În urlet roșu m-am ivit și m-am zbătut căci nu voiam să trăiesc în lumea lor de lacrimi.
Ei m-au ademenit cu zori portocalii, întinși pe fruntea mea neîncruntată, cu vorbe galbene, de miere,
și mi-au ascuns greul ce urma să vină, să mă tragă spre margini. A venit ca un suflu primăvăratic și l-am urmat rîzînd. Credeam că este un vînticel, o boare pentru zmee de hîrtie. Nu am văzut marginea și am trecut... Fluturam din mîini, negăsind sprijin decît în disperarea mea. Dar nu am mai urlat, nu mai avem glas și nici putere.
Așa am găsit lacul albastru: pluteam către fundul prăpastiei de verde, probabil că m-am agățat de ceva, vreo vorbă spusă de cineva și aruncată la întîmplare peste ecoul blestemului. L-am găsit dincolo de mirări și dorințe, dincolo de lumina lămpii ce ne orbea. Era albastru si puțin amar și mă primea necondiționat în unda lui. Mi-am odihnit picioarele, mi-am trecut cu apă albastră peste ochi și am rămas să mai visez un timp. Aș fi rămas mai mult...dar s-a iscat o furtună indigo și m-a impins delicat către alte margini. Nu le văd, dar știu ca sunt acolo, în ceața de început și sfîrșit, mă așteaptă cu culcuș moale din pene de Phoenix, să mă odihnesc în visul violet pînă ce voi urla, pentru a cîta oară, roșu.