agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4640 .



Ectenia întreită, ectenia morților, ectenia catehumenilor
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Preot_Florin_Botezan ]

2007-01-06  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Nicole Chinez




Ectenia întreită

Împărtăsirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt prin citirea și explicarea Sfintei Scripturi în cadrul primei părti a Sfintei Liturghii, numită Liturghia Cuvântului, este urmată de ectenia întreită. Prin ectenia întreită înțelegem invocarea stăruitoare a milei lui Dumnezeu printr-un sir de cereri pe care diaconul (sau preotul) le adresează lui Dumnezeu, poporul conținuând rugăciunea prin răspunsul "Doamne miluieste!" rostit de câte trei ori.

O ectenie a milei

Limbajul liturgic românesc și slav a consacrat termenul de ectenie pentru orice succesiune de cereri sau îndemnuri la rugăciune adresate de către diacon (sau de către preot în lipsa acestuia) la care credincioșii răspund cu "Doamne miluieste" sau "Dă Doamne". În limbajul liturgic grecesc termenul de ectenie, potrivit întelesului său (ectenie vine de la adjectivul ektenhj, o, h care înseamnă insistent, prelung, stăruitor), se foloseste mai ales pentru ceea ce noi numim ectenia întreită. Această ectenie cuprinde un sir stăruitor de cereri prin care se invocă mila lui Dumnezeu și ajutorul Lui pentru trebuintele generale ale vieții îmbrătisând întreaga comunitate bisericească, atât pe cei vii cât și pe cei adormiti. Pe drept cuvânt o putem numi o ectenie a milei deoarece este o invocare conținuă a milei lui Dumnezeu culminând în ecfonis cu mărturisirea lui Dumnezeu ca milostiv, ca Unul care se apleacă la noi coborând din necuprinderea și sfintenia lui neapropiată și neatinsă de noi.

Mila lui Dumnezeu, ca expresie a iubirii Sale fată de noi, se concretizează în tot felul de daruri stiute și nestiute pe cere le primim și culminează în dărurirea lui Hristos însusi în Sfintele Taine, spre mântuirea noastră și viața de veci. Mila lui Dumnezeu ne descoperă taina Dumnezeului Viu și personal cu care putem intra într-o relatie personală. Cererea conținuă a milei lui Dumnezeu creează în noi o stare de conținuă dorintă după această milă, simtirea permanentă a trebuintei milei Lui și căutarea unei relatii personale cu Dumnezeu. Fiind o ectenie a milei, o invocare a milei lui Dumnezeu și constientizarea acestei mile, ectenia întreită reprezintă un moment culminant al slujbei, conținuând în mod firesc împărtășirea cu Dumnezeu prin cuvânt.

Rugăciunea Bisericii pentru nevoile fiecăruia

Spre deosebire de ectenia mare care este o rugăciune atotcuprinzătoare ce îmbrătisează întreaga creatie, ectenia întreită reprezintă rugăciunea Bisericii pentru nevoile particulare ale omului. "Antinomia creștinismului constă în aceea că el este îndreptat asupra întregului - asupra întregii creatii, asupra întregii lumi, asupra întregii omeniri, dar, totodată, este îndreptat integral și asupra fiecărei persoane umane unice și de nerepetat" . În ectenia întreită întreg putere rugătoare a Bisericii se concentrează asupra omului, asupra nevoilor lui.

Caracterul ei de rugăciune pentru nevoile particulare ale omului a făcut ca cererile ecteniei întreite să varieze în timp și de la o regiune la alta în functie de conditiile concrete, până la o relativă fixare a lor în zilele noastre. Până azi ecteniei întreite i se pot adăuga cereri speciale pentru diferite situatii și diverse categorii de credincioși.

Să zicem toti, din tot sufletul și din tot cugetul nostru, să zicem.

Manuscrisele vechi ale Sfintei Liturghii indică faptul că această primă parte a ecteniei întreită era initial despărtită . Diaconul rostea mai întâi îndemnul "Să zicem toti!" la care credincioșii răspundeau "Doamne miluieste!" Erau chemati astfel la rugăciune toți cei prezenti indicându-li-se și răspunsul pe care îl vor da la cererile ce vor urma. Cel de-al doilea îndemn arată starea lăuntrică cerută de rugăciune, faptul că este necesară o angajare totală a întregii noastre fiinte: "Din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem!". Unirea celor două îndemnuri în unul singur explică repetarea cuvintelor "să zicem". În forma sa de astăzi începutul ecteniei întreite concentrează semnificatiile îndemnurilor initiale fiind oarecum similar cu începutul ecteniei mari unde, înainte de cererile propriu-zise, diaconul indică credincioșilor cum trebuie să se roage și anume "în pace".

Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părintilor nostri, rugămu-ne tie, auzi-ne și ne miluieste. Îl mărturisim pe Dumnezeu ca Atotstăpânitor dar, în acelasi timp, și ca Dumnezeu al părintilor nostri și de aceea îndrăznim să-L rugăm să ne audă și să-si reverse mila Lui peste noi.

Miluieste-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Tie, auzi-ne și ne miluieste. Inspirată de începutul psalmului 50, această cerere este o invocare a milei lui Dumnezeu și, în acelasi timp, o mărturisire a marii Lui mile. Ne îndreptăm întreg sufletul și cugetul spre Dumnezeul cel Atotstăpânitor cunoscând marea Sa milă și având credinta că nu-si va întoarce fata Lui de la noi ci ne va auzi și ne va milui.

Încă ne rugăm pentru Preafericitul Părintele nostru Patriarhul (N) [pentru (Înalt) Preasfințitul (Arhi-) Episcopul (și Mitropolitul) nostru (N)] și pentru toți fratii nostri cei întru Hristos. Ne rugăm pentru întâi-stătătătorul Bisericii locale, cel pe care Dumnezeu l-a rânduit să ne călăuzească spre Împărătia cerurilor învătându-ne cuvântul adevărului, cel de care depinde bunul mers al Bisericii și mântuirea noastră.

Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru ocârmuirea tării, pentru mai marii oraselor și ai satelor și pentru iubitoarea de Hristos oaste, pentru sănătatea și mântuirea lor. Conducătorii și ostasii tării sunt cei de care depind conditiile externe în care îsi desfăsoară Biserica activitatea. De aceea ne rugăm ca Domnul să le lumineze mintea și inima, să-i aducă la dreapta credintă și să-i mântuiască. Rugăciunea noastră îmbrătisează de asemenea întreg poporul român de pretutindeni, cerând mântuirea lui.

Încă ne rugăm pentru fratii nostri: preoti, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi și monahii și pentru toți cei întru Hristos frati ai nostri. Ne rugăm pentru clerul de mir, cel monahal și pentru toți monahii, cei care s-au consacrat slujirii lui Dumnezeu, fiecare în treapta sa, pentru mântuirea întregului popor al lui Dumnezeu.

Încă ne rugăm pentru fericitii și pururea pomenitii ctitori ai sfântului lăcasului acestuia și pentru toți cei mai înainte adormiti, părinti și frati ai nostri dreptslăvitori, care odihnesc aici și pretutindeni. Rugăciunea se îndreaptă spre cei adormiti, începând cu ctitorii lăcasului în care ne rugăm. Acestia, prin jertfa lor, au făcut posibilă slujirea Sfintei Liturghii. Apoi, în virtutea dragostei fată de toti, rugăciunea îi cuprinde pe toți dreptslăvitorii creștini adormiti întru Domnul.

Încă ne rugăm pentru mila, viața, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea și iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu, enoriasi, ctitori și binefăcători ai sfântului lăcașului acestuia. Rugăciunea se îndreaptă acum spre cei vii care sunt legati în mod deosebit de lăcasul în care ne-am adunat spre săvârsirea Sfintei Liturghii: enoriasii, adică membrii comunitătii parohiale, prezenti sau nu la slujbă, ctitorii și binefăcătorii, cerând ceea ce este esențial pentru ei: mila lui Dumnezeu, viața cea adevărată, pacea sufletului, sănătate, mântuire, cercetarea de către Dumnezeu, lăsarea și iertarea păcatelor. Învătăm de aici ce ne este cu adevărat folositor și ca urmare ce trebuie să-i cerem lui Dumnezeu și în rugăciunile noastre particulare.

În conținuare Liturghierul indică posibilitatea adăugării unor cereri diferite în funcție de contextul concret în care se slujeste Sfânta Liturghie. Spre sfârsitul Liturghierului găsim tipărite cereri la diferite trebuințe: la vreme de neplouare și foamete, la vreme de necontenire a ploilor, pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru vrăjmasii cei ce ne urăsc și ne asupresc, pentru cei ce sunt în închisori, pentru năvălirea vrăjmasilor, la boli molipsitoare, multumiri pentru facerea de bine a lui Dumnezeu, pentru cei ce sunt asupriti de vrăjmasi, pentru înmulțirea dragostei și dezrădăcinarea urii și a toată răutatea, pentru cererea și câstigarea celor de trebuintă și de folos, pentru vreme de orice nevoie și primejdie omenească. De asemenea se pot adapta și alte cereri preluate din Molitfelnic (de exemplu pentru elevi și studenti) sau chiar pot fi alcătuite, în anumite împrejurări, unele cereri speciale.

Este bine să se evite pomenirile nominale care lungesc în mod artificial slujba și o fragmentează, cu exceptia cazului în care anumite persoane binecunoscute de comunitate se află în situatii deosebite în care au nevoie de rugăciunile celorlalti.

Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri și fac bine în sfântă și întrutot cinstită biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă și pentru poporul ce stă înainte și asteaptă de la Tine mare și multă milă. Ultima cerere îi cuprinde pe toți cei implicati în mod direct în buna desfăsurare a slujbei: cei ce aduc daruri și fac bine în biserică, cei ce se ostenesc pentru biserică, cei ce cântă la slujbă și întreg poporul participant la Sfânta Liturghie care asteaptă cu credintă marea și bogata milă a lui Dumnezeu.

Preotul, prin rugăciunea pe care o rosteste, întăreste rugăciunea poporului cerând mila lui Dumnezeu: Doamne, Dumnezeul nostru, primeste această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi și ne miluieste pe noi, după multimea milei Tale, și trimite îndurările Tale peste noi și peste tot poporul Tău, care asteaptă de la Tine multă milă.

Ecfonisul ni-L descoperă pe Dumnezeu ca milostiv și iubitor de oameni:

Că milostiv și Iubitor de oameni Dumnezeu esti, și Tie slavă înăltăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum, și pururea, și în vecii vecilor. Dumnezeul nostru e Dumnezeul milei și al iubirii, mai tare decât orice stăpânire și putere, e Dumnezeul fermitătii în delicatete. Nu e un Dumnezeu al ratiunii reci ci al unei simtiri miloase, al unei participări la durerea celor ce suferă, de aceea îl slăvim cu bucurie.

Ectenia morților

Liturghierele românesti și slave asează, după ectenia întreită, ectenia morților preluată din slujba panihidei. Așezarea ecteniei mortilor dupa ectenia întreita și ca o prelungire a acesteia este justificata de sensul ecteniei întreite de rugăciune a Bisericii pentru nevoile fiecaruia, inclusiv ale celor mutati de la noi. Ectenia mortilor este o cerere staruitoare, izvorâta din dragoste, ca mila lui Dumnezeu sa se reverse și asupra celor adormiti. Rostirea ecteniei mortilor nu este obligatorie la fiecare Sfânta Liturghie ci, potrivit indicatiilor din Liturghier, numai atunci când se face pomenirea mortilor.

Sâmbata este ziua pomenirii morților

Potrivit tradiției ortodoxe sâmbata, ziua a saptea, ziua în care creatia este recunoscuta drept "buna foarte", ziua lumii acesteia, este, în acelasi timp, zi de sarbatoare și zi a mortii. "Este o sarbatoare deoarece lumea aceasta și timpul ei ne spun ca Hristos a învins moartea și a instaurat Împaratia Sa, deoarece Întruparea, moartea și Învierea Sa reprezinta plinirea creatiei întru care Dumnezeu S-a bucurat la începuturi. Este ziua mortii deoarece în moartea lui Hristos lumea a murit iar mântuirea, plinirea și transfigurarea ei sunt dincolo de mormânt, în veacul ce va sa fie. Toate sâmbetele anului liturgic îsi dobândesc întelesul de la doua sâmbete importante: aceea a învierii lui Lazar (ajunul Floriilor n.n.), care a avut loc în lumea aceasta și care este vestirea și încredintarea învierii celei de obste și Sfânta și Marea Sâmbata a Pastelui când moartea însasi a fost schimbata și a devenit puntea catre viața noua a noii creatii". Sâmbata este, pentru toate acestea, ziua pomenirii mortilor în nadejdea învierii. În mod special, în câteva sâmbete de peste an se face pomenirea generala a mortilor și anume în sâmbata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne (mosii de iarna), sâmbata dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (mosii de vara), prima sâmbata din luna noiembrie (mosii de toamna).

În secolul al XVIII, la Sfântul Munte Athos s-a iscat o puternica controversa pe tema zilelor când se face pomenirea mortilor. Gruparea traditionalista a "colivarilor" (numiti astfel ironic de catre adversari), având ca exponenti de frunte pe Macarie al Corintului (1731-1805) și pe Sfântul Nicodim Aghioritul (1749-1809), sustinea respectarea riguroasa a tradiției Bisericii potrivit careia pomenirea mortilor se face numai sâmbata. Adversarii lor erau adeptii obiceiului creat în timp potrivit caruia pomenirile mortilor se pot face în orice zi a saptamânii, chiar și duminica. Raspunsul Patriarhiei ecumenice la aceasta disputa a fost ca "cei ce savârsesc pomenirea celor adormiti sâmbata fac bine, iar cei care o savârsesc duminica nu sunt vrednici de osânda (...) cum de altfel e obiceiul și în bisericile din cetati, și anume de a savârsi pomenirea mortilor duminica din pricina adunarilor creștinilor ce se strâng atunci". Dupa cum reiese și din acest raspuns, din punct de vedere liturgic, sâmbata este cea mai potrivita zi pentru savârsirea pomenirii mortilor. Dar, din ratiuni pastorale, în special la parohii, aceasta pomenire se poate face și duminica, ziua în care întreaga comunitate este adunata și ne putem ruga cu totii pentru cei adormiti care sunt împreuna madulare cu noi ale Trupului lui Hristos, Biserica (cu conditia ca la parastas sa ramâna întreaga comunitate).

În concluzie, la Liturghie ectenia mortilor se pune sâmbata, iar în duminici și sarbatori, atunci când sunt parastase, preotul poate sa o puna sau nu.

Tâlcuirea ecteniei morților

Ectenia mortilor începe cu invocarea și marturisirea milei lui Dumnezeu dupa modelul psalmului 50, repetând una din cererile ecteniei întreite: Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, rugămu-ne ?ie, auzi-ne și ne miluiește. Ne rugam ca marea mila a lui Dumnezeu sa se reverse asupra noastra, a tuturor madularelor Bisericii, vii și adormiti. Când spunem "noi" ne rugam pentru iertarea pacatelor noastre, a celor prezenti în biserica, pentru ca rugăciunea noastra sa capete putere. Dar, spunând "noi" îi includem și pe cei adormiti, de care nu suntem despartiti total ci cu care suntem uniti în Hristos. Asupra lor se va concentra de acum rugăciunea noastra:

Înca ne rugam pentru odihna sufletelor adormitilor robilor lui Dumnezeu (N) și pentru ca sa se ierte lor toata greseala cea de voie și cea fara de voie. Sufletul omului nu-si poate gasi odihna decât în Dumnezeu. Pacatul savârsit cu voie sau fara de voie ne desparte de Dumnezeu împiedicându-ne sa intram în comuniune cu El. Ruptura produsa de pacat în noi devine mult mai apasatoare dupa moarte când, în lumina lui Hristos, ne înțelegem pacatele ca esecuri existentiale, ca tradari ale menirii noastre de afi chip și asemanare a lui Dumnezeu și de a înainta într-o comuniune tot mai deplina cu El. De aceea ne rugam pentru iertarea pacatelor celor adormiti ca astfel ei sa gaseasca odihna în Dumnezeu.

Ca Domnul Dumnezeu sa aseze sufletele lor unde dreptii se odihnesc. Mila lui Dumnezeu, Împaratia Cerului și iertarea pacatelor lor, de la Hristos, Împaratul Cel fara de moarte și Dumnezeul nostru, sa cerem.

Comuniunea cu Dumnezeu înseamna comuniunea cu toți sfintii care si-au gasit odihna în El, înseamna împartasirea de mila lui Dumnezeu și intrarea în Împaratia Sa și are ca conditie iertarea pacatelor. Odihna pe care o cerem pentru cei adormiti nu este o stare negativa, de inactivitate, ci o bucurie de Împaratia cerurilor, care e comuniunea tuturor și e plina de toate bunatatile spirituale. Odihna aceasta e viața, o viața în care gustam, simtim, ne asimilam toate bunatatile spirituale care se revarsa din Dumnezeu și din comuniunea cu semenii cu care suntem uniti în Dumnezeu . Toate acestea caracterizeaza odihna în "sânul lui Avraam" iar "sânul lui Avraam", ca stramos al lui Hristos ca om, e Hristos însusi, spune Sfântul Atanasie. De aceea rugăciunea noastra se îndreapta spre Hristos pe care-L marturisim Împarat și Dumnezeu al nostru. El nu este un împarat obisnuit ci, ca Cel ce învins moartea, este Împarat fara de moarte și Dumnezeu.

Ectenia conținua cu o rugăciune rostita de catre preot:

Dumnezeul duhurilor și a tot trupul- Rugăciunea debuteaza cu o marturisire biblica despre Dumnezeul nostru preluata di Vechiul Testament (Numeri 16, 22 și 27, 16). Termenul de "trup" este folosit aici în sensul fiintei umane depline, trup și suflet, sens pe care îl regasim și atunci când se spune ca "Cuvântul trup s-a facut" (Ioan 1, 14) și ca Duhul lui se pogoara "peste tot trupul" (F.A. 2, 17; Ioil 2, 28) la Cincizecime. Dumnezeul duhurilor și a tot trupul este Dumnezeul îngerilor și al oamenilor, Dumnezeul celor aflati în trup și al celor adormiti.

Care ai calcat moartea și pre diavolul ai surpat și ai daruit viața lumii Tale - Prin Întruparea, Patima și Învierea sa Fiul Lui Dumnezeu a calcat moartea și a surpat stapânirea diavolului daruind viața lumii. Pentru aceasta îndraznim sa ne rugam în conținuare pentru odihna sufletelor celor adormiti, aratând valoarea unica a fiecaruia prin pomenirea lui nominala.

Însuti Doamne, odihneste sufletele adormitilor robilor Tai (N), în loc luminat, în loc cu verdeata, în loc de odihna, de unde a fugit toata durerea, întristarea și suspinarea. - Locul luminat în care ne rugam sa-si gaseasca odihna este Împaratia lui Dumnezeu, Ierusalimul cel de sus care "nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o și faclia ei este Mielul" (Apocalipsa 21, 23). Locul de verdeata este pomul vieții care creste lânga râul vieții facând rod de douasprezece ori pe an și ale carui frunze sunt spre tamaduirea neamurilor (Apocalipsa 22, 1-2). Textul face trimitere de asemenea la imaginea pastorului celui bun care îsi paste turma la loc de verdeata (Psalmul 22). Imparatia lui Dumnezeu pe care o cerem pentru cei adormiti este locul adevaratei odihne proorocit de Isaia (Isaia 51, 11) de unde a fugit toata durerea, întristarea și suspinul: "Si va sterge orice lacrima din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintâi au trecut" (Apocalipsa 21, 4).

Si iarta lor, ca un Dumnezeu bun și Iubitor de oameni, toata gresala ce au savârsit cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. - Pentru a putea dobândi odihna cea vesnica sufletele au nevoie de iertarea pacatelor savârsite în viața cu cuvântul (Va spun ca pentru orice cuvânt desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala în ziua judecatii - Matei 12, 36), cu lucrul sau cu gândul (Eu însa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a și savârsit adulter cu ea în inima lui - Matei 5, 28).

Ca nu este om care sa fie viu și sa nu greseasca. Numai Tu Singur esti fara de pacat; dreptatea Ta este dreptate în veac și cuvântul Tau adevarul - Cu constiinta pacatoseniei noastre (Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi însine și adevarul nu este întru noi - I Ioan 1, 8) venim înaintea celui singur fara de pacat (Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? - Ioan 8, 46) care este Însusi Adevarul (Eu sunt Calea, Adevarul și Viata - Ioan 14, 6).

Ca Tu esti învierea și viața și odihna adormitilor robilor Tai (N), Hristoase, Dumnezeul nostru, și Tie slava înaltam, împreuna și Celui fara de început al Tau Parinte și Preasfântului și Bunului și de viața facatorului Tau Duh, acum, și pururea, și în vecii vecilor - Hristos este viața și învierea noastra, "locul luminat", "locul de verdeata", "locul de odihna" pentru ca este unit dupa fiinta cu Tatal cel fara de început și cu Duhul de viața facator.

Întru fericita adormire, vesnica odihna da, Doamne, sufletelor adormitilor robilor Tai, celor ce s-au pomenit acum, și le fa lor vesnica pomenire.

În final cerem vesnica pomenire a celor adormiti caci "a pomeni pe cineva înseamna a trimite spre acela un curent de viața. Iar a-l pomeni neîncetat înseamna a trimite spre el un curent neîntrerupt și vesnic de viața. A pomeni în veci înseamna deci a tine vesnic în viața pe cel pomenit". Suntem datori sa tinem în noi pomenirea celor dragi, a înaintasilor nostri, a fratilor nostri întru Hristos, în dorinta de a-i întâlni pe toți în Împaratia lui Dumnezeu. "Cerând lui Dumnezeu pomenirea vesnica a unor persoane aratam nu numai valoarea eterna a acelor persoane și voința noastra de iubire netrecatoare a lor, ci și raspunderea noastra pentru eternitatea lor fericita; afirmam ca și de noi depinde eternitatea lor fericita".

Ectenia catehumenilor

Prima parte a Sfintei Liturghii se încheie cu o ectenie în care rugăciunea se concentreaza asupra celor care nu au primit botezul. Este vorba despre catehumeni, cei chemati sa devina creștini, care au dreptul sa participe la slujba numai pâna în acest moment.

Catehumenii sunt cei ce se pregatesc sa primeasca botezul

Denumirea de catehumen vine de la verbul grecesc catiheo care înseamna a rasuna, a vesti ceva de pe un loc înalt, a chema. În Noul Testament acest termen este folosit cu sensul de a învata pe altul prin viu grai. În Biserica primara, termenul de catehumeni este folosit, începând cu Tertulian (secolul al II-lea) pentru a-i desemna pe cei care sunt învatati adevarurile de credinta în vederea botezului. Din secolul al II-lea în Biserica se dezvolta institutia catehumenatului, adica împartasirea adevarurilor de credinta celor ce doreau sa devina creștini, în mod organizat, înainte de botez. Catehumenatul atinge apogeul în secolul al IV-lea și începe sa dispara spre sfârsitul secolului al V-lea, odata cu generalizarea botezului copiilor.

Catehumenii erau primiti de regula dintre oamenii liberi, cu ocupatie onorabila, iar dintre sclavi cu voia stapânilor lor. Admiterea în catehumenat o aprecia și aproba episcopul, candidatul fiind prezentat de unul sau mai multi credincioși care garantau pentru el. Dupa ce episcopul îl cerceta asupra vieții și dorintei de a deveni creștin, el facea fagaduinta de a-si schimba viața. Apoi era consacrat sacramental printr-o rânduiala de slujba numita rânduiala catehumenatului (pastrata și savârsita pâna azi înainte de slujba propriu-zisa a Botezului) prin care era eliberat de sub stapânirea diavolului și îsi marturisea credinta în Hristos și dorinta de unire cu El. Dupa aceea catehumenul era încredintat unui catehet (învatator) care sa-l initieze în adevarurile de credinta și primea dreptul sa participe la prima parte a Sfintei Liturghii care, pentru aceasta, se numește pâna azi și Liturghia catehumenilor.

Catehumenatul, care la început dura doar câteva luni, a ajuns ca, pe masura dezvoltarii sale, sa se întinda pe o perioada de doi sau trei ani. Catehumenii erau împartiti, în functie de etapa în care se aflau, în doua, apoi în trei categorii: catehumenii propriu-zisi, energumenii și fotizumenii (cei pentru luminare). La sfârsitul Liturghiei catehumenilor se faceau rugăciuni speciale pentru fiecare dintre aceste categorii dupa care paraseau biserica. Pâna astazi se pastreaza în rânduiala Liturghiei darurilor mai înainte sfințite rugăciunea pentru fotizumeni, rostita începând cu mijlocul Postului Mare. La Liturghiile Sfintilor Ioan Gura de Aur și Vasile cel Mare s-a pastrat doar ectenia catehumenilor.

Rugati-va, cei chemati, Domnului.

Textul liturgic românesc traduce termenul de catehumeni prin "cei chemati". Așa dar "cei chemati' pe care diaconul (sau preotul) îi îndeamna la rugăciune sunt catehumenii.

Cei credincioși, pentru cei chemati sa ne rugam, ca Domnul sa-i miluiasca pre dânsii.

Doar primul și ultimul îndemn al ecteniei este adresat catehumenilor, aceasta ectenie fiind de fapt o rugăciune a comunitatii credincioșilor care îsi exercita preotia împarateasca mijlocind pentru catehumeni. Sfântul Ioan Gura de Aur (1) arata ca catehumenii nu raspund la cererile ecteniei și sunt trimisi apoi din biserica înainte de începerea Liturghiei euharistice (a credincioșilor) deoarece ei, nefiind botezati, sunt în afara camarilor împaratesti, rugăciunea lor nu este cea a lui Hristos (Ioan 14, 13), nu au libertate filiala și trebuie ca altii sa le fie mijlocitori. Totusi catehumenii sunt îndemnati, la începutul ecteniei, la rugăciune pentru ca rugăciunile credincioșilor nu pot avea efect daca nu se roaga și ei pentru ei însisi.

Sa-i învete pre dânsii cuvântul adevarului.

Cuvântul adevarului este conținutul învataturii pe planul cunoasterii. Numai Dumnezeu îi poate învata cuvântul adevarului caci nu putem numi pe nimeni învatator pe pamânt (Matei 23, 8), toți creștinii sunt ucenicii lui Hristos (Isaia 54, 13) și sunt învatati de Dumnezeu ( Ioan 6, 45).

Sa le descopere lor Evanghelia dreptatii.

Evanghelia nu aduce doar curatirea de pacate ci și îndreptarea prin credinta caci "Hristos Iisus, pentru noi S-a facut întelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfintire și rascumparare" (I Corinteni 1, 30). Înțelegerea profunda a acestui adevar face sa se nasca în om dorinta de a se boteza.

Sa-i uneasca pre dânsii cu Sfânta Sa Soborniceasca și Apostoleasca Biserica. Finalitatea spre care înainteaza catehumenii este unirea cu Biserica cea adevarata prin botez.

Mântuieste, miluieste, apara și pazeste pre dânsii, Dumnezeule, cu Harul Tau. Cererea ce rezuma ectenia mare și prin care ne punem sub ocrotirea lui Dumnezeu îndreptându-ne plini de încredere spre El ca spre un Parinte iubitor o rostim acum pentru catehumeni într-o forma usor modificata cerând în primul rând mântuirea lor.

Cei chemati, capetele voastre Domnului sa le plecati.

În încheierea ecteniei catehumenii sunt îndemnati sa-si plece capul pentru a primi binecuvântarea. Plecarea capului este gestul prin care omul arata ca asteapta revarsarea bunatatilor ceresti asupra lui cu constiinta ca "toata darea cea buna și tot darul desavârsit de sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbra de mutare" (Iacov 1, 17). Plecându-si capetele catehumenii arata de asemenea ca sunt gata sa ia jugul cel bun al lui Hristos ( Matei 11, 30).

Rugăciunea de binecuvântare, rostita azi în taina, era spusa la început de catre protos cu voce tare tinând mâna asupra capetelor plecate ale catehumenilor. Potrivit Sfântului Ioan Gura de Aur binecuvântarea este dovada ca Dumnezeu a primit rugăciunea pentru ei "caci nu omul este cel ce binecuvinteaza ci, prin mijlocirea limbii și a mâinii sale, Împaratului însusi îi oferim capetele celor prezenti (ale catehumenilor)".

Având o forma diferita în Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur și în cea a Sfântului Vasile cel Mare dar fiind asemanatoare în conținut, rugăciunea de binecuvântare este plina de referinte biblice. O vom prezenta în conținuare în redactia Sfântului Ian Gura de Aur:

Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce întru cele de sus locuiesti (Psalm 112, 5) și spre cele smerite privesti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pre Unul Nascut Fiul Tau și Dumnezeu, pre Domnul nostru Iisus Hristos, - invocarea lui Dumnezeu se face prin afirmarea universalitatii vointei Sale mântuitoare aratata în Întruparea Mântuitorului.

Cauta spre robii Tai cei chemati, cari si-au plecat grumajii înaintea Ta, si-i învredniceste pre dânsii, la vreme potrivita, de baia nasterii celei de a doua (Tit 3, 5), de iertarea pacatelor (Matei 26, 28) și de vestmântul nestricaciunii; uneste-i pre dânsii cu Sfânta Ta Soborniceasca și Apostoleasca Biserica si-i numara pre dânsii cu turma Ta cea aleasa. - se reia cererea ecteniei pentru catehumeni de a fi uniti cu Biserica indicându-se ca aceasta unire se face prin botez care este nastere din nou și aduce iertarea pacatelor și vestmântul nestricaciunii. A fi madular al Bisericii înseamna a fi numarat în turma cea aleasa a lui Hristos.

În rugăciunea de la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se mai arata ca intrarea în Biserica înseamna asumarea de buna voie a jugului celui bun al lui Hristos (Matei 11, 30) și ca prin botez și intrarea în Biserica se deschide calea spre cunoasterea adevaratului Dumnezeu.

Ca și acestia împreuna cu noi sa slaveasca Preacinstitul și de mare cuviinta numele Tau: al Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Prin intrarea catehumenilor în Biserica ne unim în dreapta slavire a lui Dumnezeu adica în ortodoxie. Rostind acest ecfonis preotul face semnul sfintei cruci cu buretele peste antimisul pe care l-a desfacut în timpul ecteniei. Prin aceasta se arata ca numai prin cruce putem ajunge la dreapta slavire a lui Dumnezeu.

Câti sunteti chemati, iesiti. Cei chemati, iesiti. Câti sunteti chemati, iesiti. Ca nimenea din cei chemati sa nu ramâna.

Catehumenii sunt îndemnati acum sa paraseasca biserica deoarece "usa Hristos și Împaratia Sa nu se deschide decât prin botez și mirungerea cu Duhul Sfânt și duce la Potirul euharistic".

Ectenia catehumenilor este expresia caracterului misionar al Bisericii

În zilele noastre multi liturgisti au pus problema scoaterii ecteniei catehumenilor din Sfânta Liturghie argumentând prin aceea ca catehumenatul a disparut înca din secolul al VI-lea și ca urmare aceasta ectenie se adreseaza unei "categorii inexistente de asistenti". Liturghierul prevede de altfel posibilitatea de a o lasa afara "la nevoie" și în practica acest lucru se întâmpla des.

Si totusi catehumenii nu mai sunt "o categorie inexistenta de asistenti". Se întâmpla azi ca oameni maturi sa-si asume calitatea de catehumeni în vederea botezului. Chiar mai mult, dupa caderea comunismului, în unele Biserici Ortodoxe (Sârba, Rusa etc) a început organizarea catehumenatului pentru cei nebotezati în perioada de ateism și care doresc sa devina creștini ortodocsi. În aceste conditii ectenia catehumenilor devine foarte actuala.

Mai mult decât atât, dupa cum sublinia Parintele Alexander Schmemannn, trebuie sa înțelegem ca traditia liturgica pastreaza plinatatea ideii și învataturii despre lume. Adaptând rânduielile de cult mentalitatii omului contemporan riscam sa pierdem elemente importante ale tradiției liturgice. De aceea obiceiurile și traditiile liturgice trebuie evaluate nu raportat la contemporaneitate ci în functie de masura în care exprima prin sine ceva vesnic și esențial. Privita din acest punct de vedere ectenia catehumenilor este expresia liturgica a chemarii de baza a Bisericii și anume Biserica îndreptata spre lume cu scopul de a o întoarce la Hristos, este expresia caracterului misionar al Bisericii.

Lumea în care traim este departe de a fi creștina. Creștinii sunt o minoritate. Mai sunt atâtea zeci de milioane de oameni care nu l-au cunoscut pe Hristos. Ectenia catehumenilor este o rugăciune pentru acestia și, în acelasi timp, o aducere aminte a misiunii pe care ne-a încredintat-o Hristos: "Drept aceea, mergând, învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh, învatându-le sa pazeasca toate câte v-am poruncit voua, și iata Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului" (Matei 28, 19-20).

De aceea este important ca ectenia catehumenilor sa fie mentinuta în cadrul Sfintei Liturghii, putându-se renunța eventual la îndemnul final adresat catehumenilor pentru a parasi biserica.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!