De mic copil, m-am simțit ciudat printre oameni. Nu le-am înțeles niciodată zbaterile, violența, răutățile. Pe de altă parte, nici nu m-am simțit în stare să mă izolez. Le-am simțit nevoia, am simțit nevoia de a fi printre ei, alături de ei, după puterile mele.
Ce m-a împiedicat atâția ani să aleg o altă cale?
O caracteristică pe care am observat-o deseori: Atunci când cuiva îi place o floare, o rupe. Expresia eufemistică este "Am cules niște flori..."
A rupe o floare, este tot un act de ucidere, de cruzime. De ce?
Și mie îmi plac foarte mult florile. Prefer să le admir însă acolo unde le descopăr.
Care ar fi avantajul?
Floarea nu moare. Nu moare "pentru că așa am vrut eu". Dacă nu o rup, va putea fi admirată pe tot parcursul vieții ei, de oricâți oameni vor simți nevoia de a primi de la acea floare, darul ei unic: frumusețea, delicatețea, culoarea dar, mai ales, naturalețea.
Am început cu florile. Am început așa, pentru că, în viziunea mea, femeile sunt ca florile: trebuie să aducă în viața noastră frumusețea și delicatețea florilor.
Paradoxal, cu femeile ne purtăm la fel ca și cu florile: le "rupem".
După ce se ofilesc, le aruncăm. Uneori, cu vază cu tot... Vezi divorțurile premature.
Vreau să vă spun că, în ciuda orgoliului de specie al oamenilor, specia umană NU este singura specie inteligentă din Galaxie și cu atât mai puțin din Univers. Sunt multe alte specii, chiar din aceeași familie din care face parte Omul-ca ființă și structură energetică.
Foarte multe dintre ființele din Galaxie, au chiar aspect umanoid, foarte asemănător oamenilor de pe Pământ - Geea.
Pentru mine toate țările sunt Pământul și eu iubesc Pământul și locuitorii lui. Totuși, nu pot să rezum întreg Universul la o singură planetă și la un singur biotop. E adevărat, Pământul poate fi o imagine la scară mică a întregului Univers; un arhetip, o schemă de bază.
Mi se pare straniu faptul că cei mai mulți oameni au un mod de schematizare care în loc să elimine detaliile nesemnificative, elimină exact ceea ce ar trebui păstrat: esența.
Cum altfel ar putea fi explicată lipsa de integrare a omului, în propriul său mediu de viață?
Ceea ce am remarcat sistematic, este enorma energie consumată în a transforma mediul de viață, după reguli de cele mai multe ori arbitrare. Extrem de rar, am putut observa o preocupare reală pentru adaptare. De ce să constrângem mediul să fie ce ne imaginăm noi că ar trebui și nu să căutăm soluții de a ne adapta? Suntem chiar atât de atoate-știutori?
Istoria omenirii ne arată cu totul altceva...
Am asistat timp de decenii la violențe inimaginabile, incalificabile și intolerabile, săvârșite de semenii noștri: poluare extremă. Amintesc aici doar reziduurile radioactive. Apoi războaiele, dintre care "vedetele" sunt cele două mondiale. Dar nu sunt singurele. Războaiele pornite din divergențe pe teme confesionale, macină și în clipa în care scriu o mare parte din lume. Nu dau exemple. Sunt prea multe știri în mass-media care relatează --- chiar cu lux de amănunte --- astfel de știri.
Prin contrast, există două ființe pe care le admir profund, tocmai pentru gradul lor excepțional de adaptare la mediu: delfinii și albinele.
Anii din urmă, ne-au făcut să redescoperim aceste ființe, alături de care trăim pe planetă de milenii. Nu sunt singurul care privește aceste specii cu uimire și admirație. Cu toate acestea, puțini sunt cei care învață mesajul simplu și elegant al acestora: integrare și adaptare.
Am văzut de curând un film pe care îl consider excepțional: The Secret. Am desoperit cu imensă bucurie strădania unui mare număr de oameni, oameni adevărați, de a arăta lumii, fiecărui om în parte și tuturor la un loc, o cale către reușită, către succes, către împlinire.
Am așteptat cred întreaga viață acest film. Abia după vizionarea acestui film, am reușit să mă simt, după decenii de viețuire, PRINTRE OAMENI.
Există atât de multe în Univers pentru noi, pentru fiecare! Vreau să cred că ziua de astăzi, este ceea ce am vistat eu să fie lumea în care trăiesc: un joc minunat al imaginației creatoare, la care participă fiecare în felul său propriu, cu bucurie, cu dăruire, cu încântare, cu recunoștință și cu iubire.
De-a lungul anilor, am hrănit multe vise. Parte din ele sunt o realitate. Altele, așteaptă încă să investesc în ele energia minimă necesară pentru a face saltul către următoarea etapă pe calea realizării, materializării.
Niciodată nu m-am putut împăca cu ideea de izolare. Mi-au trebuit însă enorm de mulți ani din viață, pentru a avea curajul să-mi schimb gândurile. Să aleg acele gânduri care să-mi aducă bucurie, fericirea de a trăi.
Anul trecut, am făcut un pas pe care mi l-am dorit mult timp. Am început să public pe Internet. Atunci când am luat această decizie, am fost pus în situația de a îmi înfrânge o groază enormă. Acum, după mai multe luni de la debut, îmi dau seama cât de greșit am privit lucrurile: îmi doream să fiu printre oameni, așa cum mi-am dorit întotdeauna, dar nu am reușit să găsesc soluția. Ea exista, în mine, în jurul meu, de ani și ani de zile. Aștepta doar momentul potrivit.
Stau și mă întreb acum, când totul e un fapt împlinit, de ce oare nu dăm curs acelor nevoi interioare care ne aduc cu adevărat ceea ce simțim nevoia să avem?
Refuz să cred că avem nevoie de foamete, războaie, poluare, scandaluri. N-am văzut pe nimeni râzând în plin război. Și chiar dacă ar fi un astfel de caz, ar fi excepția care confirmă regula.
Am scris despre copilul din noi, despre arta de a visa și despre alte lucruri a căror nevoie o simțim cu toții, dar cumva, nu le acordăm importanța necesară și ele în loc să devină realitatea pe care ne-o dorim atât de mult, rămân la stadiu de vise. Frânturi ale unei posibile realități, care plutește ca o ceață în universurile noastre interioare, negăsindu-ne dispuși să-i acordăm acea fărâmă de energie, venită din gândul nostru îndreptat zilnic către împlinire, fie și pentru câteva secunde.
Am revenit printre oameni, cu toate ale mele: experențe, ezitări poticniri, succese, lucruri mai mult sau mai puțin banale, idei, fapte, culori, cuvinte.
De ce m-am ascuns de voi? De ce ne ascundem unii de alții, în ciuda nevoii imense pe care o resimțim de a fi împreună?
Mulți dintre noi, își arată rănile, strigându-și durerea cu disperare. Câți dintre noi însă, au curajul de a visa frumos și de a da viață acestor vise frumoase prin scrisul lor?
Cred că lucrul de care m-am temut cel mai mult înainte de a veni printre voi cu scrisul meu, nu a fost ideea eșecului, ci intuiția durerii pe care aveam să o descopăr în jurul meu și căreia nu fusesem pregătit să îi fac față.
Marii medici ai omenirii însă, spun că cel mai eficient medicament în procesul vindecării, este să accepți starea ta curentă, apoi să începi să-ți reconstruiești sănătatea, pornind de la felul în care gândești despre tine și despre cei din jur.
Am scris cândva despre libertatea de a alege. Avem această libertate. Cei mai mulți însă, ne amăgim că alegem, adoptând în realitate ideile altora despre lume.
Capacitatea de a visa. Am descoperit cu mirare că mulți dintre noi am uitat să visăm. Mulți dintre noi, sunt pradă unor coșmaruri epuizante, pe care le alimentează clipă de clipă: ziua, noaptea, la servici, acasă, în parc, pe stradă, în concedii la munte sau la mare...
Am revenit printre oameni. Mi-am propus să fac pentru mine și pentru oricine s-a săturat să hrănească astfel de coșmaruri, altfel de pași. Nu dețin și nimeni nu cred că poate deține Adevărul Absolut. Putem însă să ne împărtășim visele frumoase. Să scriem, să vorbim despre ele. Să fim atât de preocupați de ele, încât tot orizontul nostru să fie inundat de aceste preocupări.
Atunci când în fața ochilor tăi se află Soarele care răsare din Mare, nimic din ceea ce este întunecat nu se mai vede. Pentru cine nu a văzut niciodată răsăritul Soarelui de pe mare, ceea ce spun eu, nu are o semnificație prea profundă. Pentru cine a găsit în el puterea de a se trezi la ora 2, pentru a pleca pe mare, ceea ce spun eu aici, înseamnă cu adevărat ceva.
Aceasta este imaginea pe care vreau să mi-o păstrez în suflet și în minte: Răsărit de Soare pe Mare. Nu știu câți vor fi de acord cu mine și nici nu știu câți vor zâmbi sarcastic citind aceste rânduri. Pentru mine, este destul să știu că sunt câțiva care își doresc o lume a luminii, a culorilor sclipitoare, a zâmbetului omniprezent.
Mă aflu printre voi și fac acest gest de a evoca ceea ce mie mi-a adus o bucurie imensă, ori de câte ori am găsit în mine puterea de a o culege!
Căutați și voi această bucurie de a culege ceea ce vă umple ființa de bucurie, de a trăi visul care vă împlinește! Nu vă irosiți energia în conflicte interioare sau exterioare și nu filosofați pe tema întunericului. Cine se gândește, cine vorbește prea mult despre întuneric, uită să alerge să prindă răsăritul. Această energie a începutului, care ne să forța să pășim în lumină, să ne bucurăm de noi înșine și de fiecare realizare.