Maria drăcuia de dimineața până seara, și cu rost și fără rost. Pe vecini, pe soț, pe cioban, apa din fântâna, gâzele de pe câmp, soarele fierbinte sau zăpada prea mare căzută pe uliță. Dar cel mai des îl drăcuia pe fiul ei, Vasile. Bolnav de mic de o boală ce înfricoșa, o făcea pe Maria să-și verse ofurile pe el cât era ziua de lungă. Când mâinile copilului se încleștau de poala fustei, când ochii lui îi fixau pe ai ei cu disperarea neputinței, când trupul mic se prăbușea în spasme la picioarele ei, Maria se simțea blestemată. Nu știa să lupte altfel cu frica, cu rușinea, cu soarta, decât drăcuind.
Medicul sosit în sat i-a explicat că epilepsia este o boală incurabilă, dar cu care se poate trăi mult și bine. Dar pentru ea asta nu era o veste bună. Adâncită în durerea ei, nu mai știa să râdă, să spere sau să se roage. Privirea ei era încrâncenată și vorba tăioasa. Preotul, care o chema intruna la biserică, era singurul pe care-l asculta cu privirea în pământ.
- Dacă nu vrei să vii la biserică du-te măcar până la Ana. Să se roage ea în locul tău. Știi că lumea vorbește de ea că e vrednică și credincioasă. Ai văzut cum i-a ajutat și pe-a Puiului și pe fata lui Sandu.
Până la urmă, și-a luat inima-n dinți și a călcat pragul Anei. I-a spus că vine trimisă de preot și că o să-i plătească slujbele cum o putea, că o s-o ajute la câmp sau cu animalele, că bani nu are. Ana a liniștit-o, nu avea nevoie nici de bani, nici de alt ajutor. Bunul Dumnezeu îi dă cât are nevoie pentru ea și copiii ei. O să se roage pentru Vasile cum știe ea mai bine ,și ce-o vrea Domnul.
Nu era o situație neobișnuită pentru Ana. Necazurile îi aduceau pe oameni în casa ei demult, convinși că ea se roagă mai bine, că ruga ei e mai primită. Văduvă de 12 ani, cu cinci copiii, nu o auzise nimeni niciodată să se plângă. Privirea-i era blândă și zâmbetul se arăta greu pe chipul ei. Vorba era puțină și mâinile muncite, trupul neașteptat de mândru și părul albit înainte de vreme. Dar mai presus de infățișare, avea harul de a transmite celor din preajmă liniște și împăcare, și asta te făcea să pleci acasă cu sufletul mai ușor.
Se ruga toată ziua. Vorbea cu Dumnezeul ei oricând simțea nevoia. Mulțumea cerului pentru toate: pentru bucate, pentru animale, pentru soare și pentru ploaie, pentru copiii, pentru cele bune și pentru cele mai puțin bune. Îi spunea ofurile ei și ale celorlalți și-L ruga să-Și plece privirea spre durerile lor, să le asculte rugile, să le vindece neputințele și să le aline necazurile.
De ruga pentru Vasile s-a apucat greu. Nu înțelegea de ce și nici prea multe întrebări nu și-a pus. Când Va vrea să-I asculte rugăciunea, atunci glasul ei va ști ce să rostească. Dar după trei zile, încă nu știa să se roage pentru băiat.
Seara, după ce și-a binecuvântat copiii, și-a spus rugăciunile și l-a pomenit și pe Vasile. Cuvintele nu voiau să vină și cu sufletul îndurerat Ana revenea insistent în cererea ei de sănătate și liniște pentru familia încercată. Dar gândurile păreau să-i fie împraștiate de o mână nevăzută. Chipul Mariei îi apărea mereu în rugă...și o stare de neliniște, străină Anei, și-a facut loc in inima ei.....crescând......până când o greutate a coborât peste pieptul ei, a făcut camera neîncăpătoare și a obligat-o să deschidă ochii. Răsuflarea i-a devenit greoaie și mâinile s-au împreunat în credință... Vocea ce s-a auzit era tristă dar neiertătoare... “De ce te rogi pentru Maria? Știi că toată viața ei și-a blestemat copilul...știi că e necredincioasă și că n-a vrut niciodată să privească la Dumnezeu. A venit la tine trimisă de părinte, nu de sufletul ei. Și-a hotărât singură soarta.”
Ana a rămas cu ochii lipiți în tavan toată noaptea. A plâns liniștită și împăcată până s-au ivit zorile. Nu și-a întrerupt ruga și i-a spus Duhului pogorât peste ea că va continua să se roage până în ultima ei clipă. Și-apoi bunul Dumnezeu știe El cel mai bine ce și cum trebuie rânduite lucrurile.
După ce Vasile a murit, la cinci zile după întâmplare, Ana s-a spovedit preotului și și-a continuat viața de zi cu zi, așa cum fusese și până atunci. Nu considera că s-a întâmplat vreo minune ci doar s-a confirmat ceea ce ea știa demult.Întâmplarea a făcut înconjurul satului foarte repede și Mama Visului, cum i-a rămas numele, a trăit pâna la 83 de ani. De câte ori îi văd chipul în pozele sepia, îmi amintesc de seninătatea ochilor ei albaștri, de bunul simț de a vorbi numai cu rost, de palma grea care mângăia cu drag....și inima mea bate mai repede și un dor cumplit mi se face de Mama Visului cea frumoasă.