina asta. Nimeni nu va folosi cipul acesta, nici chiar în ruptul capului, vorba proverbului ronânesc, indiferent cât ne-ar impune legea! Nu suntem noi chiar atât de neînțelepți!
Am plecat să aduc banii ca să-i achit omului cât îi datoram pentru marfa primită, dar aduc și cartea intitulată: „Ieșiți din ea, poporul meu! I-o întind dar fără să-i mai adresez vreun cuvânt. Cei din jur, care asistase fără să vrea la această discuție, au izbucnit într-un hohot de râs zicându-mi:
- L-ați necăjit prea tare, s-a supărat rău de tot pe dumneavoastră…
- Ei…da!... Chiar așa? Tânărul nu mi-a mai dat nici um răspuns, era preocupat de titlul cărții.
- Păi, măi doamnă, eu știu de cartea asta, ati citit-o și dumneavoastră?
- Nu încă, dar, mă voi strădui!
- Nu ne vom cuminți noi așa… ușor, poate să ne vină tot de la Dumnezeu vreo bâtă în cap.
- Doamne ferește, fratele meu! Nu știi ce spui…Dumnezeu să aibă răbdare cu noi.
- Cât să ne mai rabde și Dumnezeu?... prinzând de volan, băgă o viteză, ca și cum mașina era de vină pentru toate aceste neclarități pe care le întâmpina sărmanul om.

"Eu sunt Păstorul Cel Bun și sufletul îmi pun pentru oile Mele !", zice Domnul.
Iată, adevărata bucurie sfântă, e « medicamentul miraculos al fericirii » El, Pstorul Iisus, din multa lui îndurare și iubire, vine din nou să ne adune sub această minunată rouă a Ermonului, ungându-ne cu undelemnul bucuriei Sale, zicând și azi ceea ce a zis odinioară celui ce zăcea bolnav pe patul său : "Fiule, iertate-ți sunt păcatele tale, i-ați patul tău și umblă !"

Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu,căutând pe cine să înghită ! zice Domnul.(Petru 5 ;8)