Ceva ma împingea parcă tot mai adânc în pământ și privindu-ți chipul mi-am dat seama că erau lacrimile tale. Privindu-le răsărind din colțul ochiului ca niște flori ale durerii am vrut a le prinde în căderea lor. Dar ele își căutau o eliberare mai presus de orice sentiment al închisorii timpului. Și totuși nu acea eliberare îmi lăsa ființa fără suflul rațiunii, ci durerea din care lua ea viață. Iar acea neajutorare mă făcea să mă simt altfel, mă făcea să mă simt totuși singur... Am vrut să întind mâna la salcia ce priveghea deasupra pentru a ne cuprinde înțelegătoare ca o martoră la astfel de trăiri. Dar lacrima ei ce odinioară își contopea trupul cu cel al neliniștitului lac, acum se izbea de un prundiș lăsat în urmă de lacul cristalizat. Am lăsat astfel iarna sumbră să-și trăiască chinul realității. M-am întors la tine. Așa zgribulită de înfrigurarea durerii ce te-a cuprins iar acum cu ghearele înmuiate în seva ființei tale îți redă libertatea. Te cuprind mai aproape și cu un sărut lăsăm în urmă tot; pășind în ritm cu balada pescărușilor afoni.