nu știu nu pot și nu vreau
să încalț lămâii ăștia cu șosete de lână
îi văd șchiopătând cu rădăcinile-nghețate
și nu-mi pasă
le-aș spune să alerge puțin
să se-ntreacă-ntre ei să se mai încălzească
dar lămâii sunt mândri
nu degeaba numai gândul străpezește dinții
pretind că iarna e total deplasată
dar ea-și vede mai departe de treabă
și construiește dune-dune între livezi
deșerturi fără oaze
lămâii se plâng
aruncând cu galben după fulgi
fluturi reci zemuiesc spre cer
închideți repede lumea în sere
să nu ne scape