Sunt trobairitz de cetate veche unde miroase a iasomie și-a pustiuri, mă îmbrac în rochii albe care se înfig adânc în carne și-n os, îmi port părul despletit și merg desculță surpând pământ inexistent sub talpa-mi ușoară. Când dorm, în dreptul patului stă un satan care privește în dumnezeul din pântecele meu. Sunt trobairitz și-mi vând iubire-ființă.


O poză frumoasă, în care stau alături de Katarina pe o terasă străină, însorită:
- K. îmi place din ce în ce mai mult să te regăsesc în textele astea.
Ea soarbe cu înghițituri mici din cafea și așteaptă să vină sfârșitul lumii.
- k. nu te mai pot scrie cu majusculă, nu mai vreau, nu mai trebuie. Þi-aș spune că mi-ai devenit atât de necesară că nu te mai pot chema nicicum.
Se uită cum stau stropii de ploaie atârnați pe o sârmă lungă, identici, anemici, unul singur e întors invers și stă să cadă. Femeile fumează, trec, una e a regelui, cealaltă are un ciorap în dungi. O mamă seamănă cu alta și își strigă un copil, dar toate știm că el nu e.
- De aceea am rupt toate dantelele făcute de tine, m-am amestecat printre bărbații care aruncau cu pietre în tine-pierdută, o să te înfășor în cârpa asta străvezie și-o să te rătăcesc pe drum.
Ea nu mai rimează cu nimic, dar știe că sfârșitul lumii nu poate veni astfel.


Azi mi-am pus un alt chip-destin și te-am cunoscut pe când obiectivizai
hazardul
iar mamele își numeau copiii plecați.
Tu m-ai privit, eu m-am uitat în tine.
Nu mai ploua.
Toate își strângeau umbrelele.
Eram dintre cei crescuți în scara umedă a blocului D2 de pe Titulescu.
De atunci, în fiecare noapte ne abandonam insule și vedem cum pe zidul din fața noastră, în camera desfăcută, moartea face striptease.
Făcând abuz de noi, plecăm pe cărări între jos și sus
tu ți-ai luat o pereche de blugi rupți
eu măr de tine
–
who’s that girl și doare întâmplarea noastră ca un tristan