Ganduri ale Parintelui Rafail Noica
14 martie 2002, A.S.C.O.R.

Parintele Rafail Noica:

Calugaria este ceva care… e deja cum ar fi sa traiesti ceva din veacul ce va sa fie, unde zice Mantuitorul: "Nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii". Nu suntem ca ingerii, dar totusi viata tinde catre aia, si atunci cand ai chemarea, nu stii ce te-a izbit, fiindca nu ai nici o confirmare in firea asta pentu calugarie. Si atuncea, bineinteles ca ai nevoie ca cineva sa-ti confirme sau sa-ti infirme chemarea, ca daca nu, odata te trezesti ca, sau iti vine sa te gandesti ca m-oi trezi la casa de nebuni cu chemarile mele.

E, deci duhovnicul poate sa confirme si sa infirme lucrul asta intr-o masura, dar si masura e foarte greu de definit, dar linia esentiala asta e, ca numai eu pot sa stiu daca sunt pentru calugarie sau nu. Nimeni altcineva. Si duhovnicul poate sa-mi confirme sau infirme, dar nu poate sa... Parintele Sofronie il avea duhovnic pe Parintele Bulgakov, cred ca numele lui... s-au tradus lucrari de-ale lui... si cand i-a spovedit ca ar dori sa mearga la Muntele Athos sa se calugareasca, parintele lui duhovnic I-a spus o zicala frantuzeasca: ca mai binele este inamicul binelui, dar Parintele Sofronie a socotit cuvantul asta de la duhovnic, dar nu l-a primit, pana la urma s-a dus la Muntele Athos si s-a facut calugar.

Aici va pun intr-o chestie foarte grea, adica o gandire in care trebuie sa ne asumam toti raspunderea inaintea lui Dumnezeu, inaintea vesniciei, si nu numai in sabloane, in care am intrat, dar totusi intr-un duh de raspundere si de ascultare, dar aici revin: calugaria este strict in dialogul intim al fiecarui suflet cu Dumnezeu Ziditorul nostru. Asa ca ma induioseaza dragul pe care il are acea sora pentru calugaria ei insisi si pentu mata, care crede ca daca ea s-a implinit, si mata o sa te implinesti, dar daca nu este de la Dumnezeu, nu pentru motivele pe care le-a dat - astea au si ele valoarea lor, dar sunt relative -, da ce este important si ce este absolut este de a afla intru Dumnezeu: asta este calea mea sau nu. Si oare greutatile pe care le sufar sunt ca un semn ca nu asta e calea sau daca este o chestie de depasit si atuncea, toate astea prin rugaciune...


Intrebare:

Ce rugaciuni trebuie sa ridic ca sa aflu?


Parintele Rafail Noica:

Incepand cu intrebarea asta, daca I-o pui lui Dumnezeu, orice rugaciune. Intreaba-L pe Domnul: Cum trebuie sa ma rog Doamne? Ce astepti de la mine? Si orice gand, daca adaugati acolo Doamne, in gandirea voastra, framantati un pic de Doamne in toate gandirile voastre si in loc sa ganditi ca un motor care merge in gol, daca adaugati un pic de Doamne, atunci gandirea incepe sa va devina rugaciune si motorul incepe sa traga la roti.


Intrebare:

Se poate si casatorie si sfintenie si Rugaciunea lui Iisus?


Parintele Rafail Noica:

Sfintenia este firea omului, cea pe care trebuie sa o dobandim in aceasta vremelnicie si nu este pentru om nimica deosebit, in sensul ca se deosebeste de vremelnicie, de viata biologica, sfintenia este firea care vesniceste in Dumnezeu, deci este firea omului. Si fie in casatorie, fie in monahism, fie daca sunt alte cai, tot sfintenia este ce cauta el. Dar noi am facut din sfintenie un sablon si am facut un chip mincinos, am pus pe sfinti pe un piedestal cat se poate de inalt si indepartat de noi si ne uitam la ei cu binoclul pe partea gresita ca sa fie inca mai departe, si atuncea ne miram cum de nu ajungem acolo.


Intrebare:

Si cum iesim din sabloane?


Parintele Rafail Noica:

A! Domnul acolo sa va scoata! Dar aicea este un pic nadejdea mare in tineretile voastre. Intotdeauna sa aveti inaintea ochilor ca Dumnezeu este Dumnezeul Iubirii si, de acolo, tot ce va raneste sa cautati, sa cercetati, de ce... Nu-mi place ce-am auzit, de ce: fiindca eu sunt pacatos sau fiindca cuvantul nu-i drept.

Si restul, iarasi zic, las pe Dumnezeu sa va calauzeasca. Calea cu Dumnezeu este calea libertatii. Libertatea bineinteles ca-i primejdioasa, dar mi-a venit si chipul asta, cand imi era frica sa ma avant. Am zis: dar, daca nu plec - sa zicem ca noi calatorim catre Ierusalimul Cel de Sus -, daca de frica ca ceva ne poate intampina pe drum, nu plecam, avem un singur lucru cert: ca aici vom ramane. Daca plecam, bun, poate nu ajungem ( ceea ce cu Dumnezeu nu-i deloc cazul ), dar daca luam pe "poate nu ajungem, poate ajungem", avem in inchipuirea noastra 50% si 50%. Daca stau pe loc, am 100% certitudinea ca n-o sa ajung.

Cu asta vreau sa va dau un pic de curaj. Dar cu Dumnezeu, atata timp cat ne tinem de Dumnezeu, nu este cu putinta sa nu ajungem, in sensul in care Hristos a zis: "Oile Mele din mainile Mele nimenea ne le poate smulge." Si imediat a zis: "Tatal Meu este mai mare decat Mine si din mana Tatalui Meu nimeni nu poate sa le smulga". Accentuez pe acest "nimeni nu poate"! Insa omul este dotat cu o asa de mare libertate dumnezeiasca, ca in acea libertate a mea, mantuirea mea nu imi este garantata, in sensul ca nu m-a pus Dumnezeu intr-o cutie de beton armat. Am o infricosatoare libertate, dar asta nu inseamna ca Dumnezeu nu ma poate tine pana la capat. Si aicea, mai concret, mai drept, mai nestangaci, nu ma pot exprima, fiindca suntem pe niste limite unde logica omeneasca nu se mai aplica. Este pe de o parte, siguranta absoluta ca vom ajunge, fiindca Hristos a Zis: "...nimeni nu le poate smulge.", pe de alta parte libertatea pe care o am, care vad ca in orice clipa ma pot desparti de Dumnezeu; daca adaug insa si "Doamne fereste!", nu ma pot desparti.

Mai este un lucru: cand incepem sa vedem cine este Dumnezeul Iubirii care este si Atotputernic, incepeti sa vedeti ca Dumnezeul asta, nu te poti pierde cu El, e cu neputinta. Cand vezi ca firea noastra cazuta este asa de rea, ca tot ce face Dumnezeu spre mantuire, noi desfacem intru-pierzanie, nu te poti mantui nicicum. Si traim, spunea o femeie, o sarba, acum multi ani: "Pe mine ma chinuie in Ortodoxia asta nesiguranta, ca poate ma mantuiesc, poate nu. As prefera sa fiu ca protestantii care sunt siguri ca s-au si mantuit."

Dar ceva m-a zgariat in ce zicea ea si, dupa catava vreme, mi-am dat seama ca noi, ortodocsii, nu traim intr-o nesiguranta, ci intr-o dubla siguranta; Asa cum ma vad, este cu neputinta sa ma mantui. Uite, Hristos Isi varsa sangele pentru poporul evreu si pentru toata lumea si evreii invocau sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri ca blestem. Ei, cum se poate mantui asa un om, chiar cu atotputerea iubirii lui Dumnezeu? Si totusi, cand vezi ca Dumnezeu, Hristos, cu puterea dumnezeiasca, cuvant dumnezeiesc, a incercat sa stinga acel blestem, zicand femeilor din Ierusalim: " Plangeti nu pentru Mine, ci pentru voi si pentru copiii vostri", adica pentru care acum cateva minute ati invocat sangele Meu spre blestem iar Eu il vars pentru mantuire. Cu asa un Dumnezeu care nici atuncea nu se supara!!!... Si cand ii bat piroanele in maini zice: "Parinte, iarta-i ca nu stiu ce fac"; cand murind prin mainile noastre, isi da trupul Lui, de noi zdrobit, sangele Lui, de noi varsat, noua spre mantuire, daca vrem; pai, cu un Dumnezeu ca asta, cum si iadul ajungand in el, l-a zdrobit si a facut cale pana la sederea de-a dreapte Tatalui, cu asa un Dumnezeu, cum sa te pierzi???

Si suntem in doua certitudini: cu mine mantuirea este total cu neputinta, si asta face parte din spovedania mea, dar daca ma spovedesc asa, spovedesc si pe Dumnezeu, cu Dumnezeu a se pierde este cu neputinta, si intre aceste doua neputinti cred ca cea a lui Dumnezeu trebuie sa biruiasca. E numai destul sa ma agat si sa raman, sa nu ma las deznadajduit pana la capat de navalele vrajmasului, si ma va pescui Dumnezeu.


Intebare:

Cum stim daca avem har dupa Liturghie ?


Parintele Rafail Noica:

Observati un lucru: Cand suntem in momente de har, simtim ca totul e minunat, ca nu poate sa se sfarseasca decat in bine. Cand pierdem harul, ni se pare ca intunericul e asa, incat niciodata n-o sa mai putem sa iesim din asta. Si observati ca fiind caracteristica acelei stari. In Dumnezeu nu este si nu poate fi tragedie, oricat de tragica ar fi viata noastra; dar cele ale iadului si ale minciunii, ca tot ale iadului sunt, lucrarea minciunii vrea sa ne deznadajduiasca. Asta e una, deci va subliniez efectele astea ca sa le observati.

Al doilea este ca mult accent se pune pe pregatirea inainte de impartasanie, ca noi sa fim, chipurile, vrednici de impartasanie. Zic "chipurile", fiindca vrednici tot nu suntem. Ca vrednicia noastra tot Hristos este. Dar, nu se intelege destul nevoia de a afla cum sa ramanem dupa impartasanie cu harul impartasaniei. Si asta intr-un sens e si mai important decat pregatirea inainte; ca pregatirea inainte nu e ca sa fim vrednici. Pregatirea inainte este ca sa pregatim terenul sufletului nostru [...] ... iceste de acea indulcire. Dar ce e important dupa, si aicea nu se prea vorbeste, este cum sa facem sa pastram acel har. Aici, va spun lucrul asta, daca va uitati la toti parintii filocalici, cheia este smerenia. Dar ce este smerenia? Ca dincolo de un sablon, sablonul comportamentist, noi nu stim ce-I smerenia. Or smerenia este pe de o parte realismul duhovnicesc. Daca sunt cel mai pacatos, apoi sa dea Domnul, sa-mi dea puterea sa vad ca sunt cel mai pacatos dintre oameni. Fiindca este o viziune dumnezeiasca, nu tine de logica omeneasca, nici de comparatia cu ceilalti. Tine de un fel duhovnicesc de a vedea luciile, dar realist. Ala nu este un fel de a se purta, ci realismul duhovnicesc. Al doilea, Parintele Sofronie definea smerenia ca acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara intoarcere asupra-si.

Acel "fara intoarcere asupra-si" face ca smeritul nu se socoteste pe sine, ci cauta catre cel iubit. Dar smerenia nu este doar a se injosi si a nu-i pasa de injosire, ci a-i pasa de implinirea celui iubit. De ce? Pentru ca prin cel iubit traieste. In cel iubit cauta si se goleste pe sine, ca sa primeasca in sinea sa golita de ego-ul sau pe cel iubit. Ca cel iubit sa odihneasca in el, si el in cel iubit. Si asta este ceea ce se cheama perihoreza in limbajul nostru. Zicea Parintele Sofronie - in limbajul farmaceutic al teologiei moderne, dar avem si noi un cuvant, "intrepatrundedea", care este esenta iubirii in vesnicie.

Pe de alta parte, cred ca o a doua definitie o sa va dea o mai buna intelegere ce sa cautam. Smerenia nu este un lucru in sine, este a dragostei. Sfantul Siluan, imi zicea Parintele Sofronie intr-o zi, ...tu consideri cele de care vorbea lucruri mari, dar sa stii, mare singura este smerenia, ca mandria impiedica dragostea. " Mandria locuieste in sine, si atunci, daca eu sunt in mine, niciunul dintre voi nu aveti loc, nici Dumnezeu. Dar daca invat sa ies din mine, sa ma dau, ca sa aiba loc Dumnezeu si toata omenirea, atunci fiecare persoana devine o purtatoare a lui Dumnezeu si a intregului Cosmos. Si asta e smerenia." Si atuncea, pe liniile astea, o sa gasim pe de o pate indreptatirea de a ne apropia de Sfintele Taine, vrednicie daca vreti, nu ca a noastra e vrednicia, atunci ne va impatartasi Hristos vrednicia Lui. Si, traind in duhul asta, o sa putem pastra harul pe care il primim la impartasanie.


Intrebare:

Si cum putem…?


Parintele Rafail Noica:

Pai continuand pe linia aceasta a smereniei. Adica sunt multe lucuri, pana la urma iarasi zic, felul in care veti ajunge, o sa-l gasiti prin Dumnezeu cu duhovnicul vostru, fiecare. Dar linia generala este smerenia. Smerenia este cheia pastrarii harului.


Intrebare:

Si daca nu stim ce este si ne rugam sa ne dea Domnul?

Parintele Rafail Noica:

Domnul o sa va dea si cereti Domnului, apropo de dreapta intelegere......

Dar realitatea este ca de acum incolo, cand parintele incepe sa se apopie de a fi bunic si de a-si cauta propriul sau sens in viata, ca de acum se apopie pragul pin care vom trece, pe care-l numim moarte si care in realitate este nastere. O experienta pe care am avut-o cand ne-am nascut in lumea asta si am murit pentru lumea din pantecele maicii, si aia ne-a fost o lume. Si am iesit si am venit in lumea asta necunoscuta noua, si acum ne apopiem de pragul asta, de moarte, care este nastere intru cele vesnice. Acum pentru ce am venit in lume, Nu numai ca sa aduc alti copii pe lume, dar eu pentru ce exist? Si aici daca omul nu-si are intelegerea duhovniceasca, intra in criza, cum am vazut in Apus. Dar este un moment foarte important in viata, unde, intre altele, casatoritul incepe sa o ia pe fagasurile monahismului; si monahul si bunicii se afla impreuna in cautarile lo si in mentalitate. In monahism, prima parte a monahismului, este o dare de sine lui Dumnezeu, si pentru Dumnezeu, obstii. Esti tanar, esti voinic, acuma te urci pe acoperis, iti sapi calea in subsoluri, repari, faci, dregi, fugi, alergi, conduci masini, nu stiu ce..., si asta face o parte principala din darea de sine; odinioara, poate pentru chestii lumesti, acuma pentru Dumnezeu.

Vine un moment in viata cand, pe de o parte incep sa te lase puterile. Nu simti c-ai imbatranit, dar trupul iti aminteste ca nu mai poti face ce faceai acum cativa ani, dar, in schimb de trece si un prag al intelegerii, ca si la mireni, la casatoriti. Cu batranetea incepi sa intelegi lucrurile intr-un cu totul alt fel decat cum le intelegeai in tinerete. N-avem timp acuma sa intram prea mult in amanunt, dar zic ca asa am inteles eu cand am trecut pragul, sensul, schimei celei mari. Ai mai vrea o data sa zici cuvintele alea, ai mai vrea o data sa te dai lui Dumnezeu, dar cu o noua intelegere, cu care se apropie mai mult de cele vesnice. Si atuncea a randuit Biserica schima mica si schima mare- care nu este decat o schima, dar pe care, poate doua momente ale vietii care se intalnesc intr-una: darea ta lui Dumnezeu, cu constiinta de atunci si cu constiinta de acum. Cam asta-mi era pe orizonturi.