Scrisoare pentru fetița cu pantofi aurii

Te știu de multă vreme, Valentina. Nu aveai încă 3 anișori când bunica te aducea duminică de duminică la biserică.
Te+am văzut ani de-a rândul ascultând cuminte slujba, ascunsă mai mult sub strană de rușinea celor ce nu conteneau să te întrebe câți ani ai de ești așa cumințică. Aveai pe atunci ochii curați și albaștri ca cerul senin. Zâmbeai nevinovată, cu privirea mai mult în pământ, ca o floare plecată sub greutatea propriei sale frumuseți. Când te închinai la icoane, parcă auzeam aripi de înger fâlfâind deasupra ta...
Îmi erai tare dragă și așa aș fi vrut să rămâi mereu!
Într-o zi însă, bunica ta a venit la biserică cu o altă fetită. Semăna mult cu tine fetița aceasta, dar nu erai tu. Nu era fata mea dragă cu ochii senini ca cerul. Nu era fata mea smerită și cuminte ca o floare. Nu se mai auzeau îngeri zburând deasupra ei când se închina.
Fetița aceasta avea o privire împrăștiată și rătăcea cu ochii de colo- colo fără nici o sfială. Nici ea nu știa pe cine sau ce căuta. La slujbă nu mai avea nici atenție, nici răbdare. Ieșea mereu din biserică fără vreo pricină, doar pentru că se plictisea. Semnul crucii și-l făcea repede și fără evlavie.
Am privit-o atent. Semăna mult cu tine, dar nu erai tu. Nu știam ce să cred. Abia când am dat cu ochii de pantofii ei am înțeles. Deși nu avea încă împliniți 9 ani, fetița aceasta era încălțată cu niște pantofi aurii cu toc. Pantofii aveau vârful ascuțit și lung, tocul înalt și vai, erau atât de nepotriviți în piciorușele ei! Erau atât de nepotriviți pentru o fetiță de 9 ani!
Atunci am înțeles totul. Am înțeles ce se întâmplase cu fata mea dragă. Și am plâns în sufletul meu.
Am plâns pentru că mi-am dat seama că în clipa când ți-ai ales din vitrină pantofii aurii, în ziua aceea copilăria ta a murit. Am plâns pentru că se ofilise un suflet de crin. Se mai scuturase încă o floare și încă cea mai frumoasă: floarea copilăriei. Am plâns pentru că fetița mea cu ochii cerești ca din poveste, fetița mea murise. Murise nevinovăția ei. Murise copilăria ei.
Aș fi vrut ca acest lucru să nu se întâmple niciodată și totuși, s-a întâmplat, iar eu nu mai puteam face nimic.
Și mi-am zis atunci în sine:
O, lume amăgitoare și deșartă, care ucizi nevinovăția din sufletul copiilor! O,lume vicleană și rea care-mi înșeli copiii cu frumusețea ta trecătoare! O, lume hapsână care nu te mai saturi de câte copilării ofilești și nimicești!

Draga mea Valentina, să știi că nu sunt supărată pe tine.
Însă un singur lucru aș fi vrut să înțelegi:
Că nu este nimic mai de preț pe lumea aceasta decât un suflet curat și nevinovat.
Nu este floare mai frumoasă decât floarea copilăriei.
Nu te grăbi să o scuturi singură, se va scutura de la sine oricum.

Și totuși, mi-e atât de dor de fata mea dragă cu ochii senini și sufletul de crin! Și cred și nădăjduiesc că într-o zi, fata mea dragă va învia!