Este vorba despre amintiri.
Prea multe amintiri frumoase: picuri de liniste prin venele mele, altfel incarcate cu plumb si melancolie.

Sunt acele momente perfecte, cand sufletul calatoreste pe raze de lumina divina, cand timpul pare ca se dilata, eternitatea si fericirea se apropie (Einstein nu are decat sa ma dea in judecata…) , si ingerii incep sa-ti vorbeasca despre miracolul perisabilitatii vietii, si intelgi cam pentru ce merita ea traita, pentru ce merita sa mergi pana la capat. Nu stiu cati dintre voi au simtit chiar asa, dar sunt sigura ca fiecare are una sau mai multe amintiri din astea, si stii ca acel moment va ramane cu tine si –ti va reveni in minte cand te astepti mai putin.
Atunci cand prea multe intrebari fara raspuns se reped asupra mea ca stoluri de pasari de prada infometate, si nelinistile imi zvacnesc in tample, ma adapostesc in aceste amintiri, in muzica lor cereasca si stiu ca pot conta pe ele ca pe nimeni altcineva, caci sunt o parte din mine deja: sunt ultima sfoara de legatura, si cea mai puternica, cu tarmul sanatatii mintale si al pacii interioare.

Tot procesul a inceput in liceu, initial fiind involuntar, ca apoi sa caut acest refugiu ori de cate ori simteam nevoia. Ca urmare, toate amintirile-„barca de salvare” sunt legate de liceu, de prietenii mei, de colegii mei, de orasul acesta.
Fie ca imi faceam drum printre baltoace cu lanterna intr-un intuneric-bezna pe un drum de tara, sau ca ma bateam cu zapada (adica o incasam…), sau ca inotam prin frunzele uscate, fasaitoare si ruginite in mijlocul padurii, cantand cat ma tineau plamanii, sau ca recitam „Hamlet” sub o salcie, spre oroarea trecatorilor, sau cautam constelatii cu lanterna sub cerul de vara, toate, toate aceste amintiri nu ar fi insemnat NIMIC, fara acele persoane care mi-au fost alaturi, cu buna lor dispozitie, si intelegerea, si tampenia, si increderea, si prezenta de spirit, si sinceritatea, si… ma rog! Cu tot ceea ce iubesc si pretuiesc eu la prietenii mei. Si stiu ca defapt ei mi-au facut viata suportabila, nu! interesanta, nu! chiar fantastica!- viata asta de liceu atat de dulce si atat de scurta.
………………………………………………………………………………………
Vorbeam despre amintiri, dar trebuie sa mai zic cate ceva despre prieteni: si cum sa ma exprim altfel, decat cu umilinta?! Cum se simte un om care stie ca primeste cel mai frumos si mai valoros dar, si care stie ca nu il merita; care stie ca ar fi cam ultima persoana care sa-l merite?
Ani de zile, ati incercat sa ma cunoasteti, m-ati ajutat, m-ati sustinut, ati crezut in mine si m-ati iubit. Mai mult decat atat, de la fiecare am avut cate ceva de invatat, fiecare a avut o contributie in devenirea mea. Cum sa ma simt acum, cand ma uit in spate, la ditamai drumul pe care l-am parcurs impreuna, decat recunoscatoare, pentru timpul, si amintirile, si toate lucrurile care acum le impartasim, si care o sa ne lege, oricat de slab, in continuare. Nu cred ca as putea vreodata sa va multumesc indeajuns.
………………………………………………………………………………………
Si cum sa ma simt, acum stiu ca totul e pe treminate, sau deja terminat?!
Ca un film care a trecut deja la generic, totul este cuprins de o moarte stranie, venita din interior; nu ca as fi simtit vreodata ca apartin locurilor, sau macar timpurilor astora, m-am adaptat, ca un smochin care totusi traieste in gradina unor buni gospodari.
Aici mi-a fost plantat smochinul; am prins radacini si am crescut aici.
Si nici nu stiu daca m-as simti ca apartin in alte locuri; poate cer prea mult de la viata, de la lumea in care traiesc; poate toata viata nu e altceva decat o perpetua incercare de impacare cu lumea si cu universul, cu sinele intr-un final. Insa stiu, simt o chemare sinestezica spre o noua etapa, o noua treapta in evolutia mea.
E timpul sa inceapa un alt film.
Si toate amintrile prea autohtone vor atarna cel mai greu in bagaj, deci nu am de ales decat sa le las aici; si simt, in timp ce scriu, cum incep sa freamate si sa protesteze in cuibul pieptului. Nici ele nu mai au rabdare, iar acum, in loc de liniste, imi aduc si mai multa tulburare, caci si ele sunt cuprinse de aceeasi moarte stranie; caldura verii cuprinde totul, si trecutul incepe sa se descompuna: lucruri care pana acum mi se pareau arhicunoscute, par a se desprinde usor de mine (sau sunt eu cea care se desprinde?!), par a fi ale altcuiva, cineva care nu mi-e strain, si totusi e diferit de mine; de la parfumul teilor de pe bulevard, la dalele de piatra, si culoarea asfintitului lasandu-se pe acoperisurile blocurilor , si vocile prietenilor, si chiar si felul in care percep trecerea timpului (mi se intampla numai mie, dar timpul trece cumva diferit cand esti intr-un loc strain?!), toate sunt aceleasi, si in acelasi timp diferite, si vad cum se desprind de mine, la fel ca aburul usor al diminetii de pe suprafata lacului, ca puful de papadie, in briza inserarii.
Isi iau la revedere de atatea ori, si de fiecare data cu aceeasi tonalitate trista si melodramatica, incat as vrea sa se termine totul odata.
Ca un pacient pe patul de moarte, care a depasit cu ceva mai mult termenul preconizat de medici, este acelasi sentimentul: m-am obisnuit cu gandul despartirii, incat fiecare gura de aer pe care o iau, fiecare zi, fiecare priveliste o primesc cu aceeasi gratitudine dureroasa, pentru ca nu face altceva decat sa-mi aminteasca inevitabilul: totul se termina sau e deja terminat!