Este un om plin de vitalitate, cu obrajii roșii și părul cărunt, gata întotdeauna să-ți spună o vorbă bună, o pildă sau o poveste din viața sa. Singura lui durere este că soția i s-a dus la cele veșnice, să aibă grijă acolo, în cer, de nepotul prea grabnic plecat la Domnul, iar el deși înconjurat de dragostea și grija fiicei, a ginerelui sau nepoților, se simte uneori singur cu amintirile sale. Dacă-l întrebi, îți povestește despre legătura indisolubilă a căsătoriei, despre cele bune și cele rele întâmpinate împreună cu soția și-ți arată o fotografie peste care anii s-au așezat fără milă: fotografia de la nuntă, în care stă mândru lângă mireasa pe care și-a ales-o, cu nașii de-o parte și de alta, toți îmbrăcați în costume populare de sărbătoare.
Tot de la nuntă își amintește cum în loc de tort, „muierile întindeau cu druga mai multe plăcinte pe care le așezau peste olaltă iar între ele, mai pe la mijloc, puneau un drod care nu se vedea. Mirele trebuia să-și arate bărbăția tăind plăcinta dar acest lucru era imposibil din cauza drodului, așa că în hazul general se lăsa păgubaș”. Știind despre acest obicei, cu ocazia aniversării zilei sale de naștere, nepoatele îi pun la cale o altă farsă. Pe tortul frumos ornat, printre lumânările obișnuite, strecoară și o lumânare specială care se reaprinde ori de câte ori se suflă asupra ei. Pe bunic îl așteaptă o altă încercare, la fel ca cea din tinerețe, pe care n-o poate duce la capăt fiindcă „îi pusă la cale de cineva”.
Unii dintre musafirii veniți de departe, din orașe mari, nu cred că sărbătoritul muncește și azi cot la cot cu ceilalți din familie, așa că bunicul pune mâna pe coasă și face repede o exemplificare spre admirația asistenței. Apoi le povestește despre viața lui în care a trecut prin mai multe regimuri politice, de la statutul de „slugă” de pe vremea când lucra la o familie înstărită pentru a-și câștiga traiul zilnic, la cel de „chiabur” pentru simplul motiv că harnic fiind și-a cumpărat o căldare de vinars.
Ce i se pare cel mai important în viață? Faptul că Dumnezeu l-a ajutat să fie sănătos și și-a putut duce traiul întotdeauna cu fruntea sus, indiferent de ceea ce i-a rezervat viața, pe timp de pace sau de război, slugă sau stăpân, cu acea demnitate specifică țăranului român din satul de la porțile istoriei, care a lucrat și pământul, a ajutat și la săpăturile arheologice, trăind cu credință și frică de Dumnezeu.
Le zâmbește tuturor, bucuros că e înconjurat de toți cei dragi.
Așa o sărbătoare nu se știe să mai fi fost la Costești niciodată.
Nenea Ion Dînșorean căci despre el este vorba, a împlinit 100 de ani!
Nu putem decât să-i urăm cu toții sănătate, fericire și încă mulți ani împreună cu familia!