agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8164 .



Schimbarea la față a României
personals [ ]
Capitolul III

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Emil_Cioran ]

2004-03-01  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Bogdan Gagu



Golurile psihologice și istorice ale României
I
Dacå s ar putea dovedi cå posibilitåÈ›ile sufleteÈ™ti ale românului nu întrec cele aråtate în trecut È™i cå viitorul nu va scoate la luminå feÈ›e ascunse ale sufletului românesc, atunci orice încercare de a pune o piatrå la temelia României de mîine ar fi zadarnicå. O È›arå nu se naÈ™te È™i nu creÈ™te din afarå, ci din condiÈ›ii låuntrice. Chiar dacå acestea se supun unor tipare formale, determinantele psihologice specifice nu impun mai puÈ›in o marcå È™i o individualitate. Rosturile devenirii unei È›åri își au atîtea raÈ›iuni în psihologia poporului respectiv! ªi dacå psihologiceÈ™te nu pot fi explicate formele sociale, cristalizårile obiective ale soartei unui popor, se pot totuÈ™i înÈ›elege golurile, insuficienÈ›ele, latura negativå a unui destin.
Existå un viciu substanÈ›ial în structura sufleteascå a românului, un gol iniÈ›ial din care derivå seria de ratåri ale trecutului nostru. ÃŽn începuturile româneÈ™ti, n a existat un suflet format, deoarece un popor se descoperå sieÈ™i È™i lumii într un proces îndelungat, ci numai dispoziÈ›ii, virtualitåÈ›i care, în totalitatea lor, pot aråta sensul unei revoluÈ›ii È™i al unui destin. ÃŽn potenÈ›ialul psihic al poporului român trebuie så existe o inadecvare, o nonconformitate în surse, care iau un contur de deficienÈ›å substanÈ›ialå. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate în germene, o iradiere activå în începuturi, o explozie neståvilitå, forma româneascå de viaÈ›å suferå de lipsa unui dinamism primordial.
Existå un påcat originar al României a cårui naturå nu e definibilå, dar identificabilå în toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioaså, cu cît depåÈ™irea È™i înfrîngerea acestor insuficienÈ›e originare este condiÈ›ia lansårii noastre în lume. Ce este pozitiv È™i creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole vom întîlni. Tot ce s a realizat pînå acum se datoreÈ™te unei impulsiuni dinamice care, din påcate, a fost aproape disparentå faÈ›å de negativitatea înscriså în premisele noastre È™i care ne a menÈ›inut în somnul istoric de o mie de ani.
DeficienÈ›ele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria aceasta este produsul unor deficienÈ›e psihologice structurale. Particularitatea condiÈ›iilor istorice È™i gravitatea lor au adîncit numai dispoziÈ›iile iniÈ›iale È™i au scos la luminå an istoria noastrå. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcå n am fost destul de tari È™i de capabili så le înfrîngem. Dacå în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza È™i de a ne afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, aÈ™a cum au fåcut toate popoarele „mari“ — ca destin, iar nu ca numår. Un popor conteazå prin numår; dar mult mai mult, prin forÈ›a lui agresivå. Problema populaÈ›iei devine tragicå dacå descreÈ™terea indicå o deficienÈ›å biologicå. De aceea, un popor tînår cu populaÈ›ie reduså, dar în creÈ™tere, este mai creator È™i mai temut decît unul mare, în descreÈ™tere. Instinctul combativ È™i militant då o configuraÈ›ie istoricå mai accentuatå decît realitatea numericå. Prusia, detaÈ™atå de restul Germaniei, poate totdeauna constitui o È›arå, care n ar fi mai puÈ›in temutå, cu toatå populaÈ›ia ei reduså. Prusia singurå echivaleazå tot restul Germaniei; astfel se explicå de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de viaÈ›å întregii È›åri. ÃŽn orice formå politicå, Germania ar fi totdeauna prusianizatå.
Singurul altar în faÈ›a cåruia s a închinat omenirea este forÈ›a. ªi noi ne am închinat în faÈ›a acestui altar, dar numai pentru a ne umili È™i a preamåri forÈ›a altora.
Românii au fost totdeauna prea cålduÈ›i. Urînd extremele È™i soluÈ›iile tari, ei n au prezentat în faÈ›a cursului lucrurilor reacÈ›iunea caracterizatå a unei individualitåÈ›i, ci au dat ocol evenimentelor, încît toate s au fåcut peste ei. Echilibrul nostru n a fost expresia unei armonii, ci a unei deficienÈ›e. El nu acoperea nici måcar contradicÈ›ii låuntrice latente, ci liniÈ™tea amårîtå a unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul n are sens decît în epocile clasice ale marilor culturi, cînd el se naÈ™te dintr o împlinire internå È™i o rotunjime a stilului. ÃŽn formele minore de culturå, echilibrul este nerevelator È™i compromiÈ›åtor. Nu prin echilibru È™i au deschis popoarele drum în lume. Istoria se face printr o cåutare veÈ™nicå È™i chinuitå, care se aseamånå unei drame È™i niciodatå unei dibuiri. Un neam trebuie så È™i riÈ™te nu numai energiile sale, ci esenÈ›a, fiinÈ›a sa. Nerealizîndu se, påcåtuieÈ™te împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o sinucidere prin etape.
Românii ar fi trebuit så se gîndeascå la soarele ce apårea È™i deasupra È›årii lor, È™i så fi dat prin fapte un råspuns luminii. O istorie tumultoaså este recunoÈ™tinÈ›a unui neam faÈ›å de înålÈ›imi. Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, înså, una a omului.
Va trebui så vedem care este specificul naÈ›ional al României, care a È›inut o o mie de ani în nemiÈ™care, pentru a l putea lichida împreunå cu mîndria ridicolå care ne ataÈ™eazå de el.
…De cîte ori privesc È›åranul român îmi place så våd înscrise în cutele feÈ›ei sale golurile dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt È›åran mai amårît, mai påmîntiu, mai copleÈ™it. ÃŽmi închipui cå acest È›åran n a avut o sete puternicå de viaÈ›å, de i s au înscris pe faÈ›å toate umilinÈ›ele, de i s au adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de viaÈ›å ar dovedi el, impresia nu este totuÈ™i a unei prospeÈ›imi biologice. O existenÈ›å subteranå este fiinÈ›a lui È™i mersul lui lent È™i gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam care am ieÈ™it din vågåuni, din munÈ›i È™i din våi. Am privit cerul din umbrå È™i am stat drepÈ›i în întuneric. Ne am råcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scåpa…
Cînd va ridica È›åranul român capul în sus? ÃŽn jos am privit de cînd ne am nåscut.
Critica fizionomicå a României își are nu numai o raÈ›iune teoreticå, ci È™i una practicå. Existînd relativ puÈ›ine documente valabile asupra fiinÈ›ei låuntrice a È›årii, toate elementele exterioare ce ne o reveleazå trebuie folosite. ÃŽn fizionomia È›åranului francez, german sau rus se exprimå atîtea caractere ale istoriei È›årii respective. Decît, FranÈ›a, Germania È™i Rusia s au aråtat lumii pînå la orbire È™i apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, aÈ™a cå putem cu uÈ™urinÈ›å så uitåm pe È›årani cînd vorbim de ele.
Orice popor ar trebui så tindå la realizarea unei culturi „istorice“, È™i nu populare. Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalitåÈ›i înseamnå a rata mersul ascendent al unei culturi.
Un popor care n a creat decît o culturå popularå n a trecut treapta istoricå. ªi cum så o treacå, dacå orice culturå popularå identificå valorile cu etnicul? O culturå popularå este o sumå de creaÈ›ii, care se nasc din rådåcinile adînci ale sufletului È™i påstreazå aderenÈ›a la ele, pe cînd efortul reflectat al spiritului då naÈ™tere în culturile istorice la valori ce È™i iau zbor autonom în lume. Culturile populare respirå în mituri, în aceste presimÈ›iri de istorie. Ele concep devenirea substanÈ›ial È™i astfel se dispenseazå de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci numai transformåri; iar din punctul de vedere al autenticitåÈ›ii, aceste transformåri sînt falsificåri. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice È™i chtonice din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive È™i reacÈ›ionare. Råmînîn ele însele. Rostul unui salt istoric este så le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România din ea însåÈ™i? Va ieÈ™i ea din sine?
LipseÈ™te devenirii României un sens ascendent. Schema formalå a soartei noastre este orizontala. Ne am tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Påmîntului sînt irupÈ›ii È™i de aceea soarta lor trezeÈ™te implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascendenÈ›ei, al elanului vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determinå dupå elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeazå pregnanÈ›a ei. Elanul unei culturi exprimå prezenÈ›a internå a patosului gotic. Cåci goticul este verticala spiritului. Din el derivå tragicul, sublimul È™i renunÈ›area, ca pasiune pentru altå lume. AbsenÈ›a lui te asimileazå liniÈ™tit È™i cålduÈ› devenirii, aruncîndu te pradå timpului. Destinul, ca o lunecare orizontalå, este negaÈ›ia goticului È™i a complexelor de viaÈ›å nåscute din el. Neamul românesc n a tråit sub semnul spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispreÈ›ul, contemplaÈ›ia domoalå, religiozitatea minorå, anistoria, înÈ›elepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului nostru naÈ›ional, aspect din påcate central. AÈ™a ne am tråit noi o mie de ani È™i aÈ™a va trebui så nu ne mai tråim miile ce vor urma.
Numai furia devenirii este vitalizantå. Cine se abandoneazå ei cu pasiune, pînå la prostie sau pînå la isterie, este imposibil så fie înghiÈ›it de timp. Cåci o ardoare exasperatå în devenire te scoate — prin forÈ›a patimii — în afarå de timp. AÈ™ vrea ca România så zbîrnîie de freamåt È™i din inimå så È™i facå un cuptor. Nu existå altå scåpare de subistorie, adicå de timpul nostru pierdut.
Resemnarea noastrå de veacuri ne a fåcut înÈ›elepÈ›i. Dacå individual înÈ›elepciunea poate atinge culmi, ea este inerÈ›ie ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai înÈ›elept popor din Europa; dar nu din spirit, ci din lipså de curaj È™i de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi“ este o catastrofå pentru neam. ªi cînd te gîndeÈ™ti cå aceastå maximå este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popularå româneascå exprimå aceeaÈ™i timiditate în faÈ›a vieÈ›ii, aceeaÈ™i nehotårîre È™i resemnare. Va trebui så nu mai fie jignit acest neam låudîndu i se atît înÈ›elepciunea! Adevårurile izvorîte din resemnare nu sînt un titlu de glorie. Nici un act istoric nu s a nåscut din înÈ›elepciune, care nu poate fi decît sub sau transistorie. ÃŽnÈ›elepciunea este negaÈ›ia istoriei, fiindcå ea este distanÈ›a de viaÈ›å, pe cînd istoria este afirmarea ei. Mai mult: istoria este superstiÈ›ia vieÈ›ii, fiindcå ea este vibraÈ›ia activå È™i intenså a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.
Adevårurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind så råpeascå omului orice responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. ÃŽnÈ›eleg så te mîne fatalitatea individualå È™i interioarå, dinamismul demonului låuntric, dar este o deviere È™i o ruÈ™ine antropologicå så È›i pui capul sub timp. Ne a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puÈ›in. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui så l lichidåm în fulgere. Pînå în sîmbure så ne loveascå scînteierile lui.
Plaga secularå a României a fost scepticismul. Este într adevår surprinzåtor cum la un popor întîrziat a putut så aparå un fenomen caracteristic declinurilor, saturaÈ›iei sau oboselii culturilor. Cînd energia productivå a unei culturi se epuizeazå, neavînd ce mai crea, sterilitatea îi dezvoltå un plus de luciditate, care anuleazå naivitatea È™i prospeÈ›imea. Germanii socotesc pe francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevårat? FaÈ›å de cultura germanå, pe care o defineÈ™te o monumentalitate virginalå, cultura francezå amestecå într o mare seriozitate a spiritului graÈ›iile È™i ironiile inteligenÈ›ei, încît pentru un ochi nesensibil la nuanÈ›e, ea se prezintå ca un joc inutil, ca o sumå de gratuitåÈ›i. Existå în FranÈ›a un scepticism al inteligenÈ›ei, rezultat din rafinamentul È™i excesele acesteia, dar nu existå un scepticism legat de structura spiritului francez. Iar în ce priveÈ™te zona afectivå, lumea voliÈ›ionalå È™i complexele elementare ale sufletului, scepticismul nu le a afectat niciodatå. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcå orice scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitåÈ›i originare. Scepticismul francez a fost totdeauna o spumå a inteligenÈ›ei È™i un lux al inimii; el n a avut aderenÈ›e organice la stråfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea È™i natura cuprinderii sale — este totuÈ™i adînc prin înrådåcinarea în sufletul popular. Mult mai organic decît cel francez, el ne a fost È™i mai fatal. ÃŽn premisele fiinÈ›ei noastre È™i au întipårit îndoielile cangrena. Nu este adevårat cå împrejurårile defavorabile ale trecutului nostru au adåugat condiÈ›iei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele l au adîncit numai; cåci este imposibil ca împrejurårile exterioare så fi creat ele însele dispoziÈ›ii atît de esenÈ›iale. Destinul nostru mizerabil ne a actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitåÈ›ile sceptice, toate posibilitåÈ›ile de ratare. Soarta noastrå a fost favorabilå tuturor tendinÈ›elor negative ale psihologiei româneÈ™ti. Nu se gîndeÈ™te nimeni la acest fapt: ne am dezvoltat pe de a ndoaselea. Un destin pe dos.
Scepticismul este extrem de interesant ca pauzå în culturå, ca recreaÈ›ie a spiritului dupå epocile constructive. El exprimå atunci dorinÈ›a unei respiraÈ›ii iresponsabile a spiritului, a unei complåceri în propria lui inutilitate. Dar este întriståtor scepticismul teluric È™i subteran al României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drågålåÈ™ie È™i de eleganÈ›å. Abandonarea pasivå soartei È™i morÈ›ii; necredinÈ›a în eficienÈ›a individualitåÈ›ii È™i a forÈ›ei; distanÈ›a minorå de toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic È™i naÈ›ional care se cheamå MioriÈ›a È™i care, alåturi de înÈ›elepciunea cronicarilor, constituie rana neînchiså a sufletului românesc. Mai vin apoi doinele ca så dea vibraÈ›ia lor tînguitoare — È™i totul s a sfîrÈ™it.
ÃŽn momentul în care România va cîștiga gustul devenirii, va învinge — prin forÈ›a lucrurilor — îndoielile inimii. Cåci din îndoielile ei se alcåtuieÈ™te scepticismul nostru; o inteligenÈ›å blazatå i a oferit numai verificåri È™i ilustraÈ›ii teoretice. Trecutul României må face sceptic prin scepticismul såu. Nu våd în el o justificare mesianicå. Må gîndesc înså ce singular s ar putea individualiza România în lume, dacå, învingîndu È™i materialitatea È™i greutatea obscurå din scepticismul såu într o realizare superioarå de viaÈ›å, È™i ar exploata îndoielile ca eleganÈ›e È™i ornamentaÈ›ii ale spiritului såu, ca o corolå crepuscularå a inimii! Conversiunea negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel l a justificat în logicå. N o vom putea realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — aceastå mare aÈ™teptare a României — nu este decît fenomenul acestei conversiuni. ÃŽnvingerea laturii ei negative înseamnå lansarea în lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacå omul are un destin eroic, resemnarea este un viciu. ÃŽn fond ne dezumanizåm, resemnîndu ne. Cum de au putut exista patrioÈ›i care så facå din resemnarea noastrå secularå o virtute? Så fie chiar atîta inconÈ™tienÈ›å în entuziasm? Pe cînd renunÈ›area este un act de autonomie a spiritului, fiindcå este un refuz activ al lumii, resemnarea este o inerÈ›ie a sufletului, abandonat unui prizonierat cosmic din lipså de tensiune låuntricå. RenunÈ›area are totdeauna o valoare religioaså; resemnarea, numai una psihologicå. RenunÈ›åm la ceva; ne resemnåm în faÈ›a a ceva. Orice resemnare este un jug domol, o ofenså aduså elanului prometeic al spiritului. RenunÈ›are pleacå din haosul È™i demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. ToÈ›i istoricii României — implicit sau explicit — sînt de acord cå resemnarea a fost nota intimå a sufletului nostru în decursul marii noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere så i fi convins pe români cå nu mai au nimic de fåcut, de s au abandonat cu voia È™i fårå voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntå decît dupå ce toÈ›i românii se vor fi convins cå totul este de fåcut.
Multe popoare au fåcut haz de propria lor condiÈ›ie; autoironia nu lipseÈ™te la nici un popor chinuit È™i oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoaÈ™terea så meargå mînå în mînå cu autodispreÈ›ul, aÈ™a cum se întîmplå excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrepÈ›i cu urgisirea noastrå de am vedea în acest fenomen numai deficienÈ›å, cînd el constituie o notå originalå de o ciudatå semnificaÈ›ie. Nu este popor care så È™i priceapå mai bine insuficienÈ›ele È™i care så simtå o mai rarå voluptate de a È™i le mårturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivå, „un scuipat în sîn“ general, o amarnicå luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat È™i fårå conflicte, pentru ca la alÈ›ii — la cei puÈ›ini — så devinå sfîșieri. „A fi român“, så nu fie oare o evidenÈ›å plåcutå? Este sigur cå poporul românesc are o distanÈ›å de el însuÈ™i, care indicå o particularitate unicå la un neam fårå conÈ™tiinÈ›å istoricå.
Francezul este francez, precum piatra piatrå; el este francez, fårå så È™tie. ªi chiar dacå È™tie, nu i foloseÈ™te È™i nu i ajutå la nimic. Noi È™tim în fiecare clipå cå sîntem români È™i ne explicåm toate gesturile È™i reacÈ›iunile prin condiÈ›ia noastrå particularå. Cînd, în tot ce facem, plesnesc pseudomorfozele istoriei noastre, simÈ›im o rarå voluptate så ne mårturisim dezastrului specific: „Numai în România era posibil“, „ce så te aÈ™tepÈ›i de la o È›arå ca asta“ etc.…
ªi evreii È™tiu pînå la isterie cå sînt evrei, È™i tot aÈ™a È™i ruÈ™ii. Dar evreilor nu le face nici o plåcere aceastå luciditate, la care ar renunÈ›a bucuros, dacå nu le ar trezi o toÈ›i, dar absolut toÈ›i neevreii. Nici un evreu nu È›i iartå cå È™tii cå e evreu. Individualizat în lume la limitå, hors la loi rasial, se sfîșie într un orgoliu dureros. Românii se lichideazå în faÈ›a lor înÈ™iÈ™i, fårå nici un orgoliu, È™i autodispreÈ›ul de care dåm dovadå cu toÈ›ii ne încîntå fårå satisfacÈ›ii mari, råmînînd în limitele scepticismului. La ruÈ™i, autoconÈ™tiinÈ›a a fost totdeauna însoÈ›itå de autotorturå. Asociind condiÈ›iei ruseÈ™ti pasiunea pentru durere, ei s au sfîșiat încontinuu, neÈ™tiind så se accepte sau så se refuze. RuÈ™ii s au simÈ›it ca o mare fatalitate, nu înså ca o evidenÈ›å. De aceea s au cålcat ei în picioare la toate råspîntiile È™i nu s au cruÈ›at niciodatå în cåutarea vijelioaså a nefericirii. Acest popor suplineÈ™te rîsul prin rînjet, delicateÈ›ea prin avalanÈ™e låuntrice, nuanÈ›ele prin cascade. RuÈ™ii n au înÈ›eles niciodatå cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci cåutînd ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns så asimileze cultura unui „simbolism“ de forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare crizå a culturii moderne. ExistenÈ›a ei ne a convins cå Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
ÃŽn proporÈ›ii mai mici, noi românii ne am simÈ›it totdeauna anormalul soartei. Dacå sîngele nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentå, dacå o febrå puternicå ar fi evaporat apa din el, tragedia ne ar fi dat o rarå proeminenÈ›å È™i o zguduire extrem de fecundå. AutodispreÈ›ul presupune totuÈ™i un amar È™i o nemîngîiere, care configureazå specific România. Cînd te gîndeÈ™ti la celelalte È›åri mici, care n au fåcut nimic È™i se complac în inconÈ™tienÈ›å sau într un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu È›i poÈ›i reÈ›ine admiraÈ›ia pentru luciditåÈ›ile României, cåreia nu i e ruÈ™ine så È™i batå joc de ea însåÈ™i, så È™i scuture neantul în autodispreÈ› sau så se compromitå într un scepticism dizolvant. S ar putea ca odatå conÈ™tiinÈ›a laturilor negative ale României, printr un adevårat miracol istoric, så o elibereze de multiplele ei complexe de inferioritate. Ea È™i a dat seama de neantul såu ca nici o È›arå din lume. Atîta luciditate este un titlu de glorie, dacå alcåtuieÈ™te un stadiu, È™i este o ruÈ™ine ca permanenÈ›å sau înfundåturå.
MulÈ›i români, nesfîrÈ™it de mulÈ›i români, mårturisesc zilnic cå România este ultima È›arå din lume. Multora le då aceastå afirmaÈ›ie o satisfacÈ›ie rece È™i indiferentå. Dar nu se poate ca pe unii så nu i doarå È™i nu se poate ca în viitor så nu i doarå pe toÈ›i. România va fi mîntuitå cînd pe toÈ›i ne va sfîșia soarta, cînd ne vom sfîșia cu toÈ›ii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de a nu fi avut nimic dintr un patos religios, de a nu fi fåcut din mesianism o soteriologie. Dacå problema misiunii noastre nu va deveni o doctrinå de mîntuire, sîntem pierduÈ›i, adicå ne vom pierde în noi înÈ™ine, fiindcå lumea nu ne a avut niciodatå. Ceea ce spunea un låutar È›igan unui cerc de români: „aveÈ›i noroc cu noi, cå de nu aÈ›i fi ultimii“ defineÈ™te o situaÈ›ie realå, nu o exagerare trivialå. Dacå România nu va face istorie, va råmîne ultima È›arå din lume, aÈ™a cum e tråitå de cetåÈ›eanul imbecil de fiecare zi. Trebuia så ne fi tråit religios drama noastrå româneascå, pentru a ne mîntui de atîtea påcate naÈ›ionale. Românii sînt prea transparenÈ›i lor înÈ™iÈ™i. PuÈ›ini oameni vor exista cu mai puÈ›in mister sufletesc; o inimå deschiså lumii în cea mai perfectå familiaritate. Intimitatea liricå cu fiinÈ›a defineÈ™te sentimentul de viaÈ›å al românului. Cum se explicå totuÈ™i cå nu este È›arå, în care literatura ruså så se fi bucurat de o circulaÈ›ie mai generalå? Så ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atracÈ›iile unei compensaÈ›ii, sau oare capriciul nostru så fie flatat, în analogiile lui exterioare cu iraÈ›ionalul psihologiei ruseÈ™ti? Cineva spunea cå românii iubesc romanele lui Dostoievski numai pentru dezmåÈ›ul din ele. ÃŽntr adevår, capriciul exterior È™i complexitatea de suprafaÈ›å, atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei ruseÈ™ti, numai de aparenÈ›ele tragediei interioare. Românii au desigur mai puÈ›ine luminiÈ™uri decît francezii, dar ascunziÈ™urile lor sînt departe de a i apropia de firea turmentatå a ruÈ™ilor. DezmåÈ›ul este climatul natural al României. Inima noastrå ia contur prin linii frînte. N avem continuitatea pulsaÈ›iei È™i, neavînd o linie, ce soartå am putea så opunem altora pentru a genera conflicte? Noi nu sîntem prin conflicte, nici måcar în ele. Un popor, dacå este lipsit de o idee istoricå, trebuie så aibå cel puÈ›in un sentiment generator de tragic. FranÈ›a n ar fi fost înaintea tuturor popoarelor în istoria modernå, dacå alåturi de lumea de valori cåreia i s a sacrificat nu ar fi avut dezvoltat la paroxism sentimentul gloriei. ÃŽn numele acestei mari gratuitåÈ›i a miÈ™cat ea istoria din loc, mai mult decît în numele ideii sau a necesitåÈ›ii. Dar, pentru ca un popor så poatå naÈ™te din sine superstiÈ›ia unei glorii universale, trebuie så dispunå de dimensiuni universale în suflet.
Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot ce are pe inimå. Ce i mai råmîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un individ, în nici un caz. Românul nu scapå nici o ocazie de a È™i deÈ™erta inima. Nu pleacå de aici un anumit pustiu al nostru? Existå un mare deÈ™ert în România.
Orice complexitate sufleteascå presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timiditåÈ›i durabile È™i taine îngropate. AscunziÈ™urile sufleteÈ™ti se alimenteazå din cadavrele propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiazå? Ce cautå stråfundurile sufletului în lumina zilei? Nu existå „suflet“ decît în noapte. România nu este o È›arå luminoaså: ea este o È›arå subteranå, dar fårå mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în obscuritåÈ›ile noastre. Cåci nu cred ca România så fie timidå cu înålÈ›imile sau adîncurile ei. Din påcate ea este prea sincerå È™i prea curajoaså cu golurile ei. ªi le acceptå prea des, se dispreÈ›uieÈ™te pe sine de prea multe ori.
Este foarte caracteristic cå un român nu se poate face interesant într o societate de conaÈ›ionali, decît etalîndu È™i defectele, insuficienÈ›ele. Nu existå popor în lume care så facå o virtute din faptul de a nu munci. ÃŽn România, tipul omului inteligent È™i unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaÈ›a este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciÈ›iu minor al dispreÈ›ului, de negativitate superficialå. N am întîlnit om care så aibå o mai slabå aderenÈ›å la valori ca românul. De cînd existå România, nici un intelectual n a murit pe o idee, vreau så spun cå nici unul nu s a substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin nume; ne descurcåm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un monstru la noi. ÃŽndoiala de sacrificiu este o notå diferenÈ›ialå a românului. CredinÈ›a în inutilitatea jertfei este aÈ™a de organicå, încît ar trebui o febrå asemånåtoare epocii de martiri a creÈ™tinismului pentru a convinge acest popor amårît de sensul spiritual al renunÈ›årii. Ne lipseÈ™te pasiunea distructivå pentru ideal. Nu poÈ›i impune o valoare decît pe dårîmåturi: ruinele indicå totdeauna prezenÈ›a spiritului. Elanul de autodistrugere care så se nascå din dorinÈ›a de a da lumii contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi È™i gelozia pe ele, ce naÈ™te pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea faÈ›å de condiÈ›ia româneascå. El È™tie cå nici unul dintre semenii lui naÈ›ionali nu este entuziasmat de soarta lui de român. ªi atunci, începe mårturisirea deficienÈ›elor proprii, interpretate È™i scuzate prin viciile substanÈ›iale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate ratårile È™i golurile È™i le explicå prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea individualå. Este drept cå schimbarea la faÈ›å a È›årii nu se poate face prin eforturi divergente È™i disparate, ci este necesarå o modificare structuralå pe bazå de orientare colectivå. Dacå toatå România nu pleacå la drum ca så se cucereascå pe sine însåÈ™i într un elan colectiv, indivizii care vor så se salveze dintr o românitate deficientå sînt condamnaÈ›i mai curînd sau mai tîrziu ratårii, neavînd la bazå rezistenÈ›a substanÈ›ei naÈ›ionale. FrecvenÈ›a încercårilor de mîntuire individualå este totuÈ™i simptomaticå È™i ea dovedeÈ™te ce intensitåÈ›i poate så atingå voinÈ›a de lichidare a unui dezastru naÈ›ional, înscris în sînge. Pînå cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile României?
De am fi dezvoltat o pasiune infinitå È™i de ne am fi revårsat ardori ascunse, viaÈ›a noastrå n ar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam È™i noi reazemul gloriei, È™i mårirea ne era o consolare, iar nu aspiraÈ›ie vagå. N am interiorizat decît resemnarea È™i de aceea nu È™tim ce înseamnå acumulårile temporale, cu inevitabilele lor declanÈ™åri explozive. Nimic nu se creeazå în domeniul spiritului fårå un anumit grad de ascezå. Cu cît viaÈ›a este mai strînså în zågazuri, cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie så ardå sub conÈ™tiinÈ›å. Pasiunile spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc viaÈ›a. Exasperarea biologiei între intensitåÈ›i È™i deficienÈ›e constituie fundamentul spiritului. Cårei idei i am servit cu toate forÈ›ele vieÈ›ii, de cîte ori ne am îngenuncheat tåriile inimii slåbiciunilor spiritului? Asceza este o voinÈ›å de putere cu resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu mai puÈ›in violentå. ÃŽncordårile È™i vibraÈ›iile ascezei råzbunå tot ce n am tråit, tot ce n am consumat. Românul n are de råzbunat decît somnolenÈ›a lui secularå. Individual, n a refuzat aproape nimic È™i de aceea este clar cu sine însuÈ™i, sincer cu nimicul såu. DorinÈ›ele neîmplinite sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netråind. Så ne fie neistoria izvorul nostru de viaÈ›å? Fi vom capabili så creåm prin ce n am fåcut? Tot ce s a creat pînå acum în România poartå stigmatul fragmentarului. Afarå de Eminescu, totul este aproximativ. Nici unul nu ne am låudat cu el. Cåci nu l am declarat, cu toÈ›ii, o excepÈ›ie inexplicabilå printre noi? Ce a cåutat pe aici acel pe care È™i un Buddha ar putea fi gelos? Fårå Eminescu, am fi È™tiut cå nu putem fi decît esenÈ›ial mediocri, cå nu este ieÈ™ire din noi înÈ™ine, È™i ne am fi adaptat perfect condiÈ›iei noastre minore. Sîntem prea obligaÈ›i faÈ›å de geniul lui È™i faÈ›å de tulburarea ce ne a vårsat o în suflet.

Adîncimea sufleteascå a unui popor se måsoarå dupå gradul de religiozitate. Pasiunea religioaså exprimå tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care n au cunoscut perioade întregi ale vieÈ›ii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescutå pînå la nebunie, suferå de un nivel interior extrem de scåzut. Nici un popor mare nu moÈ™teneÈ™te o religie È™i o acceptå ca atare. Ce e drept, latinii, germanii sau ruÈ™ii au primit din afarå creÈ™tinismul. Decît, ei l au transformat într o aÈ™a måsurå în ei, încît se poate vorbi de o recreaÈ›ie. Catolicismul roman, protestantismul germanic sau ortodoxia ruseascå au atîtea aderenÈ›e la un fond psihologic individualizat, încît apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comunå. Precum un popor trebuie så dea naÈ™tere unui fenomen politic original, aÈ™a trebuie så È™i adapteze o religie la forma lui de viaÈ›å, pînå a o face creaÈ›ie naÈ›ionalå. O religie este universalistå în intenÈ›ia ei teoreticå; ea nu poate fi înså în realizarea ei practicå, deoarece nici o formå a spiritului nu este vie, decît localå, concretå, adaptatå. Practic vorbind, existå numai creÈ™tinisme. Procesul acesta de adaptare este universal. N avem så ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în È›årile latine, unde aparent prezintå o omogenitate perfectå.
ÃŽmplinirea în religie È›ine de esenÈ›a È™i destinul unui neam. Dacå prin ea nu reuÈ™eÈ™te så È™i ridice nivelul istoric, înseamnå cå el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios este anchilozå, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevåratå antinomie între religie È™i revoluÈ›ie. Care este temeiul reacÈ›ionar al religiei? Cît este principiu È™i cît istorie în rezistenÈ›a religiei la spiritul revoluÈ›ionar? Teoreticienii revoluÈ›ionari nu sînt împotriva religiei dintr un refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opoziÈ›iei acestor valori la orice încercare de transformare totalå. Sentimentul religios este prin esenÈ›å nerevoluÈ›ionar, iar omul profund religios a fost totdeauna un reacÈ›ionar. Deplasînd conflictele de aici dincolo, el sfîrÈ™eÈ™te cu timpul a fi stråin complet de problema socialå. Dar nu numai atît. Spiritul religios te întoarce cu faÈ›a spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nu i mai poate aduce nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastrå. Teologia întreagå este reacÈ›ionarå, fiindcå ea nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cådere; pentru spiritul revoluÈ›ionar, singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revoluÈ›ionar, timpul este o divinitate. ÃŽn timp se poate face totul. Admițînd posibilitatea unei modificåri esenÈ›iale în temporalitate, spiritul revoluÈ›ionar cade într un paradox, care i constituie tragicul È™i farmecul såu. ÃŽn timp nu se întîmplå modificåri de structurå È™i de esenÈ›å, el fiind o fluiditate de nuanÈ›e. Timpul actualizeazå È™i distruge. Dar în el nu se poate naÈ™te o lume esenÈ›ialå nouå. Tragicul spiritului revoluÈ›ionar consistå în violentarea timpului È™i a vieÈ›ii.
Religia, opunînd veÈ™nicia în fiecare clipå timpului, paralizeazå avîntul råsturnåtor.
Obsesia veÈ™niciei îl scoate pe om din viaÈ›å. Poate cå toatå religia nu este decît o råtåcire divinå a omului.
Dintre formele spiritului, cea religioaså este mai aplecatå spre automatizare, inerÈ›ie. Dacå formele politice se succed È™i în mobilitatea lor asigurå o respiraÈ›ie uÈ™oarå È™i degajatå unui popor, religia îl stråbate È™i îl învåluie pe toatå durata existenÈ›ei lui, fårå primeniri adînci, în modificaÈ›ii pur configurale. De aceea se leagå ea de formele politice È™i sociale cele mai durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvå, ea så fie incapabilå a se adapta repede la altele, în naÈ™tere.
Existå totuÈ™i un moment dinamic È™i hotårîtor, care face din fenomenul religios al unui popor o adevåratå forÈ›å vitalå È™i care este singurul în måsurå a i ridica decisiv nivelul istoric. Cînd un neam, în începuturile sale, își manifestå aderenÈ›a la o religie, fie printr o convertire, fie printr o ataÈ™are organicå spontanå, contacul acela iniÈ›ial dezlånÈ›uie o vibraÈ›ie È™i un dinamism neobiÈ™nuite. Este o electrizare insuficient apreciatå, aceea nåscutå din contactul devenirii nereflectate a popoarelor europene în formaÈ›ie, triburi sålbatice avînd toate presimÈ›irile de culturå, cu o spiritualitate atît de rafinatå cum a fost cea creÈ™tinå. ÃŽn zorile fiecårui popor, momentul religios este de o fecunditate unicå. Procesul prin care un neam se elaboreazå prin religie, în aurorele sale, este elementul care scuzå påcatul reacÈ›ionar ce defineÈ™te cu timpul fiinÈ›a religiei. Un popor care n a cunoscut în începuturile sale tensiunea È™i fiorul contactului cu religia nu înÈ›elege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnificaÈ›ia întîii discontinuitåÈ›i, a primului salt. Numai în aurora naÈ›ionalå, religia este un factor hotårîtor. Se întîmplå foarte rar så fie dinamicå È™i în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a provocat o creÈ™tere a autoconÈ™tiinÈ›ei Germaniei È™i ca atare o ridicare — dacå nu efectivå È™i politicå, în tot cazul interioarå — a nivelului ei istoric.
PuÈ›ine È›åri au fost care — ca România — în întreg trecutul lor så nu fi cunoscut alt mijloc de respiraÈ›ie spiritualå decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este sigur: de n am fi avut nici måcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa. Ortodoxia n a fost niciodatå dinamicå; în schimb, n a încetat niciodatå de a fi naÈ›ionalå. Prin ea n am intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme ne a dat o presimÈ›ire a altor lumi. Teza lui Eminescu, dupå care de am fi fost catolici eram aståzi pe o treaptå de civilizaÈ›ie mult mai înaltå, poate fi justå, cu o singurå rezervå: poate nu mai eram. Defectele de evoluÈ›ie ale României nu sînt de naturå religioaså. Dacå nu ne am miÈ™cat atîta timp, nu este de vinå ortodoxia: sîntem noi. Ea n a fåcut decît så ne închidå în noi înÈ™ine È™i så ne vegheze tåcerea sau jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explicå de ce a participat ea la aproape toate formele de naÈ›ionalism È™i de ce ea nu poate fi decît naÈ›ionalistå. Este înså îndoielnic cå forÈ›ele ei, cå sårmanele ei resurse ar putea o ajuta så dinamizeze o Românie crescutå dintr o viziune modernå. Ea nu este atît de puternicå, încît opunînd rezistenÈ›å så devinå reacÈ›ionarå; este înså destul de slabå pentru a deveni un anacronism.
Ortodoxia ne a È›inut de cald în decursul secolelor de aÈ™teptare subteranå. De mult È™i a pierdut din cåldurå, È™i dacå azi e domoalå, mîine va fi neutrå sau rece. ÃŽn afarå de faptul cå nici o formå a spiritului nu reuÈ™eÈ™te så È™i menÈ›inå valorile ataÈ™ate — o lungå duratå — de un fond sufletesc, È™i acestea se cristalizeazå autonom, constituind o lume dezrådåcinatå È™i moartå, existå pentru deficienÈ›ele ortodoxiei explicaÈ›ia religiozitåÈ›ii noastre aproximative. ÃŽn România sînt mulÈ›i oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred cå n a fost nimeni så se îndoiascå. Numai cå religiozitatea româneascå este minorå, nepasionatå È™i, mai cu seamå, neagresivå. Cîți n au fåcut un merit din toleranÈ›a noastrå È™i au transformat o insuficienÈ›å în virtute! Adevårata religiozitate este fanaticå, profeticå È™i intolerantå; ea înseamnå primii creÈ™tini, InchiziÈ›ia È™i Sfîntul Sinod al Rusiei È›ariste. (De aceea, ateism militant existå numai în Spania È™i Rusia.) Cine se påtrunde de revelaÈ›ie nu mai poate tolera nimic în afarå de absolutul ei È™i de realizårile lui instituÈ›ionale. Un om religios — adicå unul care È™i defineÈ™te clipele vieÈ›ii prin religie — este fiinÈ›a cea mai incomodå, cea mai inumanå din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios, adicå fanatic, profetic È™i intolerant, chiar dacå este lipsit de capacitate politicå, își deschide un drum în lume datoritå pasiunii lui religioase. ÃŽn Rusia secolului trecut, biserica s a dovedit incapabilå så se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea n a înÈ›eles nimic din tragicul problemei sociale ruseÈ™ti È™i s a fåcut — împotriva curentelor revoluÈ›ionare — un instrument al autocraÈ›iei. Ea a avut înså atîta energie încît så nu cedeze È™i fåcîndu È™i din inerÈ›ie o tiranie È™i a dovedit atîtea rezerve de forÈ›å.
Ortodoxia noastrå este circumstanÈ›ialå, atenuatå È™i neprimejdioaså. Stilul nostru religios este labil È™i gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o intervenÈ›ie în destinul nostru. ÃŽn viitor, ortodoxia se va tîrî dupå România. N am avut un destin religios dramatic. Este chiar bine så fii ortodox. Nae Ionescu spunea odatå cå neamul românesc odihneÈ™te în ortodoxie. Oare nu odihneÈ™te mai repede ortodoxia în el?
CreÈ™tinismul nostru e pastoral È™i, într un anumit sens, neistoric. El se desfåÈ™oarå, ce e drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleazå È™i nu determinå un sens ascendent al comunitåÈ›ii. N are nimic gotic religiozitatea autohtonå. ÃŽn ea predominå cenuÈ™iul picturii bizantine; sufletul nostru religios se îmbracå în culori afumate. Dacå am fi fost cu adevårat niÈ™te credincioÈ™i activi, trebuia så fim aståzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsaÈ›iile în andante definesc toate domeniile vieÈ›ii noastre. O sensibilitate în minor nu putea så se lege decît cu o gîndire staticå È™i cu o viziune pasivå a vieÈ›ii. Este înså reconfortant a vedea cum România încearcå — printr un instinct al devenirii ei — så È™i lichideze pacostea tradiÈ›ionalå a spiritului contemplativ. Cine ar mai putea afirma aståzi cå sîntem un popor contemplativ? ToÈ›i sînt de acord cå am fost. Orientarea înspre politic a învins plaga unei visåri sterile, lipsite de o adîncå interioritate, fårå scuza profunzimii È™i a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din fericitele conversiuni ale acestei È›åri. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem siliÈ›i a face o întreagå tablå de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altå parte, cåile de eliberare; tot ce ne a împiedicat så devenim naÈ›iune È™i tot ce ne va ajuta; elemente care ne au fixat în cadrul culturilor mici È™i cele ce ne vor salva din el; destin de È›arå îngenuncheatå È™i accesul la mare putere etc.…
Paralelismul acesta determinå rosturile României È™i sensul ei în lume. Toate elementele care vor trebui så i alcåtuiascå viitorul constituie o sumå de categorii, constitutive marilor culturi. România va trebui så È™i le asimileze, så le integreze, så aparÈ›inå lor.
DistanÈ›a låuntricå de trecutul nostru trebuie interpretatå în justa ei valoare. Noi nu spunem cå strådaniile lui ªtefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importanÈ›å È™i de un anumit dramatism. Ele n au depåÈ™it înså caracterul unei reacÈ›iuni de existenÈ›å È™i n au întrecut, întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar continuitatea noastrå faÈ›å de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie, cînd ideea pentru care luptå atinge un nivel transistoric È™i este servitå de o forÈ›å echivalentå valorii ei. Dintr o epocå moare tot, afarå de ce e transistoric. RenaÈ™terea sau Evul Mediu nu ne intereseazå decît pentru ceea ce mai pot spune È™i aståzi; pentru valabilitatea tipologicå È™i sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în istorie. Dacå perioada romanticå nu ne ar mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentå, ea ar fi un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezenÈ›e a trecutului alcåtuieÈ™te viaÈ›a istoriei. Råmîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.
Relativismul a transformat devenirea în absolut È™i a exagerat concretul pînå la substanÈ›ializare. Anulînd categorii È™i eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea concretå È™i închiså a perioadei istorice. Epoca a devenit monadå, iar generaÈ›ia, un grup organic de o convergenÈ›å perfectå. ÃŽn sine, epocile nu sînt universale, dar toate conÈ›in un sîmbure de universalitate. Cele cu adevårat mari se leagånå în universal. Acest proces nu se întîmplå conÈ™tient sau voit, ci naiv È™i nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate creatoare, deoarece spiritul, în elanurile È™i eflorescenÈ›ele culturii, nu s a detaÈ™at de viaÈ›å în dualitatea caracteristicå apusurilor,ci se înmlådie pe ondulaÈ›iile vieÈ›ii.
Nu se poate crea cu conÈ™tiinÈ›a universalitåÈ›ii, fiindcå orice creaÈ›ie este un act nemijlocit al spiritului. Cînd în tine se întipåresc caracterele epocii È™i cu ele dai expresie unui conÈ›inut interior, realizezi o obiectivare ce n are aderenÈ›å teoreticå È™i conÈ™tientå la însuÈ™irile vremii tale. Marii creatori n au cunoscut poziÈ›ia lor în timp. CreaÈ›ia presupune un infinit fond psihologic, dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfåÈ™urîndu se în naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, ca ntr un cerc limitat. PsihologiceÈ™te, epocile au o respiraÈ›ie îngustå È™i un ritm sacadat de toate insuficienÈ›ele. Este indiscutabil cå amploarea pe care o atribuim noi viziunii omului RenaÈ™terii depåÈ™eÈ™te dimensiunile reale, precum iaråÈ™i s ar putea så nu înÈ›elegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretårile moderne au fåcut din RenaÈ™tere o lume. Ce e drept, ea este o epocå incomparabil individualizatå; numai cå, datoritå acestei individualizåri, ea nu a putut fi atît de cuprinzåtoare pe cît se spune. Ne am obiÈ™nuit a atribui RenaÈ™terii È™i consecinÈ›ele ei îndepårtate sau apropiate. Tot ceea ce în baroc sau în romanticå este derivare tardivå din RenaÈ™tere atribuim acesteia. Reflexele istorice îndepårtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esenÈ›a lui, ci pentru sufletul epocii care își cautå analogii trecute în mod inconÈ™tient. Cå romantica a iubit Evul Mediu È™i l a iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitåÈ›ii ei, nevoii de a È™i defini afinitåÈ›ile.
Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încåpåtoare. Universalismul conÈ™tient, cåutat, dezvoltat pînå la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintezå È™i de sincretism avide de toate valorile, juxtapunîndu le, dar neînsumîndu le, alåturîndu le steril, într un agregat axiologic. DivergenÈ›a valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face încåpåtor pentru orice È™i viziunea retrospectivå, reactualizînd lumile de valori ale trecutului, face contemporanå întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decadenÈ›å dovedeÈ™te, prin contrast, cå orizontul teoretic nu este condiÈ›ia creaÈ›iei È™i cå excesul de luciditate descoperå un suflet încåpåtor, dar steril.
Cu cît epocile pe care le înglobeazå o perioadå istoricå sînt mai limitate ca sferå de valori, cu atît succesiunea lor este mai rapidå. Dinamismul culturii moderne își are explicaÈ›ia în mårginirea excesivå a diverselor epoci È™i a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza valorile pentru a le substitui. Devenirea istoricå își are raÈ›iunea în insuficienÈ›a structuralå a fiecårei epoci. Chiar dacå epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de viaÈ›å, care se dezvoltå È™i moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficienÈ›å organicå nesoluÈ›ionabilå. ÃŽn aceastå insuficienÈ›å trebuie cåutat motivul substituirii epocilor È™i al mobilitåÈ›ii formelor culturii. InconsistenÈ›a tuturor structurilor de viaÈ›å creeazå o fluiditate ce face din cåile existenÈ›ei tot atîtea pierderi de substanÈ›å.
Valorile, nåscute din viaÈ›å, iau drumul razna È™i nu se mai pot reîntoarce spre surse. Tragedia mai adîncå a culturii nu se aflå numai în simbolismul ei, care constituind valorile într o lume derivatå le îndepårteazå de o zonå ontologicå, ci în pornirile centrifugale ale spiritului care, începînd cu autonomia de viaÈ›å, sfîrÈ™eÈ™te la antinomia cu ea. Cine ar încerca så se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologicå, n ar violenta prea mult individualitåÈ›ile lor, dacå le ar clasifica din punctul de vedere al soluÈ›iei faÈ›å de problema spirit — viaÈ›å. (A soluÈ›iei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al cåror stil se bazeazå pe o exasperare a conflictului dintre spirit È™i viaÈ›å (cultura indianå, egipteanå, goticul european È™i goticul ca o categorie mai mult sau mai puÈ›in imanentå tuturor culturilor). Altele, neputîndu l învinge, l au atenuat (cultura greacå, întrucît a realizat o armonie mai mult doritå decît efectivå; cultura francezå, ca o culturå abstractå, în care spiritul nu se opune vieÈ›ii, ci numai inteligenÈ›a; cultura japonezå, ca o culturå a graÈ›iei etc.) ÃŽntreg procesul culturii își are rådåcinile dramatice în elementele ne vitale ale spiritului; istoria nu este decît vibraÈ›ia din golurile iraÈ›ionalului. DeficienÈ›ele vieÈ›ii au creat devenirea istoricå.
II
La orice temperaturå ar fi ridicatå È™i pe mîna oricui ar cådea, cultura româneascå își are determinate anumite direcÈ›ii, pe care nu le poat modifica nici o lume de conÈ›inuturi, oricît ar fi ele de variabile È™i de divergente. ÃŽntrucît facem parte dintr o culturå È™i sîntem integraÈ›i procesului ei, activitatea noastrå intrå într un fågaÈ™, despre care putem så nu È™tim nimic, el nu existå totuÈ™i mai puÈ›in. Ceea ce putem face este så dezvoltåm la maximum tendinÈ›e imanente nouå, dar nerealizate din toate motivele cåderii noastre. Nu ne mai råmîne decît så începem a ne descoperi pe noi înÈ™ine.
Toatå forma româneascå de existenÈ›å este ståpînitå de geniul momentului. ÃŽn zadar am încerca så ne educåm spiritul înspre activitatea constructivå, cu tot ceea ce ea presupune ca preparare conÈ™tientå È™i efort susÈ›inut. InspiraÈ›ia de moment este legea noastrå. Românul iubeÈ™te întorsåtura, adicå inconsecvenÈ›a în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi construirea unei catedrale; tendinÈ›a lucrurilor înspre înålÈ›ime, ascensiunea firii e stråinå complet geniului nostru. Turnurile bisericilor româneÈ™ti nu se sprijinå în cer, aÈ™a cum se întîmplå cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mulÈ›umite cå se aflå undeva, aproape de tot, un påmînt, de care nu e bine så te îndepårtezi. O catedralå este un råspuns lui Dumnezeu la toate întrebårile care i le a pus omului. Ea dovedeÈ™te cå distanÈ›a între creator È™i creaturå este departe de a fi infinitå È™i cå, la urma urmelor, ei s ar putea întîlni vreodatå în înålÈ›imi. Sensul ultim al catedralei este o provocare È™i o sfruntare adresatå divinitåÈ›ii. Sînt turnuri pe care omul n a avut curajul så scrie: pînå cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate operele pe care omul le a conceput pentru preamårirea lui Dumnezeu sînt o dovadå a mårimii umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înseråri este simbolul tragediei sau infinitului uman.
Fåcut am multe bisericuÈ›e în trecutul nostru, toate triste È™i mici. ImprovizaÈ›ii de credinÈ›å. ªtefan cel Mare È™i a exercitat ocazional un sentiment de pietate È™i ne a construit pe loc atîtea È™i atîtea biserici, locaÈ™uri minore È™i amårîte ale dezerÈ›iunii din lume, È™i nici o construcÈ›ie monumentalå, care så intensifice un sentiment de viaÈ›å È™i så i dea nesfîrÈ™itul dramatic È™i vibrant care nåpådeÈ™te sufletul în orice atmosferå goticå.
Nu numai din cauza nåvålirii frecvente a hoardelor, ci È™i dintr o dispoziÈ›ie låuntricå, organicå, românii È™i au aÈ™ezat satele în ascunziÈ™uri, în våi nebånuite, în obscuritåÈ›ile naturii. ComparaÈ›i acest sentiment de viaÈ›å cu acela care a împins seminÈ›iile germanice så ridice burguri pe singuråtåÈ›i de stînci, så È™i proiecteze tåria sîngelui în ziduri È™i blocuri de piatrå. O tristeÈ›e infinitå må cuprinde de cîte ori må gîndesc cum, o mie È™i atîția de ani, ne ascundeam prin påduri È™i munÈ›i de frica duÈ™manului, adicå de propria noastrå fricå. Nu existå vråjmaÈ™i, ci numai frica din care ei se nasc. MulÈ›i duÈ™mani am vrut så mai avem! Trebuia så fi construit ziduri în jurul nostru, så fi fost È™i noi o lume, så ne fi clådit destinul în piatrå. AÈ™a, n a mai råmas nimic greu din trecutul nostru. ÃŽn zadar caut dupå demnitatea ruinelor. CetåÈ›ile Moldovei nu må consoleazå; românii tot în munÈ›i fugeau.
Lipsa unui simÈ› ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a fåcut cultura româneascå o culturå a imediatului. Toate lucrurile se întîmplå aici È™i acum. A te descurca printre contingenÈ›e, iatå imperativul viziunii circumstanÈ›iale a vieÈ›ii. Atunci È™i acolo, fie cå determinå trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitåÈ›ii, în care amintirea nu poate atenua nimic, iar pentru viitor, voinÈ›a nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi înÈ›eles peste måsurå ceea ce este irevocabil È™i transuman în fiinÈ›a timpului È™i spaÈ›iului.
Toate marile culturi s au nåscut din lupta biruitoare cu spaÈ›iul È™i timpul. Imperialismul, ca expresie supremå a marelui stil politic, este un dispreÈ›, o ofenså aduså spaÈ›iului. A È›i face întinderile sclave exprimå setea arzåtoare È™i criminalå de a supune rezistenÈ›a lumii materiale. Revolta împotriva spaÈ›iului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serveÈ™te o idee imperialistå este mai avid de spaÈ›iu decît cel mai pasionat geograf. Urmele paÈ™ilor soldaÈ›ilor români ar trebui sårutate.
Sau så ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care È™i au creat destinul în începuturile È™i pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o individualitate unicå n au avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai så escaladeze clipele, dar så înfrîngå, så se ridice pe cadavrele momentelor? N au îngenuncheat ei prezentul È™i viitorul, în pornirea de a da naÈ™tere la forme noi de viaÈ›å? Marile culturi au creat în ciuda timpului. ÃŽn orice elan, el cedeazå din rezistenÈ›å, încît victoria asupra lui este un indiciu categoric al vitalitåÈ›ii spiritului.
Ireductibilul È™i irevocabilul spaÈ›iului È™i timpului nu sînt cunoscute de avalanÈ™a ca soartå a culturilor mari. Cu conÈ™tiinÈ›a fatalitåÈ›ii timpului, nici un popor n ar fi fåcut revoluÈ›ii, È™i nici råzboaie n ar fi purtat, dacå spaÈ›iul ar fi fost atît de eterogen direcÈ›iei lor interioare. Demiurgia culturilor a generat spaÈ›iul È™i timpul fiecåreia.
Deoarece noi românii nu ne am încercat în procesul inconÈ™tient al luptei cu spaÈ›iul È™i cu timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu ne am impus faÈ›a în forme obiective È™i astfel greu ne putem aråta È™i greu ne putem face cunoscuÈ›i. FaÈ›å de timp È™i de spaÈ›iu ne definim figura. Ea cîștigå cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendinÈ›a noastrå de a ni le asimila.
Defectul României este cå a fost prea multå vreme o potenÈ›ialitate; a întîrziat sistematic så devinå o actualitate istoricå. ÃŽn asemenea condiÈ›ii, cum o så È™i poatå preciza o fizionomie? Unde e stilul nostru? Existå un singur oraÈ™ românesc, cu o marcå arhitecturalå proprie? Am råmas la È›åran È™i n am È™tiut cå satul n a intrat niciodatå în lume.
Românii au tråit o mie de ani ca plantele. CreÈ™terea vegetalå le a determinat ritmul vieÈ›ii lor. Precum, pentru o plantå, totul se face peste ea, aÈ™a È™i românul; totul s a fåcut peste el: biologia, ca È™i istoria. Unui popor de È›årani i a fåcut mare plåcere så nu intervinå în cursul lumii. Nu existå neam care så fie de o mai resemnatå abandonare în moarte. Tragedia izvoråÈ™te dintr un protest disperat È™i inutil împotriva morÈ›ii; el nu duce practic la nimic, înså se naÈ™te dintr un sentiment infinit È™i duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub turci, au acceptat o. ªi asta înseamnå a i plåti birul.
Nenorocirea noastrå este c am integrat moartea în ordinea fireascå È™i am primit o cu duioÈ™ie È™i fårå dramatism. Mai bine ne am fi dispensat de ea, aÈ™a cum au fåcut francezii, care au creat o culturå fårå spirit tragic. Dar cine cunoaÈ™te fericirea francezilor, de a fi avut o superioritate naturalå faÈ›å de moarte? Sînt înså culturi întregi care, din oroare de moarte au ajuns la cultul ei (cea egipteanå de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o direcÈ›iune specificå stilului lor de viaÈ›å È™i n au acceptat o ca o evidenÈ›å a lumii naturale. Românul se simte prea la el acaså între viaÈ›å È™i moarte, È™i È™i face un drum plåcut printre ireconciliabilele acestea iniÈ›iale. Tråind cu o familiaritate indiferentå între lucruri care au greutate numai prin patosul distanÈ›ei, el È™i a redus din fiorii la care nu i bine så renunÈ›e spiritul. Astfel, România nu este o È›arå tragicå. De Dumnezeu, n am stat niciodatå prea departe. Existå o literaturå popularå, cu mai multe poveÈ™ti în care El se plimbå mai des ca printre noi? Mîhnirea, cazna È™i necazul acestui popor au ridicat multe scåri între påmînt È™i cer. Bisericile n au trebuit så provoace înålÈ›imile.
Ce fioruri trebuie så fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fåceau cerc cu casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. ÃŽn jurul bisericuÈ›elor noastre, umilinÈ›a înfrînge credinÈ›a.
ÃŽn genere, românii au prea multå umilinÈ›å È™i prea puÈ›inå pietate faÈ›å de lucruri. Pietatea este ultima formå a seriozitåÈ›ii în faÈ›a ordinii invizibile. Cînd ea afecteazå un caracter uman È™i imanent, atunci viaÈ›a este convertitå într o valoare echivalentå transcendenÈ›ei. Este ca È™i cum toate aspectele realitåÈ›ii ar fi stråbåtute de un suflu divin È™i s ar împårtåÈ™i, în diversitatea lor, din acelaÈ™i izvor absolut. Din pietate se naÈ™te un sentiment solemn al vieÈ›ii. Toate actele se desfåÈ™oarå È™i se consumå ca oficieri, într o gravitate elegantå. Pietatea då un sens etern zådårniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolicå reprezintå atîta seriozitate gravå È™i atîta responsabilitate istoricå deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activå, cu ceremonialui inerent È™i cu grandoarea måsuratå care au asigurat catolicismului o dominaÈ›ie atît de justificatå. S a mai adåugat spiritul politic, È™i lumea cealaltå a fost bine valorificatå în lumea asta.
UmilinÈ›a te aÈ™eazå totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recunoÈ™ti nici måcar la nivelul È™i condiÈ›ia devenirii curente. UmilinÈ›a este sentimentul cel mai a istoric din cîte se pot concepe. Refluxul vieÈ›ii este leagånul ei. Dacå, individual, ea poate presupune un spirit detaÈ™at, în expresie colectivå, e descurajantå. UmilinÈ›a este un viciu. Cåci råpeÈ™te atît omului, cît È™i lumii, farmecul È™i valoara.
Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este È™i influenÈ›a dizolvantå a umilinÈ›ei, acest sentiment ce ne a umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcå de secole n am fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît råspunsul înÈ›elepciunii pasive a È›åranului: „Så treacå de la noi!“ Nu existå o fiinÈ›å mai umanå decît românul. Acesta e dezastrul. La orice monstruozitate, È›åranul îți va råspunde invariabil: „între oameni se întîmplå toate“. Excesul de înÈ›elegere, din fuga de conflict È™i de dramå. Acesta e È™i sensul scepticismului, în general.
Românii n au aproape nici o înÈ›elegere pentru istorie, cåreia i substituie concepÈ›ia destinului. ªi ce este ideea de destin? Logica iraÈ›ionalului. O direcÈ›ie interioarå într o lume de contingenÈ›e, o fatalitate într o totalitate de variabile. Pe cînd înså culturile moderne au renunÈ›at la ideea metafizicå a destinului, înlocuind o cu una psihologicå, noi românii am råmas la sensul metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnå mai mult decît un ireductibil låuntric ce ne då o formå în viaÈ›å. Fatalitatea creÈ™te din suflet È™i råmîne în marginile lui. Dacå totuÈ™i depåÈ™eÈ™te sfera psihologicå, ea afecteazå forma unui determinism mecanic, fårå baze în ontologic. Românul vede înså o surså universalå realitåÈ›ii esenÈ›iale care e destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.
Ideea de destin are marele merit de a explica toate È™i nimic. ForÈ›a oarbå, care È™i are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cåuta o bazå ascunså È™i generatoare a tuturor conÈ›inuturilor de viaÈ›å; ea înså nu le poate explica diversitatea È™i divergenÈ›a. ExuberanÈ›a fenomenalå se ridicå, autonomå, peste monotonia soartei. Peisajul istoric råmîne stråin. ÃŽn momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se miÈ™ca, ei vor înÈ›elege istoria È™i poate i se vor integra.
Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade și prea așezat. Nu pot iubi decît o Românie în delir.
ToÈ›i acei care iubesc poporul românesc mai puÈ›in decît mine — fiindcå ei nu i iubesc viitorul lui — susÈ›in cå însuÈ™irea esenÈ›ialå È™i de mare merit a românului este omenia. Nu vreau så spun cå ea e un defect, dar îmi este imposibil så i descopår altceva decît o virtute mediocrå, care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsiÈ›i de personalitate. ÃŽntr o lume în care numai excesul inimii È™i al inteligenÈ›ei, frenezia È™i calculul echivoc, instinctele tari È™i ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne ar putea folosi o cumsecådenie colectivå? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenÈ›elor nu i pot gåsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacå i aÈ™ dori României så tråiascå în pace È™i la råcoare, m aÈ™ bucura È™i eu de omenia noastrå È™i m aÈ™ asocia la un elogiu comod È™i plat. Decît înså o bunåstare nesemnficativå, mai bine o ruinå con brio. Cine nu tråieÈ™te apocaliptic destinul României nu înÈ›elege nimci din ceea ce trebuie så devenim. Fiecare ar trebuis å ne sfîșiem pe imperativul devenirii noastre.
Cînd s ar spune cå ardoarea, È™i nu omenia, este însuÈ™irea de cåpetenie a României, mi aÈ™ încruciÈ™a braÈ›ele È™i aÈ™ aÈ™tepta så lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul È™i chiar teroarea… FranÈ›a este opera entuziasmului, mai mult decît a raÈ›ionalismului È™i a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbå pentru logicå i ar folosi mai mult decît logica.
Unii cred cå sînt naÈ›ionaliÈ™ti dacå flateazå stårile de fapt ale unei È›åri È™i gåsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuÈ›ile tradiÈ›ionale“. Cum de n au observat cå aceste vituÈ›i ne au È›inut pe loc atîta vreme? Nu este bun È™i valabil ceea ce un popor are din moÈ™i stråmoÈ™i, ci numai ceea ce l mînå înainte. Dacå toÈ›i românii ar deveni prin minune sfinÈ›i È™i în aceastå stare n ar cîștiga nimic ca forÈ›å istoricå, aÈ™ declara sfinÈ›enia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în miÈ™care este bun, tot ce o È›ine pe loc e råu. Singura ieÈ™ire este un dionisism al devenirii româneÈ™ti.
Dacå ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine È™i compromiÈ›åtoare, limitate È™i antiumane, ele ar trebui declarate absolute È™i perfecte. Ascensiunea unei È›åri este singura ei moralå.
„Adevårurile organice“ ale unei naÈ›iuni sînt erorile necesare creÈ™terii ei. Cum tote fenomenele de creÈ™tere au la bazå un elan orb, nu vom gåsi în ele condiÈ›ia prielnicå a cunoaÈ™terii. Autoiluzionårile din aurora culturilor indicå un proces foarte natural. Luciditatea este omanifestaÈ›ie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl creÈ™terii. Atunci începe a se È™ti. ªi adevårurile nu mai sînt „organice“, adicå nu È™i le mai creeazå viaÈ›a pentru uzul ei, ci devin expresii autonome, care nu mai servesc. FaÈ›å de epoca homericå, în care spiritul elin este încå întunecat de somnul materiei, întrevåzînd puÈ›ine adevåruri, într o trezire încå neconsumatå, — epicureismul È™i stoicismul demarcå o disocierre a elementelor solidare iniÈ›ial, începînd cu autonomia spiritului, care creeazå conÈ™tient adevåruri pentru o viaÈ›å pierdutå în raÈ›iune. Fiecare culturå își are o epocå de cunoaÈ™tere, care nu coincide cu un moment de înflorire spiritualå, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de obosealå contemplativå, bazatå pe lichidarea naivitåÈ›ii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de culturå. De o parte epoca de naivitate, de cealaltå, epoca de cunoaÈ™tere. Lumea homericå È™i sincretismul alexandriu înseamnå douå epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate È™i de rotunjime.
Lumea goticå È™i istorismul modern reprezintå, în plan occidental, acelaÈ™i dualism, de aceeaÈ™i semnificaÈ›ie È™i gravitate. Clasicismul francez È™i romantica germanå sînt momente culturale perfecte, culmi de culturå aÈ™ezate între epoca de naivitate È™i de cunoaÈ™tere a FranÈ›ei È™i Germaniei. Ele au ceva din mireasma deÈ™teptårii originare a spiritului È™i din parfumul dizolvant al luciditåÈ›ilor crepusculare. Fecunditatea lor este înså departe de a fi echivocå, ea înrådåcinîndu se în temeliile unei culturi. ÃŽn clasicism È™i în romantism, FranÈ›a È™i Germania È™i au întins o oglindå pentru a se putea adora narcisic. ÃŽn toate momentele mari de culturå, triumfå un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate È™i de iradiere. Cu Schelling, Novalis, Hegel È™i Schlegel, Germania s a desfåtat în stråfundurile sale È™i È™i a pipåit marginile. Romantica germanå, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european, justificå definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compenseazå trivialitatea de secole a gîndirii È™i a vieÈ›ii.
Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.
Procesul „normal“ al unei culturi o face så treacå în mod inevitabil prin perioada iniÈ›ialå a naivitåÈ›ii. NediferenÈ›ierea È™i indiviziunea împrumutå culturii, într o astfel de fazå, un caracter de tot concret. SeparaÈ›ia de naturå este în curs, fårå ca totuÈ™i cultura så constituie o totalitate autonomå. Cîtå naturå este în culturå indicå gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei culturi o ridicå din påmînt, din piatrå, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnå o îndepårtare de originar. Autonomia spiritului de viaÈ›å, care devine realitatea tragicå a tuturor culturilor, începînd de la maturitatea lor la decadenÈ›å, înfrînge ultimele urme ale naivitåÈ›ii. Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferenÈ›iazå mai mult de naturå, cu atît ea devine mai a cosmicå. NegaÈ›ia cosmicului își aflå sursa în elementele centrifugale ale spiritului. Interiorizarea lui este o fugå de viaÈ›å.
Faza naivå în evoluÈ›ia istoricå a unei naÈ›iuni îmbinå într o surså comunå statul, dreptul È™i societatea. ConÈ™tiinÈ›a statalå, juridicå È™i socialå nu se autonomizeazå. Naivitatea istoricå are ca presupoziÈ›ie comunitatea. Despre socialism nu se vorbeÈ™te decît unde ea nu mai existå. DispariÈ›ia statului în societate, care este o idee centralå a socialismului, n a putut apårea decît în diferenÈ›ierile rezultate dintr o devenire complexå. Risipirea ethosului comunitar a pus problema socialistå. Omul modern nu mai È™tie care este sîmburele såu: naÈ›iunea, statul, societatea sau dreptul. ÃŽnainte vreme era måcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradicÈ›iile. ÃŽn dictaturå sau socialism, el cautå o simplificare È™i o formulå, o reducere la un principiu. Pluralismul, în orice formå, nu este o soluÈ›ie pentru muritori.
Omul s a simÈ›it totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odatå ajuns înså într un ritm în care cunoaÈ™terea s a cristalizat ca un conÈ›inut de culturå, el s a abandonat dramatismului acestei forme de viaÈ›å È™i a acceptat riscurile ca necesitåÈ›i fireÈ™ti. Un popor își savureazå, la urma urmelor, decadenÈ›a sa. CetåÈ›enii romani, care în viciu È™i beÈ›ie asistau la ruina Imperiului din umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care țîțele Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai måreÈ› imperiu.
Românii n au suferit niciodatå de prea multå naivitate. Netråind prea mult în lucruri, ci mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai aÈ™a poate fi explicat. El n a fost fructul unei cunoaÈ™teri spirituale, cu priveliÈ™tea din înålÈ›ime, din distanÈ›ele spiritului, ci din izolarea noastrå sub curentul vieÈ›ii. Luciditatea decadentå este plantatå cu rådåcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distanÈ›å de fiinÈ›å.
Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vieÈ›ii sînt tråite în ele însele È™i, chiar transfigurate în mit, ele se leagå direct de participarea sufletului. Nu trebuie totuÈ™i så ne imaginåm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea presupunînd originarul, implicå un întreg complex de izbucniri primitive È™i bestiale. Decît, bestialitatea este, în aceastå epocå, iresponsabilå È™i afecteazå mai repede un caracter de prospeÈ›ime. ªi apoi, etica naivitåÈ›ii este biologia.
Cå n am cunoscut deliciile naivitåÈ›ii, ca o perioadå de culturå, este o dovadå în plus c am vegetat la marginile istoriei È™i cå o condiÈ›ie unicå defineÈ™te tragedia noastrå. ºåranul român e mai lucid È™i mai båtrîn sufleteÈ™te decît È›åranul italian sau german. Dacå biologiceÈ™te este superior È›åranului francez, el are o maturitate sufleteascå de care ar trebui så ne întriståm. ºåranul român È™tie cam prea mult despre viaÈ›å È™i despre moarte, deÈ™i nu înÈ›elege nimic din istorie. Ai crede cå cine È™tie ce experienÈ›å secularå de viaÈ›å intenså cu o tradiÈ›ie îndepårtatå îl sileÈ™te la atîta îndoialå È™i amåråciune. ºåranul bavarez, olandez sau elveÈ›ian este un sugaci faÈ›å de È›åranul nostru. Poate cå toÈ›i românii nu sîntem decît niÈ™te copii båtrîni. Så ne fi nåscut din oboseala romanilor È™i lacrimile dacilor? Nu este chiar aÈ™a de plåcut a mai adåuga un plus de cunoaÈ™tere imensitåÈ›ii de luciditåÈ›i autohtone.
Ne au lipsit condiÈ›iile psihologice ale naivitåÈ›ii. Altcum, nu ne am putea plînge, cåci indiferenÈ›ierea organicå a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de viaÈ›å. N am fost noi prea mult popor È™i prea puÈ›in naÈ›iune, mult mai mult societate, decît stat? Iar din punctul de vedere al raÈ›ionalitåÈ›ii formelor de culturå, nu reprezintå alcåtuirile noastre de viaÈ›å un excedent de iraÈ›ional?
Dar dacå ne au fost interzise deliciile naivitåÈ›ii, nu ne mai råmîne decît så dåm intrårii noastre conÈ™tiente în culturå un accent de frenezie necunoscutå României. Ar fi un lux pentru spiritul primar al culturii noastre så divinizåm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie så avem în faÈ›å finalitåÈ›ile esenÈ›iale È™i ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor. ÃŽndumnezeirea acestei realitåÈ›i primordiale a fost tentaÈ›ia permanentå a påturii noastre culte. Astfel de excese le au cunoscut È™i germanii, înså le au corectat totdeauna cu ipostazierea statului. Dacå un Fichte, în timpul renaÈ™terii naÈ›ionale germane, gåsea în revenirea la popor, ca surså de productivitate iraÈ›ionalå, o salvare pentru Germania È™i o eliberare de etatism, Hegel a substituit statul lui Dumnezeu È™i i a scris o teodicee cum n a mai cunoscut istoria nici înainte de el, nici dupå el. ConsideraÈ›iile lui despre stat îți dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindu le, så renunÈ›i la iluzia individualitåÈ›ii, tale, så te asimulezi complet în existenÈ›a statului, så È›i anihilezi principiul anarhic, så È›i uiÈ›i cå eÈ™ti persoanå. Dumnezeu n a devenit actual decît prin Christos: aÈ™a statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“. „Spiritul în raÈ›ionalitatea sa absolutå“, „ideea divinå pe Påmînt“ etc. este un lucru atît de extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalitåÈ›i. Hegel e cel mai mare mistic al Germaniei, faÈ›å de care Kant e simplu profesor, iar Boehme È™i Eckhart, maeÈ™tri în presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivå a iraÈ›ionalismului cu o mascå raÈ›ionalistå.
Hegel vorbeÈ™te la un moment dat despre „viaÈ›a absolutå în popor“. Acest maximalism organicist are un sens numai întru cît fixeazå o etapå, în nici un caz o finalitate. Så ne închipuim o Românie în care cultul mistic al iraÈ›ionalului forÈ›elor populare ar invada întreaga È›arå. O stagnare generalå ar fi fatalå. Orice cult pentru o realitate deja fåcutå este cauzå de stagnare È™i de imobilitate. Un tradiÈ›ionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamå, nu dovedeÈ™te nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie så ne ferim. ªi trebuie så ne ferim cu atît mai mult, cu cît n am fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. ÃŽn ce fel acest neam a putut rezista atîtea secole, fårîmiÈ›at È™i neexistînd politiceÈ™te, este o problemå cåreia nu i pot gåsi un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substanÈ›å etnicå numai întru cît n au participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitåÈ›ii, al subistoriei noastre, al apartenenÈ›ei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul izolat de restul românitåÈ›ii, dacå påråsea anonimatul È™i lua parte activå — prin revoluÈ›ii È™i råzboaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ieÈ™it, iremediabil, din orbita României potenÈ›iale, aÈ™a cum exista ea în conÈ™tiinÈ›a tuturora. AcÈ›iunea izolatå ar fi fost ineficientå. Ceea ce e regretabil — È™i aici e viciul de bazå al României — este cå provinciile noastre, atîta vreme, n au cåutat o acÈ›iune convergentå È™i au amînat neîngåduit România.
Totul, în trecutul românesc, s a fåcut anonim. ÃŽn zadar încerci så descoperi o realitate vie dupå acel nimeni care ne ascunde pe toÈ›i. Am fost anonimi în anonimat. AÈ™a sînt toate stårile preculturale, aÈ™a este orice subistorie. Cultura este un triumf al individuaÈ›iei. FiinÈ›a individualå ia un caracter specific È™i o direcÈ›ie proprie, separîndu se de colectivitate. Epocile culturale de mare stil au o structurå monadicå. Lumi individuale, a cåror armonie derivå dintr o comunå participare la spirit. O culturå nu atinge culmi decît în måsura în care individualitåÈ›ile ei simt tentaÈ›ia demiurgiei. Marii creatori au È›intit o umilire a lui Dumnezeu. Precum marile culturi își extrag avîntul din pornirea lor demiurgicå, aÈ™a È™i cu marile individualitåÈ›i. Orgoliul infinit este cea mai productivå salvare din mizeria condiÈ›iei omeneÈ™ti. Må gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ såu filozofic ca pe cel mai important din evoluÈ›ia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoaÈ™tere È™i interiorizare. Hegel s a considerat ca încoronarea È™i culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al oricårei dialectici, a conceput sfîrÈ™itul istoriei în perfecÈ›iunea spiritului absolut realizat de filozofia sa.
Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu m au înfrînt oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“
Omul nu poate crea decît crezîndu se centrul istoriei. Nu este aici vorba de inconÈ™tienÈ›a oricårui burghez, care, în limitarea orizontului såu, tråieÈ™te ca È™i cum el ar fi singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilatå clipa pe dimensiunile veÈ™niciei. Dacå nu tråieÈ™ti cu sentimentul cå tot ce s a fåcut pînå la tine în vederea ta s a fåcut È™i cå tu eÈ™ti o råspîntie unicå în istorie, dacå nu simÈ›i cå te cere devenirea È™i cå momentul existenÈ›ei tale este un absolut, un ce nesubstituibil È™i unic, atunci nu vei reuÈ™i decît så fii un licurici în soare, o strålucire invizibilå, o fadoare de luminå. Numai întru cît axa lumii îți stråpunge inima, poÈ›i deveni o lume.
AÈ™ vrea så disparå, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilinÈ›å. Dacå nu vom avea atîta tårie È™i atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existenÈ›a, în zadar mai facem teoria României. Aici nu vreau så descriu mizeria istoricå a unei È›åri, dintr o curiozitate obiectivå. Nu pot så fac È™tiinÈ›å pe propriul meu destin. Dacå defectele României, constatate aici cu pasiunea È™i regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne È™i iremediabile, È›ara aceasta nu m ar interesa deloc È™i mi ar pårea stupid så scriu o carte de fapte fårå o viziune de reformå.
O criticå severå a României nu trebuie så fie compensatå înså de o utopie. Drumul României în viitor nu este presårat cu trandafiri. O mie de ani am cålcat pe spini È™i vom mai cålca încå multå vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem så È™tim totuÈ™i pînå unde se poate întinde ea, atît în forma ei låuntricå, cît È™i în afarå. AÈ™ vrea o Românie cu populaÈ›ia Chinei È™i destinul FranÈ›ei. Dar nu vreau så fac din viitorul È›årii o utopie… DeÈ™i România nu poate fi o realitate fårå acest viitor, noi trebuie så fim înså necruÈ›åtori È™i cu singura noastrå speranÈ›å…
Utopia este o dezertare teoreticå din faÈ›a realitåÈ›ii. InsuficienÈ›a instinctului construieÈ™te o altå lume, neÈ›inînd seamå de ireductibilul acesteia. DispreÈ›ul pe care l mårturisim cu toÈ›ii pentru utopiÈ™ti este cum nu se poate mai firesc. Noi È™tim ceea ce nu È™tie un utopist: reforma lumii nu este posibilå decît cu mijloacele È™i datele ei. Dacå Platon È™i Rousseau ar fi conceput numai viziuni utopice, de mult ar fi ieÈ™it din circulaÈ›ie. Dar ei au constatat prea adesea gradul de fatal din realitate, pentru a fi fost niÈ™te visåtori ordinari. ConstrucÈ›iile fantastice ne au ajutat så ne controlåm iluziile. Defectul utopiilor este cå au încercat så elimine din viaÈ›å ceea ce are ea mai durabil: tragedia. Omul a fåcut înså tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. ªi a reuÈ™it peste aÈ™teptårile lui.
Dacå l ar fi dorit cu ardoare, atunci n ar fi refuzat aÈ™a de uÈ™or utopiile. Nu este vorba numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul È™i a fåcut un titlu de glorie din a fi rupt cu tradiÈ›ia utopicå a socialismului. Poate cå socialismul numai atunci a avut farmec. Aståzi vrea så fie o È™tiinÈ›å a fericirii påmînteÈ™ti, construitå pe o escatologie imanentå.
DistanÈ›a noastrå de utopie rezultå din excesul de luciditate. Pe român l aÈ™ putea, la urma urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construcÈ›ia imaginarå a unei Românii viitoare n ar avea pentru noi nici un sens. ªtim cu toÈ›ii cå în istorie conteazå numai faptele; idealurile sînt amågiri, necesare unei justificåri ornamentale. Un popor activ È™i dinamic este o mai mare realitate istoricå decît unul visåtor, care își uitå de el însuÈ™i în idealuri. Hunii au tulburat istoria mai mult decît indienii, deÈ™i toÈ›i hunii laolaltå nu fac cît o clipire din ochi a lui Buddha. IaråÈ™i, nu pot så trec cu vederea cå Attila este un Napoleon faÈ›å de prinÈ›ii Indiei, frumoÈ™i È™i visåtori. ÃŽnsuÈ™i Christos a fost un mare om politic faÈ›å de Buddha, cu toate abilitåÈ›ile oratorice ale acestuia. Dacå pînå aståzi propaganda electoralå a creÈ™tinismului s a menÈ›inut în toi…
Cine se apucå de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învåÈ›a pentru viaÈ›a practicå. Nimeni så nu aspire a deveni È™ef înainte de a fi meditat politiceÈ™te Evanghelia Sfîntului Ioan. SchimbaÈ›i cîțiva termeni, înlocuiÈ›i i cu expresii din lumea noastrå È™i aÈ›i gåsit cheia ascensiunii. Nu s a fåcut aÈ™a de uÈ™or o dictaturå douå mii de ani…

Så fie oare utopie, dacå am crede cå România ar putea så se ridice vreodatå peste nivelul È™i fatalitatea culturilor mici? N aÈ™ vrea så formulez o condamnare pentru neamul meu. ªi dacå ar exista în România un oracol, mi ar fi teamå så l întreb. Cine mi poate garanta cå viitorul nu ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un råspuns defavorabil la întrebarea sfîșietoare nu pot så dau fårå så mi tai creanga de sub picioare. O superstiÈ›ie ascunså a adevårului må opreÈ™te înså de la un entuziasm excesiv.
Så presupunem cå România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excepÈ›ii remarcabile. Justificå acest fenomen o depåÈ™ire a condiÈ›iei culturilor mici? Cå råspunsul nu poate fi decît negativ, n avem decît så ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca a dat naÈ™tere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influenÈ›at esenÈ›ial gîndirea ultimelor decenii. Atîtea lucruri råmîn omului stråine, dacå n a petrecut cîtva timp în lectura È™i meditaÈ›ia operelor lui. Dupå Nietzsche È™i Dostoievski, secolul trecut È™i l poate reclama ca pe o a treia mårime. ÃŽnseamnå aceasta cå existå o culturå danezå cu un stil al ei, de care så se împiedice istoria universalå?
Franz Hals, Rembrandt, Hobbems È™i Ruysdael au fåcut din pictura olandezå fenomenul cel mai original al acestei È›åri. Fårå peisajul olandez, aÈ™ fi înÈ›eles ce e vast È™i sumbru în melancolie? Cu Ruysdael în faÈ›å, gîndeÈ™ti tot atît de mult ca dupå lectura lui Schopenhauer. Cine s a oprit înså prea mult cu gîndul la cultura olandezå? Culturile mesianice sînt flori rare ale devenirii.
Så mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei È™i Suediei? Ne am izbit cu toÈ›ii de Strindberg, de Ibsen, de Hamsun È™i de celelalte figuri nordice. Dar în viaÈ›a spiritului european cultura norvegianå sau suedezå n au putut constitui nici måcar un moment istoric. Ele au fost „mode“. Ceea ce înseamnå cå au fost acceptate cu pecetea efemerului. ÃŽnseÈ™i imperiile portughez, olandez È™i spaniol n au fost mai mult decît mode politice.
ApariÈ›ia izolatå a cîtorva oameni mari într o culturå de a doua mînå este deci o soluÈ›ie minorå, de care nu trebuie så ne låsåm impresionaÈ›i. Nici måcar o pleiadå nu creeazå o culturå. Numai prezenÈ›a unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiecÈ›ii, în aparenÈ›å, manifestaÈ›ii individuale ale unui fond adînc È™i specific de culturå, poate alcåtui o bazå de afirmare a unei culturi. Descartes, moraliÈ™tii francezi, enciclopediÈ™tii, RevoluÈ›ia È™i, pînå la un Valéry sau Proust, toate geniile FranÈ›ei participå la un fond comun, pe care l revelå în forme diferite, dar în aceeaÈ™i comunitate esenÈ›ialå. ÃŽntre Pascal È™i Barrès este mai multå afinitate decît între ultimul È™i un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O culturå trebuie så aibå o continuitate compuså din perioade aparent divergente, dar intime în substanÈ›a lor. Numai culturile mici se remarcå prin manifeståri È™i apariÈ›ii sporadice, cårora le urmeazå tåceri È™i goluri, inexplicabile în afara unei deficienÈ›e constituÈ›ionale. Se spune adesea de cîte o È›arå råmaså la periferie: n a avut oameni la înålÈ›imea evenimentelor. Sau cazul României: la evenimente mici, oameni mici. Så nu uitåm cå marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depåÈ™it chiar nivelul evenimentelor È™i au fåcut, din plusul lor de merit, motive de neliniÈ™te È™i de dinamism pentru acea naÈ›iune. Cezar È™i Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea s au pråbuÈ™it amîndoi. ªi så nu È›i fie scîrbå de È›årile ai cåror oameni tînjesc sub evenimente! ÃŽn loc så le creeze, ei tremurå cå nu le pot înÈ›elege sau domina! O scîrbå cosmicå må apucå de È›årile mediocre.
România nu trebuie så se mîngîie cå mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare. Eminescu, condamnat a scrie într o limbå necunoscutå, n a putut deveni universal; Pârvan putea fi un Kierkegaard român, dacå nu s ar fi adîncit în såpåturi È™i È™i ar fi cultivat mai puÈ›in înålÈ›imile retorice ale inimii; Nicolae Iorga n a fost niciodatå mai mult decît un om extraordinar. I a lipsit totdeauna distanÈ›a È™i dispreÈ›ul de lume, pentru a fi un om mare.
O anumitå generozitate cu România må face så cred cå ea ar putea depåÈ™i cercul îngust al culturilor mici. Acest condiÈ›ional defineÈ™te condiÈ›ia noastrå. Cå ea nu se va putea ridica niciodatå la nivelul È™i semnificaÈ›ia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu meritå a fi discutat. Ceea ce poate È™i ceea ce trebuie så devinå România este så atingå un sens istoric analog Spaniei sau Italiei, adicå så È™i marcheze existenÈ›a prin glorii efemere. A aÈ™tepta mare lucru de la România — ar însemna så ne condamnåm la decepÈ›ii continue. Nu este mai puÈ›in adevårat cå românii n au fost nici måcar ce au putut. Slabå treabå peste tot!
Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numårul restrîns al tipurilor posibile de culturå, ci È™i faptul cå, în ordinea istoricå, prioritatea unui fenomen anuleazå semnificaÈ›ia tuturor acelora care îi urmeazå, de acelaÈ™i gen. Toate revoluÈ›iile democratice au fost sclave RevoluÈ›iei franceze, iar È›årile în care ele s au petrecut n au cîștigat, din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. AcelaÈ™i caz se petrece È™i cu RevoluÈ›ia ruså. Toate revoluÈ›iile comuniste din alte È›åri sînt umbrele ei. Mai mult, în È›ara în care se preparå È™i izbucneÈ™te revoluÈ›ia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revoluÈ›ionari. AcelaÈ™i fenomen se întîmplå È™i în domeniul spiritului pur. Ce mai dovedeÈ™te raÈ›ionalismul în alte È›åri faÈ›å de Descartes, senzualismul dupå englezi È™i idealismul dupå nemÈ›i? Celelalte È›åri au putut så le perfecÈ›ioneze; aceste curente nu caracterizeazå decît È›årile în care s au nåscut ca expresie originalå. De aici derivå primejdia pentru orice È›arå care vrea så se afirme; ea riscå så umble pe cåi båtute, cu iluzia personalitåÈ›ii proprii, înÈ™elîndu se amarnic în chemarea ei.
Toate culturile mici apucå pe cåi båtute. ªi cele mari au anumite cadre de evoluÈ›ie, care derivå din structura culturii ca atare, din condiÈ›iile ei morfologice. ÃŽn tiparele lor formale, ele toarnå înså conÈ›inuturi specifice. Egiptul ca È™i FranÈ›a au trecut prin perioade asemånåtoare È™i au consumat o logicå a culturii similarå; prin conÈ›inut, ele își capåtå o excelenÈ›å diferenÈ›ialå.
Culturile mici nu cunosc logica stringentå a evoluÈ›iei, fiindcå nu trec prin toate perioadele ce alcåtuiesc perfecÈ›iunea istoricå a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile så producå o serie de conÈ›inuturi unice È™i universale, încît bat È™ontorog urmele celor mari. Dau naÈ™tere È™i ele, din cînd în cînd, la cîte o revoluÈ›ie localå, fac gesturi fårå ecou, cresc È™i se distrug fårå amploare, mor fårå så întristeze pe cineva.
România se va salva de la aceastå mizerie, ea înså nu va putea scåpa niciodatå de echivocul culturilor intermediare, ci va råmîne indeciså, la zona de mijloc între culturile mari È™i cele mici. O Spanie a sud estului Europei, fårå ardoarea È™i farmecul ei romantic, dar cu acelaÈ™i nivel istoric. ªi fårå un Cervantes, care så ne descrie un Don Quijote al amåråciunilor noastre…
III
România È™i a dat seama de ea însåÈ™i numai în secolul trecut, È™i nu în începuturile lui. Cå înainte vreme au È™tiut cîțiva cå sînt români este evident È™i nesemnificativ. O simplå stabilire de identitate, fårå nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi È™tiut, popoarele oprimate nu È™i pot valorifica autoconÈ™tiinÈ›a, pe care o refuzå ca o incomoditate. Ridicarea la autoconÈ™tinÈ›å în devenirea noastrå naÈ›ionalå a pus în discuÈ›ie o serie de probleme mai mult sau mai puÈ›in inutile. Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de naturå a releva inconsistenÈ›a È™i lipsa de direcÈ›ie internå a culturii noastre. Toate se ramificå din teoria fondului È™i a formei: orientarea spre Occident sau Orient,spre oraÈ™ sau spre sat, spre liberalism sau reacÈ›ionarism, spre progresism sau tradiÈ›ionalism etc.… S a creat astfel în teoria culturii româneÈ™ti un sistem de alternative, steril È™i iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut cå polemica s a nåscut din sînul naÈ›ionaliÈ™tilor, care suferind de obsesia specificului românesc au uitat de România. De altfel, naÈ›ionalismul românesc a fost aproape totdeauna reacÈ›ionar, adicå n a iubit niciodatå România în sensul ei ideal È™i în finalitatea ei ultimå. ÃŽn loc så È™i fi pus întrebarea: ce trebuie så devinå România, ei nu s au întrebat decît: ce trebuie så råmînå. Orice naÈ›ionalism care, de dragul constanÈ›elor unui popor, renunÈ›å la cåile moderne de lansare în lume rateazå sensul unui neam, vrînd så l salveze.
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o ranå. Fondului acestuia datoråm absenÈ›a noastrå de atîta timp. Absolutizarea lui este o operå reacÈ›ionarå. Dacå ne am fi abandonat lui, eram È™i aståzi una dintre ultimele È›åri ale lumii. Viziunea reacÈ›ionarå nu înÈ›elege paradoxul istoric al culturilor mici È™i care consistå în faptul cå ele nu pot så refacå etapele de evoluÈ›ie ale culturilor mari, ci trebuie så se integreze unui ritm, fårå continuitate È™i fårå tradiÈ›ie. De am fi råmas consecvenÈ›i fondului nostru, aståzi ar trebui så creåm epopei È™i mituri eroice, iar pe Proust så l aÈ™teptåm cîteva secole, pentru a l citi È™i a l înÈ›elege „organic“. ÃŽn definitiv, cine este de vinå dacå ne am descoperit prea tîrziu? ªi cu ce a greÈ™it Europa, dacå am descoperit o atît de tîrziu? Problema fondului È™i a formei a fost puså de reacÈ›iunea noastrå la descoperirea tardivå a Occidentului. Dupå „evoluÈ›ia fireascå“ a organicismului, È™i aståzi ne învåluiam în pravile, în cronici, È™i aståzi eram preistorie. Este o notå bunå pentru adaptabilitatea È™i spiritul de orientare al nostru cå am putut såri din preistoria tuturor secolelor noastre de întuneric în ritmul problemelor — dacå nu al realitåÈ›ilor — universale. România este fructul unei pasiuni moderniste. Fårå prejudecåÈ›ile reformatoare ale liberalismului românesc, andante le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revoluÈ›ie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativå. Cåci, pe cînd o revoluÈ›ie se naÈ™te dinlåuntru, o råsturnare modernistå se întîmplå din afarå. Occidentul n a fåcut „revoluÈ›ionari“. Lucrul acesta nu este totuÈ™i atît de întriståtor. Important este gradul în care am fost electrizaÈ›i È™i scuturaÈ›i de cutremurul dezlånÈ›uit de contactul dintre fiinÈ›a noastrå È™i Europa, Rusia, de la Petru cel Mare pînå la Lenin, ne a fåcut decît så È™i individualizeze fiinÈ›a prin reacÈ›iuni faÈ›å de Occident. Ea n a descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germanå romanticå È™i ideile revoluÈ›ionare franceze au alimentat o vibraÈ›ie, care a devenit spirit revoluÈ›ionar È™i apoi revoluÈ›ie.
ReacÈ›iunea României faÈ›å de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucuråtoare ale vieÈ›ii noastre. Frenezia imitaÈ›iei, care a dominat tot secolul al XIX lea, își are rådåcini atît de adînci, cå sînt nemîngîiat de a fi råmas atît de neînÈ›eleaså lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporalå, pentru a o refuza în contingenÈ›ele ei.
Dacå secolul trecut nu era dominat de o sete oarbå de imitaÈ›ie, de superstiÈ›ia modei, a arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi råmas poporul obscur È™i lamentabil care a înÈ›eles universul prin doinå È™i chiuituri. VoinÈ›a înså de a avea totul deodatå, de a te pune în rînd cu lumea, exprimå o sete de istorie la un popor care n a tråit, o dorinÈ›å arzåtoare de a È™i umple golurile cu o iuÈ›ealå maximå, de a se împlini prin salt. Dacå românii ar fi gustat cît de puÈ›in — în trecutul lor — din fructul istoriei, care le a fost interzis printr un blestem satanic, rezerva în imitaÈ›ie lua caracter de reprobare sau de distanÈ›å stilizatå. Cum totul le a fost oprit, renåscuÈ›i la viaÈ›å au vrut så cucereascå totul. Frenezia imitaÈ›iei, în acest caz, are un caracter de imperialism vital, este o dovadå a unei sete adînci de viaÈ›å. Cå a îmbråÈ›iÈ™at atîtea lucruri pe care nu le a priceput, cå a înmagazinat artificial, cå n a putut asimila tot ce a voit så cuprindå — ce importanÈ›å au toate acestea? ÃŽn fenomenul culturii româneÈ™ti, aceastå înflåcårare e admirabilå. Se spune: forme È™i numai forme. Dar puteau så împrumute numai umbre! Nu aceasta e problema. Cåci nu intereseazå în ascensiunea È™i aurora unei culturi conÈ›inutul ei cît ritmul. Frenezia imitaÈ›iei a dat È›årii un ritm pe care în zadar îl vom cåuta în „fondul“ ei de o mie de ani. ÃŽn setea ei de a imita, È›ara È™i a simÈ›it instinctiv golurile. Dacå selecÈ›iona valorile occidentale dupå un criticism sever, nu realiza caricaturi mai puÈ›in minore È™i își rata, în plus, elanul. Paradoxul nostru istoric ne a obligat la aceastå maimuÈ›årealå, dacå nu fecundå, extrem de revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaÈ›ii, de la haina de fiecare zi pînå la speculaÈ›ii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastrå fericire. Påcatele liberalismului românesc sînt råscumpårate îndeajuns de furia modernistå, care a lansat România artificial în lume, pentru ca viitorul s o poatå integra substanÈ›ial. Dacå „fondul“ nostru era atît de dinamic È™i cu o direcÈ›ie determinatå, el trebuia så asimileze specific valorile stråine È™i så le dea altå configuraÈ›ie decît caricatura. PrezenÈ›a lui atenuatå nu justificå deloc refuzul modernismului. O revoluÈ›ie, cît de proastå, este mai bunå decît o pasivitate ruÈ™inoaså. Cine vrea o Românie puternicå È™i modernå, o naÈ›iune în drum spre putere, trebuie så recunoascå „formelor“ un dinamism pe care nu l vom gåsi niciodatå în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reacÈ›ionarå a culturii româneÈ™ti, reprezintå o viziune profesoralå a României. Cînd compari elanul inconÈ™tient È™i reformator al lui Eliade Rådulescu, ce s a „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile, imitînd È™i inventînd, îndemnînd È™i construind, — cu luciditatea rece, distantå È™i paralizantå a lui Titu Maiorescu, atunci eÈ™ti obligat a recunoaÈ™te cå primul este o piatrå unghiularå a României, pe cînd ultimul un profesor mare È™i onorabil, pe care memoria naÈ›ionalå îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie. ÃŽnceputurile unei culturi, ca È™i amurgurile, se desfatå într un haos pe care nu trebuie så l dispreÈ›uim, fiindcå efervescenÈ›a lui se purificå în epocile ei clasice. Eforturile stupide È™i absurde, ininteligibile, ale lui Eliade Rådulescu, schimbarea limbii È™i filozofia îndoielnicå, multilateralitatea confuzå È™i en gros ismul lui cultural sînt de o mie de ori mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, såmånåtorismele È™i alte isme retrograde.
Cum tot ce s a creat la noi, cu excepÈ›ia lui Eminescu, se insereazå, cu mici nuanÈ›e, într o echivalenÈ›å calitativå, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie så ne orientåm mai puÈ›in cu criteriul calitåÈ›ii, cît cu acela al cuprinderii multiple È™i al valorii simbolice a unui efort, pentru stadiul È™i structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitåÈ›ile care oglindesc situaÈ›ia dramaticå a României. Un Bålcescu, deÈ™i paseist, reprezintå, prin soarta È™i gîndul lui pasionat, mai mult decît toÈ›i ideologii noÈ™tri patriotici.
Fårå forme, adicå fårå Europa (minus substanÈ›a ei), toatå România n ar fi decît o sumå de presimÈ›iri de culturå. Ele au actualizat È™i au pus în miÈ™care atîtea energii nebånuite, încît mersul nostru — oricît de exterior È™i de superficial — în ultimele decenii råscumpårå ceva din somnolenÈ›a atîtor secole. Formele occidentale, È™i nu fondul oriental, au fost salvarea noastrå. AÈ™ezaÈ›i la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient È™i departe de Occident, singura ieÈ™ire au fost ochii îndreptaÈ›i spre apus, vreau så spun, spre råsåritul nostru. Este greu de conceput È™i greu de înÈ›eles cum au existat unii ideologi care au gåsit o originalitate valabilå aÈ™a zisului Orient al nostru. Nu s a putut observa cå sud estul Europei are o tradiÈ›ie spiritualå dintre cele mai nesemnificative? AparÈ›inerea noastrå exterioarå È™i geograficå la lumea sud est europeanå a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de culturå de Asie Micå, ereditåÈ›i turceÈ™ti È™i greceÈ™ti în moravuri, agonie de culturå bizantinå, incapabilå så ne vitalizeze spiritul, toate alcåtuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui så ne elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este påcatul nostru, acesta este plaga noastrå secularå. Cåci nu este vorba de spiritualitatea specific orientalå, cu care n avem nici o afinitate, ci de scursorile mic asiatice È™i de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan, unde råbufneÈ™te doar ecoul marilor respiraÈ›ii spirituale. România trebuie så se degajeze de toate lanÈ›urile ereditåÈ›ii sud estice. Exploatîndu È™i disponibilitåÈ›ile de modernism, ea se va salva rînd pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu så È™i închege un sîmbure låuntric.
Ce am putea noi învåÈ›a de la tradiÈ›ia obscurå a acestui colÈ› de lume? Biete popoare care s au fråmîntat så ajungå ceva, ca în urmå så nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o ruÈ™ine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O È›arå care a cucerit atîta pentru a nu låsa în urma ei decît pustiu È™i întuneric. Puterea imbecilå a Turciei este responsabilå, în faÈ›a unui tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi fost siliÈ›i atîta vreme så luptåm È™i så ne apåråm de un popor atît de slab dotat, care a reuÈ™it så lase în Europa numai o dîrå de fum. Cea mai tristå È™i mai mizerabilå amintire a poporului român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toatå doza de imbecilitate de care a fost capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Cå turcii au trecut Dunårea, este o patå neÈ™tearså pentru noi È™i, desigur, È™i pentru Europa. Ei n au adus nici o idee, nici un freamåt, nici o pulsaÈ›ie nouå. Nu trebuie så ne mai gîndim la trecutul nostru. Cå, atîtea secole, Constantinopolul a fost punctul ideal al vieÈ›ii noastre, må îngrozesc de tot ceea ce poate imagina o disperare retrospectivå.Cultura bizantinå n a fost decît un vål negru, care ne a ascuns lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre naÈ›ionale.
Lipsa de spirit politic de mare anvergurå este caracteristicå acestui „Orient“, pe care ura trebuie så l distrugå în noi cu sistem. Cum o så învåÈ›åm de la astfel de neamuri cum se face o naÈ›iune! Devenirea lumii occidentale trebuie så ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental este „apolitic“. SuperstiÈ›ia istoriei ne fixeazå Occidentul în centrul atenÈ›iei noastre. România n are de învåÈ›at decît de la naÈ›iunile care gîndesc politic. AÈ™ muri de tristeÈ›e dacå România — printr o perversiune a soartei — ar renaÈ™te în viitor cultura bizantinå. Un singur È›ipåt din RevoluÈ›ia francezå este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toatå spiritualitatea bizantinå laolaltå. Cåci dacå nu vom învåÈ›a nimic din elanurile nemåsurate ale naÈ›iunilor mari, atunci nu ne mai råmîne decît så ne îngropåm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor noastre È™i så ne stingem în suspine la picioarele acelor sfinÈ›i idioÈ›i, car au È›inut acestui popor de urît toatå vremea trecutului såu deÈ™ert.
Nenorocirea noastrå È›ine de condiÈ›ia de viaÈ›å a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o fericire, dacå n ar exista evoluÈ›ia încordatå a È›årilor industriale. De o parte satul È™i de altå parte oraÈ™ul.
Entuziasmul pentru sat este nota comunå a intelectualilor noÈ™tri de totdeauna, este nota lor proastå. Cåci dacå ei ar fi avut cît de puÈ›in spirit politic, ar fi înÈ›eles cå satul nu reprezintå absolut nici o funcÈ›ie dinamicå, iar pentru accesul la mare putere este de a dreptul o piedicå. Satul este substructura È™i baza biologicå a unei naÈ›iuni; el nu este înså purtåtorul È™i motorul ei. Un an din viaÈ›a unui oraÈ™ modern este mai plin È™i mai activ decît o sutå din viaÈ›a unui sat. ªi nu numai din cauza marelui numår al populaÈ›iei, ci È™i din felul de viaÈ›å al oraÈ™ului, care își accelereazå ritmul din substanÈ›a lui internå. OraÈ™ul È™i industrializarea trebuie så fie douå obsesii ale unui popor în ridicare.
Cine colindå satele noastre nu se poate så nu le considere ilustrative pentru soarta româneascå. Fie ele sate de munte — È™i atunci casele înghesuite se sprijinå È™i se reazemå unele pe altele, scunde È™i turtite ca de o fricå secularå, cu uliÈ›e monotone care plimbå truda oamenilor È™i cu ferestre mici È™i închise ca inima È›åranilor, inconÈ™tienÈ›i din mizerie —, fie ele sate de È™es, cu case råsfirate È™i curÈ›i fårå garduri, reliefînd prin depårtårile lor È™i mai bine un deÈ™ert råspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin stråzi È™i curÈ›i, asimilînd totul unei atmosfere de inutilitate È™i de påråsire, — în amîndouå felurile, satul românesc oferå, ca È™i cutele È›åranului, o tristå verificare a existenÈ›ei noastre de pînå acum. Satul este suspendare istoricå; inactualitate substanÈ›ialå. O aÈ™ezare care se diferenÈ›iazå numai gradual de realitåÈ›ile cosmice È™i nu cunoaÈ™te timpul decît din auzite. Dacå istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este negaÈ›ia ei.
Vai de È›ara împînzitå numai de sate! Scutitå de mari conflicte sociale È™i stråinå de problemele dureroase ale vieÈ›ii moderne, ea nu cunoaÈ™te, în schimb, nimic din deliciile måreÈ›iei, ale forÈ›ei organizate, ale ofensivei nåpraznice. OraÈ™ul este istorie de fiecare clipå; de aceea numårul oraÈ™elor, agravînd problemele unei naÈ›iuni, o saltå totuÈ™i la un nivel inaccesibil È›årilor agrare. Mobilitatea È™i trepidaÈ›ia pun viaÈ›a încontinuu în faÈ›a a noi întrebåri È™i a noi soluÈ›ii. Ultimul oråÈ™ean È™tie mai mult decît un primar de È›arå. CunoaÈ™terea a apårut între zidurile cetåÈ›ii. Satul s a mulÈ›umit totdeauna cu sufletul...
Avîntul industrial a dezvoltat în naÈ›iunile moderne o complexitate de forme noi, multiplicate proporÈ›ional febrei de industrializare. Cine måsoarå ce a fost Germania înainte de procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizårii Uniunii vamale, È™i ce a devenit în urmå — este obligat så recunoascå un salt, care a ridicat o naÈ›iune pe toate planurile. Råzboaiele napoleoniene îi dåduserå conÈ™tiinÈ›a politicå È™i naÈ›ionalå; industrializarea vertiginoaså, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se ridicå la 50, pentru ca populaÈ›ia så creascå într o mare numericå, ce legitimeazå aritmetic imperialismul. Sînt aståzi în lume 110 milioane de nemÈ›i, care își simt chemarea ca o fatalitate.
Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeÈ™te numårul populaÈ›iei. Chiar dacå acest spor se întîmplå în primele faze, el este atît de copleÈ™itor, încît limita staÈ›ionarå la care se fixeazå nu poate fi conceputå ca o stagnare. De ce în primele faze creÈ™terea populaÈ›iei este atît de evidentå? Exodul rural creeazå golul la sate È™i prin aceasta, o primenire. Afluxul la oraÈ™e dezintegreazå satul din mersul lui firesc. ÃŽn existenÈ›a lui teluricå, el se menÈ›ine secole de a rîndul în aceleaÈ™i forme È™i insensibile modificåri, la acelaÈ™i nivel numeric. Golurile nåscute prin asaltul oraÈ™elor, provocat de industrie, trebuie umplute. ªi astfel, se naÈ™te la sate o primenire È™i o renaÈ™tere biologicå. ÃŽn plus, muncitorimea neatinså de È™omaj a dat exemple de prolificitate.
Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în faÈ›a anvergurii culturilor moderne, rezemate pe naÈ›iuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît È™i material. De o parte È›åranul È™i satul, de cealaltå muncitorul È™i oraÈ™ul. O lume închiså în sine; o lume deschiså spre tot.
Toate È›årile au sate È™i È›årani; dar nu în toate ele marcheazå stilul. ÃŽn faÈ›a echilibrului plat al È›årilor agricole, se ridicå destinul gigantic al È›årilor industriale. Acestea din urmå tind så înghitå întîile; muncitorul va învinge È›åranul. Numai o naÈ›iune industrialå mai poate vorbi de råzboi. Valoarea militarå a unei È›åri este direct proporÈ›ionalå gradului de industrializare. Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin forÈ›a ei industrialå È™i numai în al doilea rînd, prin eroism. ÃŽn råzboaiele viitoare, eroismul va fi apanajul popoarelor slabe…
Industria este condiÈ›ia indispensabilå a unei mari puteri. Dacå Anglia È™i Germania au luat o FranÈ›ei înainte, în afarå de motivele È›inînd de soarta låuntricå a culturilor, inferioritatea industrialå faÈ›å de celelalte puteri este un determinant al stagnårii franceze. ÃŽi lipseÈ™te FranÈ›ei, în plus, È™i conÈ™tiinÈ›a industrialå, pe care o are dezvoltatå, îndeosebi, Germania È™i, recent, Rusia. Este un merit definitiv al RevoluÈ›iei ruseÈ™ti de a fi creat în È›ara cea mai reacÈ›ionarå, pe ruinele celei mai sinistre autocraÈ›ii, o conÈ™tiinÈ›å industrialå cum, în nota ei misticå, n a mai cunoscut istoria. Lenin, care a fost un pasionat È™i fervent al industrializårii, dorind pînå la manie electrificarea Rusiei, a înÈ›eles, cum nici un revoluÈ›ionar, condiÈ›iile accesului la putere al unei naÈ›iuni. ªi, pentru ca Rusia så devinå o mare putere, Lenin a fåcut mai mult decît toÈ›i reprezentanÈ›ii sfintei È™i tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede cå pricepe problemele viitorului României, fårå så fi studiat cu simpatie antecedentele È™i realizårile revoluÈ›iei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia È™i metodele. Cåci sistemul care aîntårit Rusia ne ar putea fi fatal, deoarece lipsa noastrå de conÈ™tiinÈ›å mesianicå ne ar dizolva complet în universalismul bolÈ™evic. România n a avut conÈ™tiinÈ›a misiunii ei în lume, pentru a se putea împlini cît de puÈ›in printr o revoluÈ›ie de mesianism social È™i universal. RevoluÈ›ia ruså este experienÈ›a cea mai bogatå de la RevoluÈ›ia francezå. O Românie viitoare, care n a învåÈ›at nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construcÈ›ie fictivå. NaÈ›iunile mari fac revoluÈ›iile ca så scuteascå pe cele mici de suferinÈ›å. RevoluÈ›ia francezå a „salvat“ aristocraÈ›iile altor È›åri, acceptîndu È™i moartea de la sine, precum RevoluÈ›ia ruså a cruÈ›at viaÈ›a tuturor burgheziilor, condamnîndu le la o agonie voluntarå, fårå sînge. Toate revoluÈ›iile care se nasc în umbra unei mari revoluÈ›ii sînt „raÈ›ionale“. Clasa dominantå renunÈ›å treptat. Orice postrevoluÈ›ie este compromiÈ›åtoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui så fie recunoscåtoare Rusiei, fiindcå ea le a învåÈ›at så moarå la timp.
Fenomenul japonez nu este mai puÈ›in ilustrativ pentru progresele inerente industrializårii. Dintr o È›arå veleitarå, graÈ›ie industrializårii vertiginoase È™i voinÈ›ei organizate de a deveni mare putere, Japonia a cåpåtat o mare proeminenÈ›å în lume, pe care numai cele cîteva puteri de primul rang o cunosc. Soarta Asiei È™i echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un popor insular, suprapopulat È™i îndesat pe un spaÈ›iu mult prea redus, reprezintå cu cele cîteva zeci de milioane de locuitori o realitate politicå mult superioarå celor 400 de milioane de chinezi. India este nulå ca destin politic faÈ›å de Japonia; tot aÈ™a, popoarele africane. Ideea japonezå a orientalizårii lumii prin forÈ›å este echivalentul estic al ideilor imperialiste occidentale. Japonia a învåÈ›at din Occident metodele È™i justificårile teoretice; dar a avut în ea însåÈ™i substanÈ›a unei mari naÈ›iuni. ÃŽÈ™i poate închipui cineva delirul de grandoare (så ne gîndim la ideile generalului Araki) al unei naÈ›iuni care, pe un spaÈ›iu infim, priveÈ™te cu sete de dominare Pacificul, cu adversitate Statele Unite È™i Rusia, care dispreÈ›uieÈ™te toate celelalte state È™i se mårturiseÈ™te colectiv ideii imperialiste? Oricît s ar baza industrializarea japonezå pe o muncå prost plåtitå È™i pe exploatare, viciul injustiÈ›iei sociale È™i economice se mai poate repara, fie prin schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mårirea naÈ›ionalå nu este un refren istoric, ci o irupÈ›ie rarå. ÃŽmpotriva acelora care ar susÈ›ine cå industrializarea råpeÈ™te unui popor caracterul lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat o culturå a graÈ›iei, continuatå în aceleaÈ™i nuanÈ›e în faza ei actualå de evoluÈ›ie. Este, în tot cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsåturi È™i salturi istorice — exemplul unei È›åri pe care Occidentul o descoperise îmbåtatå de parfum de flori È™i pierdutå în politeÈ›e È™i intimitate, pentru ca aståzi så le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecinÈ›a ei, suprapopulaÈ›ia, a creat o adevåratå råspîntie a devenirii naÈ›iunilor.
ÃŽn faÈ›a È›åranului se ridicå muncitorul, fiinÈ›å acosmicå fårå så fie spiritualå, dar avînd o conÈ™tiinÈ›å a valorii È™i a sensului såu ca nici o altå claså din trecut. ApariÈ›ia muncitorului, ca un nou tip de umanitate, determinå fizionomia socialå a lumii moderne. Pe cînd È›åranul, înfundat în sate, se simÈ›ea la periferia vieÈ›ii, muncitorul modern se tråieÈ™te în centrul ei È™i ridicå pretenÈ›iile justificate de aceastå integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatårii, oligarhiei nu se då în numele unor revendicåri minore, ci pentru o sete de justiÈ›ie socialå È™i o dorinÈ›å de libertate care îi va asigura inevitabil succesul. ÃŽn istorie, exploataÈ›ii triumfå întîi prin prestigiul lor biologic, pentru ca apoi så È™i caute raÈ›iunile spirituale ale victoriei.
ººårånimea nu mai poate fi decît rezerva biologicå a unei naÈ›iuni, o simplå surså de alimentare. A crede cå, în formele viitoare de culturå, ea ar putea så se realizeze original È™i valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoranÈ›å. Satul n a fost istorie decît în formele primitive de viaÈ›å, care exclud istoria propriu ziså. ÃŽn numele È›årånimii se mai poate lupta numai pentru dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianicå pe realitåÈ›ile ei sufleteÈ™ti. Cu cît se diferenÈ›iazå mai mult o naÈ›iune, cu atît È›årånimea devine mai mult un suport, dar nu un centru dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune È›årånimea în circulaÈ›ie. Cåzutå în desuetudine, din lipsa unei conÈ™tiinÈ›e politice È™i a unei orientåri moderne, ea trebuie aduså cît mai mult în ritmul general È™i trepidant al vieÈ›ii.
Muncitorul modern este o ameninÈ›are continuå È™i prin aceasta un element politic de primå ordine. Cine mai crede cå se poate construi o naÈ›iune, fårå så fi rezolvat problema muncitorimii, se înÈ™alå amarnic sau este un reacÈ›ionar inconÈ™tient. Proletariatul modern a cåzut pradå unei sterile superstiÈ›ii internaÈ›ionale. Dezintegrarea din naÈ›iune este påcatul lui ideologic. Cum naÈ›iunile sînt forme constitutive ale vieÈ›ii istorice, el nu È™i poate realiza accesul la putere È™i primatul decît prin naÈ›iune. InternaÈ›ionalist prin aspiraÈ›ii, el nu se poate împlini totuÈ™i decît naÈ›ional. Integrarea proletariatului în naÈ›iune este una din cele mai grave probleme ale prezentului È™i viitorului. O naÈ›iune care nu poate realiza acest lucru este condamnatå la conflicte fårå ieÈ™ire. Visul unei colectivitåÈ›i universale, pe care l mîngîie muncitorimea din toate colÈ›urile lumii, este, din påcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramå È™i irezolvabil. Muncitorimea, dacå nu poate fi integratå conÈ™tient într o naÈ›iune, poate fi fåcutå så uite naÈ›iunea. Cum? Dîndu i se perfecte condiÈ›iuni de viaÈ›å, aruncînd o pe linia moartå a fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuatå de acel ce nu iubeÈ™te încordårile È™i råsturnårile devenirii, printr o ireproÈ™abilå asistenÈ›å socialå, printr o solicitudine insistentå È™i prin eliminarea raÈ›ionalå a È™omajului. Mizeria muncitorimii îi justificå voinÈ›a de putere È™i îi då un cinism al luptei inegalabil. ÃŽn numele mizeriei totul este permis. Aceastå banalitate teoreticå È™i aceastå sfîșiere practicå au înÈ›eles o bine muncitorii È™i È™i au creat un orgoliu de claså, care va întoarce odatå lumea pe dos. ºåranul, dacå nu este totdeauna reacÈ›ionar, este, prin fire, antirevoluÈ›ionar. Preferå comoditåÈ›ile mizeriei dramatismului luptei revoluÈ›ionare. Astfel se explicå de ce, nåscut deodatå cu istoria, a obÈ›inut mai puÈ›in, în existenÈ›a lui milenarå, decît proletariatul într un secol de luptå. Spiritul revoluÈ›ionar determinå råspîntiile istorice. Fårå revoluÈ›ii, istoria este devenire inertå, fadoare È™i fågaÈ™.
Muncitorimea a creat o culturå a maselor, cu caractere noi È™i fizionomie proprie.
ÃŽn locul comunitåÈ›ii organice, cristalizatå substanÈ›ial, pe care ne o oferå existenÈ›a staticå a formelor primare sau aurorale de culturå, se înalÈ›å dinamismul È™i mobilitatea formelor derivate, superstructurale, complexe, fiindcå încoroneazå sau amurgesc procese de culturå. Comunitatea este expresia directå È™i originarå a unei existenÈ›e naÈ›ionale, este leagånul sufletului naÈ›ional, în deosebire de existenÈ›a de mase, caracterizatå de predominarea elementului social È™i numai în nu È™tiu al cîtelea rînd, naÈ›ional.
Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cårui solidaritate se bazeazå exclusiv pe interese. Istoria, care este substanÈ›a unei naÈ›iuni, precum forÈ›a este substanÈ›a istoriei, nu joacå un rol în cultura universalistå a maselor. Marxismul, care a pus în secolul trecut mai complex È™i mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupå cum au aråtat Scheler È™i Troeltsch), dar unul metodologic, înÈ›elegînd istoria funcÈ›ional, iar nu organic. Nu este revelator cå afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase au existat totdeauna; dar n a existat totdeauna conÈ™tiinÈ›a maselor. Meritul revoluÈ›iilor n a consistat în a le fi ameliorat condiÈ›ia exterioarå È™i materialå, ci în a fi fost progresul cel mai rapid È™i mai efectiv în conÈ™tiinÈ›å. RevoluÈ›ia este suprema conÈ™tiinÈ›å a maselor. Cu adevårat: ele sînt numai în revoluÈ›ie È™i prin revoluÈ›ie. Restul este abandonare, inerÈ›ie, imens numeric. Cine spune maså înÈ›elege atomizare, iar cine i delimiteazå conceptul modern nu i poate îndepårta reprezentarea mulÈ›imii, al cårei orgoliu pleacå din numår È™i a cårei conÈ™tiinÈ›å din ameninÈ›are. Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificîndu se în conÈ™tiinÈ›a individualå ca o fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ aparÈ›inåtor mulÈ›imii, o fatalitate particularå, o ameninÈ›are individualå… MiÈ™carea maselor moderne È™i dinamismul lor compact au ceva halucinant în explozia lor subteranå. Cînd ele vor ajunge la conÈ™tiinÈ›a lor deplinå, dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un nou tip de istorie.
O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergenÈ›å cu justificare istoricå È™i un gen de solidaritate iraÈ›ionalå, care cîștigå în adîncime cu cît exclude mai mult interesele. Comunitatea este o formå auroralå a culturii. ÃŽn ea È™i mai cu seamå prin ea este individul. ÃŽntr o comunitate, conÈ™tiinÈ›a nu înseamnå niciodatå conÈ™tinÈ›a individului, ci a comunitåÈ›ii. De aceea, viziunea organicistå a istoriei considerå individualismul modern ca o formå de cådere. Popoarele È™i au început viaÈ›a în comunitate; decadenÈ›a lor nu poate însemna decît emanciparea din ea. DiferenÈ›ierea progresivå pe toate planurile le îndepårteazå de la sîmburele lor È™i, abstractizînd ceea ce este suflet È™i destin, le îndrumå spre spirit È™i inteligenÈ›å. Nu se poate concepe comunitate fårå prospeÈ›ime biologicå. De aceea, ethosul comunitar se compromite în maturitatea biologicå a unui popor. Perioada goticå a lumii moderne, caracteristicå È›årilor germanice, iar dintre cele romanice, în special FranÈ›ei, a fost aceea care, reprezentînd o primåvarå de culturå, s a realizat natural È™i incomparabil în comunitate. A trebuit så se consume un întreg proces de viaÈ›å istoricå, pentru ca formele så devinå labile, valorile så se disocieze, indivizii så se dezintegreze. FårîmiÈ›area în inÈ™i, solidari numai prin interes È™i prin presiunea numårului, dar care laolaltå reprezintå o adevåratå avalanÈ™å, a creat fenomenul modern al maselor, fenomen care n a fost stråin nici lumii antice, în faza ei crepuscularå, È™i care caracterizeazå orice culturå în faza ei de dezagregare. ApariÈ›ia masei, ca fenomen predominant È™i bine definit, determinå È™i descoperå un moment specific È™i capital în procesul unei culturi. Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioarå È™i insesizabilå, se degradeazå, în aspectul cantitativ al maselor, într o inexorabilå realitate numericå. Drumul de la comunitate la maså este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai puÈ›in grandios È™i fatal.
Este iaråÈ™i o mare deficienÈ›å de perspectivå È™i de înÈ›elegere istoricå în a deplînge un astfel de fenomen sau în a te pierde în consideraÈ›ii reacÈ›ionare. Organicismul excesiv duce la o morfologie rigidå È™i, vrînd så punå prea mult accentul pe continuitate, el separå istoria în structuri statice, în organisme închise.
Atît individualismul, cît È™i colectivismul au contribuit la naÈ™terea fenomenului de maså. Individualismul, exagerînd individului conÈ™tiinÈ›a unicitåÈ›ii sale È™i vrînd så l facå mai creator în izolare, l a dezintegrat din comunitate. Decît, aceastå dezintegrare nu vizeazå indivizii dotaÈ›i, ci pe fiecare. Individualismul nu înseamnå neapårat Nietzsche. IstoriceÈ™te, el a pus problema fiecårui individ È™i niciodatå a turmei. Individualismul secolului al XIX le nu pleacå de la eroismul individual, ci de la conflictul spiritual È™i economic al fiecårui individ în calitate de individ. ÃŽntr o lucrare despre Max Stirner, Basch a aråtat sursele individualismului în monadologie. ÃŽn ce priveÈ™te individualismul democratic, aceastå derivare de ordin teoretic pare foarte verosimilå. Pluralismul monadologic își gåseÈ™te echivalentul pe plan istoric în atomizarea socialå creatå de democraÈ›ie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ È™i în nici unul.
Caracterul masei este de a fi amorfå interior. Aceastå absenÈ›å de formå låuntricå se explicå prin elementul mecanic al solidaritåÈ›ii, prin deficienÈ›a geniului colectiv, a aspiraÈ›iei convergente. Colectivismul mecanicist È™i atomizant a dus la aceleaÈ™i consecinÈ›e ca È™i individualismul, numai cå el a plecat de la atomizarea turmei, È™i nu a indivizilor. Ideologia secolului trecut n a avut altå intenÈ›ie ascunså decît så dea o formulare fenomenului de maså, care luase deja contur prin RevoluÈ›ia francezå, pentru ca så devinå mai tîrziu locul comunal istoriei.
InternaÈ›ionalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin istoric poate duce la internaÈ›ionalism. ÃŽn cultura de mase, culturå de mari oraÈ™e È™i de centre industriale, importå funcÈ›iunea, nu substanÈ›a. Cultura comunitarå, a valorilor organice, culturå de mici oraÈ™e È™i ruralå, înÈ›elegea devenirea substanÈ›ialist. Totul era È™i trecea în sine; nimic nu era substituibil, fiindcå funcÈ›ia aparÈ›inea fiinÈ›ei. FuncÈ›ionalismul în culturå a creat lumea de forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomå È™i regulatoare. De la arhitectura funcÈ›ionalå (stil Le Corbusier), la muzica atonalå sau la filozofiile nesubstanÈ›iale contemporane, pînå la costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politicå a È›årilor dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile È™i automate, de funcÈ›iuni identice în sensul lor, dar diferite în conÈ›inut. Cine nu înÈ›elege marile oraÈ™e È™i cine se simte stråin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din miÈ™carea maselor moderne, din pornirea lor de a råsturna ordinea existentå, dar mai cu seamå din a È™i crea o nouå conÈ™tiinÈ›å. Ceea ce le împrumutå o måreÈ›ie, pe care stilul comunitar de viaÈ›å n a cunoscut o, fiind prea închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental cantitativ, numeric, fårå simboluri adînci È™i interioare, dar de mari dimensiuni exterioare. Cultura de tip funcÈ›ional are la bazå dimensiunea vizibilå, care înlocuieÈ™te geometria internå a culturii de tip substanÈ›ialist.
Cultura de mase este antispiritualå, antilibertarå, antiindividualistå. Este suficient så ne gîndim la bolÈ™evism sau la hitlerism, fenomene de maså pe cît de diferite în conÈ›inut, pe atît de asemånåtoare în formå, pentru a înÈ›elege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei È›åri bazate pe un sistem politic ce se reclamå exclusiv de la mase. BolÈ™evismul È™i hitlerismul sînt miÈ™cåri de mase, cu conÈ›inut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeazå într o egalå måsurå. Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouå. Cultura colectivistå a înÈ›eles din istorie ascunziÈ™urile ei materiale È™i a relevat biologia nu numai ca motor al istoriei, dar È™i ca finalitate a ei. Ce alt sens poate så aibå mistica sîngelui È™i a påmîntului în hitlerism, dacå nu o negaÈ›ie a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice? Masele sînt extrem de sensibile la permanenÈ›a biologiei È™i, în numele ei, ar fi capabile så sacrifice totul. Economismul din bolÈ™evism presupune aceeaÈ™i absolutizare a sferei neutre spiritului È™i a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardatå a stabili o ierarhie în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au susÈ›inut cå reclamarea de la sînge È™i påmînt indicå o perspectivå mai profundå, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rådåcini mai mari È™i cu toatå eternitatea valorilor vitale. De altå parte, nu trebuie så se uite cå accentuarea pînå la misticå a economicului a pus problema justiÈ›iei È™i a repartiÈ›iei, trecînd astfel în domeniul etic, pe care biologismul hitlerist îl neglijeazå în valoarea lui universalå, pentru a i recunoaÈ™te o simplå valabilitate naÈ›ionalå.
Toate revoluÈ›iile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere È™i revoluÈ›ie sînt echivalente pentru mase. Dar dacå ele s au realizat într o astfel de måsurå în revoluÈ›ii, pentru ce se vorbeÈ™te în aproape toate consideraÈ›iile asupra revoluÈ›iilor despre „speranÈ›ele înÈ™elate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar revoltåtor, uitå un lucru care È›ine de psihologia maselor È™i de teoria revoluÈ›iilor. Toate revoluÈ›iile mari s au nåscut dintr un sentiment escatologic. RevoluÈ›ionarii au pus atîta pasiune È™i au vårsat sînge, fiindcå ei tråiau revoluÈ›ia ca un moment final al istoriei, aÈ™a încît tot ce i urma n avea så mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revoluÈ›ionar existå o soluÈ›ie în istorie. Ceea ce el È™tie teoretic masele o simt practic. Dacå escatologia creÈ™tinå „continuå“ istoria într o lume transcendentå, revoluÈ›ionarul o „rezolvå“ în imanenÈ›å. Utopicul spiritului revoluÈ›ionar pleacå din convingerea cå istoria se poate termina în lume, cå în imanenÈ›å este posibilå o ieÈ™ire, cå, în fine, devenirea este compatibilå cu o soluÈ›ie.
ÃŽnchinîndu se ascunziÈ™urilor materiale ale istoriei, masele cred a È™i putea soluÈ›iona problema lor. Ele au realizat enorm prin revoluÈ›ie, dar jertfele pe care le au fåcut au întrecut mult prea mult achiziÈ›iile. Ce ar fi fost dacå în decursul vieÈ›ii istorice infinitul lor de suferinÈ›å È™i torturå È™i ar fi gåsit o corespondenÈ›å È™i o compensaÈ›ie? N ar fi fost atunci rezolvate oarecum bazele istoriei È™i n am fi noi siliÈ›i a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?
ÃŽn lume, acele adevåruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit mulÈ›imile. EvidenÈ›ele cu care tråim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate acestea, nu gåsesc nimic mai revoltåtor decît lamentaÈ›iile pe marginea soartei maselor. Ele sînt prea tari pentru a nu putea obÈ›ine ceea ce revine tåriei lor È™i dacå s au înÈ™elat È™i se înÈ™alå, aceasta È›ine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventå prostie aceea de a arunca pe conducåtori vina. Dacå masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar putea så se facå ele însele responsabile. AÈ™a, nimeni nu poartå vina falimentului nici unei revoluÈ›ii. Istoria întreagå mi se pare un nonsens dacå revoluÈ›iile nu sînt considerate puncte culminante, faÈ›å de care råzboaiele se totalizeazå într un apocalips, reversibil È™i multiplicat de imbecilitatea umanå. Dacå aceea ce ne place a numi istorie nu este neutrå semnificaÈ›iilor, atunci RevoluÈ›ia francezå înseamnå pentru FranÈ›a mai mult decît sutele de råzboaie, prin care n are rost så mai È™tim ce a tot pierdut È™i ce a tot cîștigat. Acea naÈ›iune care nu e sortitå unei mari revoluÈ›ii este condamnatå a se învîrti în jurul propriului ei deÈ™ert. Singura salvare a maselor e revoluÈ›ia. Este È™i singurul mijloc prin care ele se salveazå în naÈ›iune.
Problemele tragice ale modernitåÈ›ii se leagå de diferenÈ›ierea È™i complexitatea nåscutå din depåÈ™irea comunitåÈ›ii. Este foarte comod så tråieÈ™ti în comunitate; decît, stilul comunitar naiv nu rezolvå nici una din problemele în faÈ›a cårora se aflå o naÈ›iune. Colectivismul, spre care evolueazå lumea modernå, este mult mai complicat È™i mai stufos, în dinamismul såu, decît ethosul comunitar. Nu e mare lucru så tråieÈ™ti în comunitate; cåci nu te tråieÈ™te ea îndeajuns, nu te scuteÈ™te ea de riscul propriei individualitåÈ›i? Grandorii naive a comunitåÈ›ii i se opune monumentalul dramatic al societåÈ›ii moderne (oraÈ™, industrialism, proletariat, mase).
De modul în care România va È™ti så se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei. Dacå le va refuza de dragul perfecÈ›iunii mediocritåÈ›ii sale, atunci înseamnå cå n are nici o chemare printre naÈ›iunile moderne. Este un semn de deficienÈ›å a spune: intrarea în complexul problemelor creeazå încurcåturi È™i dificultåÈ›i continue È™i ca atare îngreuneazå condiÈ›ile de viaÈ›å, accelerînd mersul spre decadenÈ›å. Numai popoarele fårå destin se leagå de tinereÈ›e, fiindcå pulsaÈ›ia lor de viaÈ›å este o dovadå continuå de båtrîneÈ›e. PoliticeÈ™te, China n a fost niciodatå o mare realitate; de aceea, a uitat så moarå. De mii de ani, tråieÈ™te în floarea båtrîneÈ›ii. Ea s a nåscut într o obosealå maturå. NaÈ›iunile cu mare destin politic se epuizeazå repede. Este ca È™i cum vitalitatea lor, imprimînd o datå forme noi de viaÈ›å, n ar mai avea nici un rost de fiinÈ›are. Dacå evreii au supravieÈ›uit popoarelor din Antichitate È™i vor supravieÈ›ui, desigur, È™i celor moderne, faptul se datoreÈ™te mai puÈ›in mesianismului, cît incapacitåÈ›ii lor de realizare politicå. Nefiind legaÈ›i de spaÈ›iu È™i neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar nu o naÈ›iune. Se vorbeÈ™te totdeauna de un popor evreu; niciodatå de o naÈ›iune evreiascå. ÃŽnsåÈ™i ideea de raså iudaicå are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.
Cine a våzut acest lucru trebuie oare så se dea înapoi È™i så se cruÈ›e? Un popor nu se poate decît compromite prin prudenÈ›å. Riscul È™i aventura constituie nu numai excelenÈ›a individului, ci È™i a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de måreÈ›ie.
Marile naÈ›iuni nu s au afirmat prin cuminÈ›enie, prudenÈ›å sau rezervå. Un gråunte de nebunie este mobilul secret care le mînå spre înålÈ›are È™i distrugere cu atîta pompå. Cum s ar explica altcum atîtea È™i atîtea valori, create numai din superstiÈ›ie È™i plictisealå, atîtea sacrificii nesemnificative? DeÈ™i popoarele rîvnesc numai dupå bunuri påmînteÈ™ti, ele împuÈ™cå peste È›intå în pasiunea lor terestrå, de sînt uneori capabile, pentru o idee, så renunÈ›e la satis
facÈ›iile imediate ale lumii. Omenirea nu încape într o formulå. Atîtea veacuri a umblat prin creÈ™tinism dupå despåmîntenire È™i n a reuÈ™it decît så se alipeascå mai mult de påmînt.
Grecii au vrut så se lege de lume È™i au sfîrÈ™it în cultul ideilor. Francezii n au vorbit decît despre raÈ›iune, pentru a È™i umple istoria de iraÈ›ional. Chiar romanii, care dintre toate popoarele s au specializat mai adînc în bunurile trecåtoare È™i au creat un drept pentru a iubi legal påmîntul, au pus atîta frenezie, încît decadenÈ›a lor a fost, de fapt, pråbuÈ™ire È™i dispariÈ›ie. SfîrÈ™itul Imperiului roman, agonia precipitatå oferå atît farmec maladiv È™i dezagregarea lui este o consolare atîtor inimi bolnave, cå de cîte ori tentaÈ›iile disoluÈ›iei încearcå sufletul, crepusculul imperial îi este leagån de sicriu. Cine n a cunoscut acea dispoziÈ›ie de care vorbea Verlaine, comparîndu se imperiul de la sfîrÈ™itul decadenÈ›ei, våzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va ava niciodatå dezabuzarea suficientå ca så înÈ›eleagå anumite epoci. ªi cine nu cunoaÈ™te vibraÈ›ia în spiralå a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toatå istoria n are valoare decît prin ceea ce selecÈ›ionåm din ea, prin conÈ›inuturile ei alese de preferinÈ›ele noastre. Nu este mort în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacå n am avea atîta clipe din viaÈ›å, în care så ne simÈ›im în RenaÈ™tere la noi acaså, ea n ar avea mai multå actualitate decît o perioadå de culturå egipteanå. Epocile tråiesc numai întru cît simÈ›im nevoia så ne legånåm în ele. Simpatia noastrå profundå trezeÈ™te din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toatå înÈ›elegerea istoricå încearcå så îndulceascå ireparabilul devenirii, så atenueze opera demonicå a timpului. Trecutul este numai prin slåbiciunile noastre retrospective.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!