A fost una din acele vacanțe care îți rămâne în minte pentru totdeauna. Eram pentru prima data la țară și totul mi se părea fascinant. Vedeam și învățam lucruri de neînchipuit pentru un copil ce se înălțase pe asfaltul orașului.
Și da, să nu râdeți de mine, la zece ani am văzut pentru prima dată că merele și perele creșteau pe crengile pomilor și nicidecum pe tarabele din piață. Am văzut vii, nu în congelator, puii de găină și de rață, agitându-se de colo colo, prin ogrăzile oamenilor sau chiar pe mijlocul drumului. Zilnic mă duceam la vecina, lelea Iosefina și priveam uimit cum mâinile ei înnegrite de soare mulgeau vaca. Laptele acela, cald și înspumat, avea o dulceață și un gust pe care nu le întâlnisem la produsele din mall. A fost ciudat să descopăr fântânile satului căci pentru prima dată priveam în jos într-un adânc de câțiva metri, obișnuit fiind să privesc în sus, spre înălțimea blocurilor. Cuvintele noi pe care le-am învățat, păreau venite dintr-o altă lume, plină de farmec și mister.
Eram numai eu și tata. Pentru a spori frumusețea aventurii, tata a instalat cortul în grădină și acolo, între pruni plini de rod și cântecul unui greier, dormeam când nopțile nu erau prea răcoroase.
Într-una din dimineți m-am trezit mai târziu. Stăteam cuibărit în sacul de dormit învăluit în dulceața somnului și ascultam zgomotele dimineții. Deodată am ciulit urechile. Din cabană se auzea radioul. Tocmai se anunța pentru acea seară o ploaie de stele. Ziua a trecut greu. Așteptam cu nerăbdare spectacolul promis. După cină, ne-am instalat în curte, întinși pe câteva pături sau țoale cum le spune, lelea Iosefina. Înfofolit într-o haină de-a tatii în care încăpeam cu totul, am așteptat numărând nerăbdător minutele.
Prima stea ne-a surprins cu sclipirea-i de licurici rătăcit pe boltă, stingându-se grăbită în cădere. Au urmat alte și alte stele. Cerul părea un deal cu pante domoale, pe care micii aștri luminoși, alunecau dintre obcini pe plai. Era o sărbătoare a Universului pe care o priveam fascinat, bucuros că pot fi părtaș la un asemenea spectacol. Chiar și pământul părea că întâmpină maiestuos simfonia stelelor. În noaptea înlunată, zidurile caselor păreau albite de veac. Păsările, pe creangile ascunse în întuneric, au tăcut. Parcă pentru a nu umbri alaiul stelelor, luna a răsărit mai târziu. Vântul a rămas suspendat într-un ultim suspin. Luminile caselor s-au stins, una câte una. Totul a încremenit deodată ca sub bagheta unui dirijor nevăzut.
Încet, încet vraja s-a stins. Stelele rămase pe boltă au început să-și spună poveștile cu Perseu, Hercule, sau Orion. M-am dus la culcare târziu, gândindu-mă la Eminescu. Câte să fi fost stelele ascunse pentru veșnicie în sufletul său? Câte stele sunt ascunse în noi?

Ian. 2005 - Iunie 2006