agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
A cădea în ispită nu e a cădea în viață? Du ne, Doamne, în ispită și ne mîntuiește de cel bun!
Rugăciunea de fiecare zi ar trebui să fie o iniÈ›iere la Răutate È™i „Tatăl nostru“ să sfîșie vălul ce o acoperă, pentru ca privind o în față, familiari pierzaniei, să fim ispitiÈ›i de cel Bun. Morala e pierdută de lipsa ei de mister. Să n ascundă binele nici o taină? Decolorarea pasiunilor, îndulcirea instinctelor È™i întreaga diluare a sufletului modern ne au dezvățat de mîngîierile furiei È™i ne au slăbit vitalitatea gîndirii, din care emană arta de a blestema. Shakespeare È™i Vechiul Testament ne prezintă oameni față de care sîntem maimuÈ›e înfumurate sau domniÈ™ori discreÈ›i, ce nu È™tiu să È™i urle în spaÈ›iu durerile È™i bucuriile, să provoace natura sau pe Dumnezeu. Iată unde au dus cîteva secole de educaÈ›ie È™i de prostie savantă! Pe vremuri muritorii strigau, astăzi se plictisesc. Explozia cosmică a conÈ™tiinÈ›ei a fost înlocuită cu intimitatea. Rabdă È™i crapă! este deviza pentru distincÈ›ia omului modern. DistincÈ›ia — asta i superstiÈ›ia unui gen corupt. Dar încordarea spiritului cere un anumit nivel de barbarie, fără de care se moleÈ™esc arcurile gîndirii, un vulcanism ce nu trebuie domolit decît în laÈ™ități voite. O idee să se rostogolească în avînturi de imn, cu o vrajă de delir sau de fatalitate, aÈ™a cum se întîmplă în incandescenÈ›a blestemelor — aceste limbi de foc ale spiritului. Modernii sînt călduÈ›i, prea călduÈ›i. N a bătut ceasul să nvățăm iubirea È™i ura, ca dimensiuni de natură în suflet? Blestemul este o provocare nemăsurată È™i el creÈ™te în tărie cu cît se îndreaptă înspre nemăsurat. Obiectivul lui final e doar incomensurabilul. După ce vorbele au pus la zid un individ, un neam sau natura, sfîrÈ™eÈ™ti cu furia spre cer. Blestemul e ataÈ™are de viață prin aparenÈ›e de distrugător; un fals nihilism. Căci nu tuni È™i fulgeri decît dintr o poziÈ›ie absolută într o valoare. Iov iubeÈ™te viaÈ›a cu o pasiune bolnavă, iar Regele Lear se sprijină în orgoliu ca într o zeitate. ToÈ›i profeÈ›ii Vechiului Testament se înfurie în numele a ceva, în numele poporului sau al lui Dumnezeu. Și în numele nimicului poÈ›i azvîrli blesteme, dacă aderi la el dogmatic. O dezlănÈ›uire necruțătoare È™i incendiară, un absolut în ton direct, o năvală de distrugere, cu o certitudine mărturisită sau nu. Că în dosul exasperării se ascunde o credință sau titanismul eului, pentru furia blestemării ca atare puÈ›in importă. Nivelul sufletului, înălÈ›imea de pasiune a unei fiinÈ›e, iată totul. Căci în sine, blestemul nu i decît un dogmatism liric. Să calci peste deliciul de a muri zilnic în tine, să împarÈ›i în doi povara ființării, să ai un vecin pentru decepÈ›ii! Femeia comercializează neînÈ›elesul, iar în căsătorie vinzi porÈ›ii de singurătate È™i blestemul ființării devine marfă. Sursa nefericirii în dragoste e teama de a fi iubit, voluptatea singurătății întrecînd îmbrățișările. Femeia nu pleacă de bunăvoie, ci simte prea bine pata de luciditate pe înÈ™elăciunea leÈ™inului dublu. Ce e drept, niciodată ea nu va înÈ›elege cum un om poate fi practicant al nefericirii È™i nici în ce fel prezenÈ›a ei vatămă perfecÈ›iunea izolării. Ea totuÈ™i trebuie să se ducă, să se ducă. Și după ce a plecat, îți dai seama ce mare eroare e viaÈ›a cu ea È™i fără ea. Dac ai putea muri lumii în umbra femeii, dacă parfumul ei ar fi emanaÈ›ie de melancolie pentru adormirea unei inimi, smulsă pămîntului! Există dezlipiri de lume care te năpădesc subit, ca adieri mortale, È™i n care înÈ›elepÈ›ii îți par biete veveriÈ›e, iar sfinÈ›ii profesori rataÈ›i. Cheia pentru inexplicabilul soartei noastre este setea de nefericire, adîncă È™i tainică È™i mai durabilă ca dorinÈ›a zvăpăiată de fericire. De ar predomina aceasta, cum am lămuri îndepărtarea vertiginoasă de rai È™i tragedia ca o condiÈ›ie firească? Istoria întreagă e proba limpede că omul nu numai că n a fugit de chin, dar i a născocit mreje, pentru a nu scăpa cumva din vraja lui. Dacă n ar fi iubit durerea, n ar fi avut nevoie să născocească iadul — utopie a suferinÈ›ei. Și dac a preferat uneori cu mai multă ardoare raiul, a făcut o pentru fantasticul lui, pentru garanÈ›ia de irealizabil — o utopie estetică. „Evenimentele“ istoriei ne arată însă clar ce a luat el în serios... De mult nu mai trăiesc în moarte, ci în poezia ei. Te topeÈ™ti aÈ™a într un flux mortal, sălășluind visător în delicată agonie, vrăjit de miresme funebre. Căci moartea i untdelemn ce se prelinge pe spaÈ›iul nevăzut al lepădării noastre de lume È™i ne învăluie de o amînare plăcut dureroasă a stingerii, pentru a ne sugera că viaÈ›a i un final virtual È™i devenirea potenÈ›ialitate infinită de sfîrÈ™it. A suferi e modul de a fi activ fără să faci ceva. ÃŽn mod corect, nu te poÈ›i întreba ce este viaÈ›a, ci ce nu este. Dorul de moarte începe ca secreÈ›ie obscură a organismului È™i sfîrÈ™eÈ™te într un leÈ™in de poezie. Stingerea voluptuoasă de fiecare zi e o adormire a sîngelui. Și această adormire e tristeÈ›ea însăși. Numai după ce ai suferit pentru toate lucrurile ai dreptul să È›i baÈ›i joc de ele. Cum o să calci în picioare ce n a fost chin? (Sensul universalei ironii.) Gustul singurătății nu È™i află o împlinire mai deplină ca în dorinÈ›a covîrÈ™itoare de moarte, care, mărindu se peste rezistenÈ›ele noastre È™i noi neputînd muri, devine — prin reacÈ›iune — o revelaÈ›ie a vieÈ›ii. Cum aÈ™ putea să uit că sînt, cînd excesul morÈ›ii mă dezleagă de moarte? Voi descoperi viaÈ›a în plinătatea ei cînd voi începe să gîndesc împotriva mea, cînd nu voi mai fi de față în nici un gînd... La început socoteÈ™ti moartea realitate metafizică. Tîrziu, după ce ai gustat din ea, după ce te a înfiorat È™i te a strivit, o înlocuieÈ™ti prin sentimentul ei. VorbeÈ™ti atunci de frică, de neliniÈ™te È™i de agonie, È™i nu de moarte. Astfel se face trecerea de la metafizică la psihologie. Lumina mi se pare tot mai străină È™i mai departe; o privesc — È™i mă cutremur. Ce să caut prin ea cînd noaptea i o auroră de gînduri? ...Dar priviÈ›i, priviÈ›i lumina: cum foÈ™neÈ™te È™i cum cade n zdrenÈ›e, de cîte ori eÈ™ti surpat de tristeÈ›i. Doar ruina zilei ne va ajuta să ridicăm viaÈ›a la rangul de vis. ...DulceaÈ›a morÈ›ii să fie altceva decît un maximum de irealitate? Și aplicarea spre poezie, altceva decît topire în fantomal? E atîta voluptate muzicală în dorul de moarte, c ai vrea nemurirea numai pentru a nu o întrerupe. Sau de ai găsi un mormînt în care s o continui, să mori nesfîrÈ™it în dorul de a muri! Căci nici un amurg marin È™i nici o melodie terestră nu pot înlocui creÈ™terea destrămată È™i poezia evanescentă a muririi. Nicăieri mai mult ca în paturile vechi ale hotelurilor provinciale sau în priveliÈ™tea brumată a bulevardelor nu eÈ™ti mai legănat de sugestiile stingerii È™i mai dispus să guÈ™ti dintr un moment final. Prin moarte devine omul contemporan cu sine însuÈ™i. Ca să nu te plictiseÈ™ti, trebuie să fii sfînt sau dobitoc, în aÈ™a măsură vacanÈ›a esenÈ›ială a conÈ™tiinÈ›ei defineÈ™te soarta omului. Plictiseala e un fel de echilibru instabil între golul inimii È™i golul lumii, o echivalență de vid, care ar însemna împietrire, de n ar fi prezenÈ›a secretă a dorinÈ›ei. Iluminarea È™i îndobitocirea — una prin plus È™i alta prin minus — se aÈ™ază în afară de soarta omului È™i deci în afară de posibilitățile plictiselii. Putem fi noi însă absolut siguri că sfinÈ›ilor nu le e urît uneori în Dumnezeu È™i că dobitoacele — aÈ™a cum le trădează privirea lor vacantă — nu simt nimicul neÈ™tiinÈ›ei lor? Omul nu È™i poate tîrî toată viaÈ›a în plictiseală, deÈ™i aceasta nu i o boală, ci o absență de intensitate. Golul consecutiv unei suferinÈ›e sau amintirea rece a unei nefericiri; curgerea tăcerii căreia nu i putem proiecta un conÈ›inut; insensibilitatea erotică È™i regretul de a n o învinge — sînt stări ce alcătuiesc degradarea conÈ™tiinÈ›ei È™i care succed unor emoÈ›ii intense, ce nu le mai putem atinge. Nu te doare nimic, dar ai prefera un chin precis vagului de neliniÈ™te. ÃŽnsăși boala este un conÈ›inut — È™i unul substanÈ›ial —, față de indiferenÈ›a apăsătoare È™i tulbure a plictiselii, în care te simÈ›i bine, deÈ™i răul unei boli sigure e preferabil. Orice chin e regretat pentru precizia lui. Boala e ocupaÈ›ie; plictiseala nu. De aceea seamănă ea unei eliberări — de care am vrea să scăpăm. Acesta i paradoxul plictiselii: de a fi o absență È™i de a nu putea fi exteriori ei. Față de boală — o sănătate insuportabilă, iritantă, un bine surd È™i monoton È™i care nu e grav decît pentru impresia de neterminabil, de infinit vulgar. O însănătoÈ™ire ce nu se mai gată... Plictiseala? O convalescență incurabilă. ViaÈ›a, în sensul ei pozitiv, este o ordine a posibilului, o cădere în viitor. Cîte ferestre îi deschizi spre acesta, atîta cantitate de posibil realizezi. Deznădejdea, dimpotrivă, este negaÈ›ia posibilului È™i de aceea a vieÈ›ii. Mai mult. Ea este intensitate absolută perpendiculară pe Nimic. Ceva e pozitiv cînd are o legătură lăuntrică cu viitorul, cînd creÈ™te spre el. ÃŽntru cît viaÈ›a tinde spre un plin temporal, ea se împlineÈ™te. Deznădejdea crescînd în sine, intensitatea ei e un posibil fără viitor, o negativitate, o înfundătură în flăcări. Cînd ai ajuns însă să deschizi ferestre disperării, atunci viaÈ›a — năpădită de sine însăși — pare o graÈ›ie dezlănÈ›uită È™i un clocot de zîmbete. „Vulpile au vizuini È™i păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n are unde È™i odihni capul.“ (Luca, 9, 10) — Mărturisirea aceasta a lui Isus — È™i care întrece ca nivel de singurătate Ghetsimani — mi l apropie mai mult decît toate dovezile de iubire care i au asigurat un credit cvasietern printre muritori. Cu cît te deosebeÈ™ti de oameni, cu atît ai mai puÈ›in loc în lume pentru ca accesul la divin să te separe de singurătate. Ultimul cerÈ™etor e un proprietar față de rătăcirea pămîntească a lui Isus. Oamenii l au răstignit chiar pentru a i găsi un loc È™i lui, pentru a l lega cumva de spaÈ›iu. Decît, ei n au observat că pe cruce capul se odihneÈ™te în direcÈ›ia cerului sau, în tot cazul, mai mult pe cer decît pe pămînt. Și ÃŽnvierea, ce e ea dacă nu proba că un Dumnezeu nici mort nu se poate odihni în lume È™i ca el orice om ce nu mai este om? O lespede a acoperit trei zile insomnia lui Isus. Căci nu mi pot închipui un Dumnezeu mort care să nu È™i privească moartea. Doar pentru cei ce È™i au dormit viaÈ›a moartea poate însemna un somn. CeilalÈ›i, atinÈ™i de veghe, vor supravieÈ›ui treji cenuÈ™ii lor sau scheletului ironic! — Cînd nici o fibră n a rămas nestrăpunsă de cunoaÈ™tere, atunci nimic nu te poate face să crezi c ai încetat cîndva a fi conÈ™tient. Și se pare explicabil să mori, dar cine te ar putea opri să crezi c ai înceta să È™tii È™i să te È™tii? E ca È™i cînd nu È›i vei odihni capul nicăieri È™i niciodată... DorinÈ›a de singurătate să fie oare altceva decît deghizarea poetică a egoismului? Lumea poate exista doar pentru cei ce n au văzut o. CeilalÈ›i È™i au pierdut vederea de atîta aparență È™i È™i au rănit ochii într un real minor. SpaÈ›iul oferit de visuri n are orizont È™i astfel se întinde el generos unei priviri plecate, spre a nu se mai opri. Cum se dezmărgineÈ™te lumea într o simÈ›ire asfinÈ›ită! De aÈ™ fi Dumnezeu, m aÈ™ face orice afară de om. — Ce mare ar fi Isus, dac ar fi fost mai mizantrop! Față de materie, viaÈ›a reprezintă un avantaj de intensitate. Tot aÈ™a boala față de viață, cu diferenÈ›a că ne aflăm în prezenÈ›a unei intensități negative. Cînd eÈ™ti bolnav, natura te obligă la cunoaÈ™tere; te pomeneÈ™ti că È™tii fără voia ta. Totul È›i se dezvăluie indiscret, căci tainele È™i au pierdut pudoarea în È™tiinÈ›a involuntară care e boala. Cum viaÈ›a nu i respirabilă la rece, găsi vom focurile să aprindem minÈ›ile? Nădejdile cresc din incendiul lucidității. ÃŽntrebare în faÈ›a trecutului: la ce mi serveÈ™te un „eveniment“? Istoria universală există doar ca mijloc de autointerpretare. ÃŽntîmplările care nu m au descoperit mie însumi s au „întîmplat“ vreodată? — Față de trecut trebuie să fim mai subiectivi decît față de prezent. Singurătatea i o exasperare ontologică a fiinÈ›ei noastre. EÈ™ti mai mult decît trebuie. Iar lumea i mai puÈ›in decît ar trebui. Adevărul este o eroare exilată în eternitate. Omul se chinuie să fie măcar o greÈ™eală, precum Dumnezeu un adevăr. Amîndoi sînt pe cale cu È™anse reduse È™i speranÈ›e puÈ›ine. Este drept că Dumnezeu e pe drum din veÈ™nicie È™i se caută pe sine din începuturi, pe cînd rătăcirea umană e de dată mai recentă. Dacă putem fi mai blînzi cu omul, mai găsi vom concesii pentru Dumnezeu, care nu i mai mult de o sinteză a scuzelor noastre? L am definit cu toÈ›ii prin absenÈ›e, i am îngăduit fiinÈ›a de cîte ori a fost nevoie, i am iertat neîmplinirea pînă la laÈ™itate. Noi È™i aÈ™a ne vom îneca în eroare, dar un Dumnezeu ce nu dispune decît de o frîntură de adevăr! FiÈ›i siguri că, de l ar fi descoperit, ni l ar fi trîmbiÈ›at de mult. Un gînd ce nu miÈ™că pe un lepros, are el vreo legătură cu singurătatea? Și o carte ce nu poate fi închinată amintirii lui Iov... ...AÈ™ vrea să mă bocească fantome de îngeri căzuÈ›i, pe frînturi de melodii culese din inima mea, acordată din naÈ™terea corului lor. Atît un plus, cît È™i un minus de viață mă pătrund de un fior de irealitate. O mare moartă È™i o mare furioasă, într o măsură egală, sînt lipsite de ritm. Și cum nu pot merge în pasul vieÈ›ii, apele ei, fie că se retrag, fie că mă copleÈ™esc, mă aruncă pe un uscat din care totul a fost. Plăcerea de a te depărta de fire din învălmășeala lăuntrică, de a sări fiinÈ›a în mîndria unei vîltori nemăsurate... Cine nu se leagănă în întinderea golurilor cu nădejdea unei răzbunări, cine nu gustă în vid o seducÈ›ie de plinătate viitoare — acela nu se È™tie măcina pozitiv, nu È™i È™tie cheltui cu folos excesul de zădărnicie al vitalității. Psihologii, care se aplică asupra altora, fiindcă ei înÈ™iÈ™i n au destul suflet, derivă înclinaÈ›ia spre ireal numai din deficienÈ›ele noastre. Ei nu cunosc în ce fel absenÈ›a poate izvorî dintr o senzaÈ›ie de barbarie. Sau cum se amestecă anemia È™i barbaria în priveliÈ™tea de irealitate a vieÈ›ii. Căci, într adevăr, la ce le am vorbi de un sînge fără ritm, potrivit în vine spre amintirea unei mări fără valuri È™i a unei mări numai valuri? Niciodată viaÈ›a nu mi a părut demnă de a fi trăită. Ea merită uneori prea mult È™i alteori prea puÈ›in. Insuportabilă în amîndouă cazurile. Sinuciderea din dragoste de viață nu e cu nimic mai neîndreptățită decît cea oficială È™i curentă. Ba e chiar mai naturală... Raiul este o stare de sinucidere continuă, ca È™i iadul. ÃŽntre ele se intercalează starea de nesinucidere numită a fi. Dacă, printr o concesie cerească, mi ar fi îngăduit să stau de vorbă cu vreun muritor din alte veacuri, aÈ™ alege pe Lazăr cel înviat. El mi ar ajuta desigur să nÈ›eleg teama retrospectivă, sentimentul c ai fost mort, că te ai născut din moarte È™i mergi spre altceva..., că eÈ™ti expus unui vag absolut, naÈ™terea derivînd din precizia morÈ›ii. Lazăr mi ar putea spune cum poÈ›i muri cînd nu mai mergi spre moarte, cum poÈ›i scăpa de ÃŽnvierea asta infinită... Gîndul că viaÈ›a ar putea fi altceva decît o demonică înflorire, că ea ar duce spre ceva, spre un rost exterior zadarnicei ei desfășurări — mi se pare atît de apăsător È™i de neavenit, că adeverirea lui m ar răni nevindecabil. Atunci nesfîrÈ™itul ce nu l ai făcut È™i toate leneviile scuzate prin cinism s ar năpusti peste groaza ta înmărmurită. — Nu sîntem rataÈ›i decît dacă viaÈ›a are un sens. Fiindcă numai în acest caz tot ce n am îndeplinit alcătuieÈ™te o cădere sau un păcat. ÃŽntr o lume cu un rost afară de ea, într o lume care tinde spre ceva, sîntem siliÈ›i să fim pînă în marginile noastre. De s ar găsi vreun muritor să mi dovedească prezenÈ›a unui sens absolut, să mi demonstreze o etică imanentă devenirii — mi aÈ™ pierde minÈ›ile de remuÈ™care È™i deznădejde. Cînd È›i ai risipit viaÈ›a mîngîindu te în inutila trecere, în vicleÈ™ugurile devenirii, cînd ai suferit pătimaÈ™ în aparenÈ›e — Absolutul te îmbolnăveÈ™te. Hotărît lucru! ViaÈ›a nu poate avea un rost. Sau dacă are, va trebui să l ascundă de vrea să ne mai aibă. Cine iubeÈ™te cît de puÈ›in libertatea nu se poate înjuga de bunăvoie într un sens. Chiar dacă este vorba de sensul lumii. Nostalgia mării premerge È™i urmează introspecÈ›iei. Orice fel de luciditate este conÈ™tiinÈ›a unei pierderi. Felul nostru de a concepe lucrurile depinde de atîtea condiÈ›ii din afară, încît s ar putea scrie geografia fiecărui gînd. Am începe cu nuanÈ›a cerului È™i am sfîrÈ™i cu poziÈ›ia scaunului. Mahalaua cugetării își are È™i ea rosturile ei. Pascal — dar mai cu seamă Nietzsche — par niÈ™te reporteri ai eternității. Cînd te ai cufundat nemilos în străfundurile firii È™i le ai despuiat de bogății în ochiri subterane, te pomeneÈ™ti mîndru È™i înfumurat în legănările nimicului. Ce te face însă ca în acest dezmăț metafizic să te opreÈ™ti deodată, ca fulgerat de un este? RezistenÈ›ele ascunse ale sîngelui, patimile năvălind cunoaÈ™terea sau instinctele asediind spiritul? E ceva în noi care refuză nimicul, atunci cînd mintea ne arată că totul e nimic. Acest ceva să fie totul? Se prea poate, de dată ce trăim prin el. SfinÈ›ii, nebunii È™i sinucigaÈ™ii par a fi învins acest ceva, nelămuritul esenÈ›ial È™i ascuns care stăvileÈ™te spiritul în ultima lui mîndrie. Noi ceÈ™tilalÈ›i, rataÈ›i ai absolutului, — sîntem pîndiÈ›i de viață cînd ne credem mai departe de ea. Și dacă ne iese înainte cînd o uitasem, din È™oaptele ei descifrăm că absolutul nu i decît Nimicul ca treaptă din urmă a cunoaÈ™terii. Și atunci dăm înapoi... Spiritului, viaÈ›a nu i decît o batere în retragere. Nostalgia infinitului, fiind prea vagă, ia formă È™i contur în dorul de moarte. Căutăm precizie pînă È™i în lîncezeala visătoare sau în sfîrÈ™eala poetică. Moartea introduce oricum o anumită ordine în infinit. Nu este ea singura lui direcÈ›ie? ÃŽmpotriva sinuciderii nu se poate face decît un fel de întîmpinare: nu e firesc să È›i pui capăt zilelor înainte de a È›i fi demonstrat pînă unde poÈ›i merge, pînă unde te poÈ›i împlini! DeÈ™i sinucigaÈ™ii cred în precocitatea lor, ei totuÈ™i consumă un act înainte de a fi atins o maturitate efectivă, de a fi copÈ›i pentru o stingere voită. Că un om vrea să termine cu viaÈ›a, este uÈ™or de înÈ›eles. De ce nu È™i alege însă culmea, momentul cel mai favorabil al creÈ™terii lui? Sinuciderile sînt oribile chiar prin faptul că nu se fac la timp, că ele întrerup o soartă, în loc s o încunune. Un sfîrÈ™it trebuie grădinărit. Pentru antici, sinuciderea era o pedagogie; sfîrÈ™itul încolÈ›ea È™i înflorea în ei. Și cînd se stingeau de bunăvoie, moartea era un sfîrÈ™it fără amurg. Modernilor le lipseÈ™te cultura lăuntrică a sinuciderii, estetica sfîrÈ™itului. Nici unul nu moare cum trebuie È™i toÈ›i se sfîrÈ™esc la întîmplare. NeiniÈ›iaÈ›i în sinucidere, niÈ™te amărîți ai morÈ›ii. Dac ar È™ti ei să se termine la timp, n am suferi nici unul de strîngerea de inimă la vestea atîtor È™i atîtor „acte disperate“ È™i n am numi „nefericit“ un om ce È™i sfinÈ›eÈ™te propria împlinire. Lipsa de axă a modernilor nicăieri nu apare mai izbitoare ca în depărtarea lăuntrică de sinuciderea îngrijită È™i gîndită, de sinuciderea ca oroare de ratare, îndobitocire È™i bătrîneÈ›e, de sinuciderea ca omagiu forÈ›ei, înfloririi È™i eroismului. De cîte ori nu mă ispitesc presimÈ›iri de extaz, de atîtea ori mă simt obiect. Pare că a îngheÈ›at lumina pe creier... È™i timpul s a năruit într o inimă moartă. Privesc pietrele È™i le invidiez zvîcnirile. Vor pricepe ele vreodată că mă ofer odihnei lor? Și stîncile voi vor ele să se înece în tăcerea sîngelui? ...Ajungi aÈ™a obiect desfrînat de nepăsare È™i în care natura își contemplă ultima ei înmărmurire. ÃŽmpietrirea ta trezit a gelozia pietrelor? Văzut ai cum gheÈ›arilor le mijesc vinele? Nu gîndesc asupra morÈ›ii, ci ea se gîndeÈ™te pe sine. Tot ce e posibilitate de viață în ea respiră prin mine È™i nu exist decît prin timpul de care e capabilă veÈ™nicia ei. ÃŽntru cît se apără de propriul ei absolut, întru cît se refuză măreÈ›iei È™i scoboară de bunăvoie într o degradare temporală, într atît sînt. Pînă È™i n moarte caut viaÈ›a, È™i rostul meu nu este decît a o descoperi în tot ce nu e ea. Dacă mortăciunea divină ar fi mai vie, de mult aÈ™ poposi în braÈ›ele ei. Dar Dumnezeu a împrumutat prea puÈ›in vieÈ›ii ca să am ce să caut în pustiul lui. Nu se mai poate trăi decît pîndind viaÈ›a peste tot unde nu i la ea acasă, ca s o salvezi de la înstrăinare. Astfel, te surghiuneÈ™ti în moarte, ca să guÈ™ti viaÈ›a în umbletul ei deÈ™ert. Ceea ce lipseÈ™te sănătății este infinitul. Iată de ce au renunÈ›at oamenii la ea. ÃŽn îmbrățișări, senzaÈ›ia de fericire È™i de nefericire te chinuie într o sfîrÈ™eală echivocă, în care ai vrea ca din senin să te spulbere un trăsnet. Din buze emană o dulceață mortală, inundînd marginile firii È™i înecîndu te într o deznădejde de paradis. Niciodată moartea nu pare mai învăluitoare ca în preajma dezamăgirii erotice. Dragostea i un înec, o scufundare în ființă È™i în neființă. Căci orice voluptate e o împlinire È™i o stingere. Doar iubind poÈ›i bănui cum autodistrugerea este baza rodniciei. Fără femeie — muzică rătăcită n carne —, viaÈ›a ar fi o sinucidere automată. Căci într adevăr, fără ea în ce am muri? Unde am descoperi stingeri mai aromate, unde am înflori în amurguri È™i am pîlpîi îngropîndu ne? Dacă oamenii ar umbla goi, ar cîștiga mult mai uÈ™or siguranÈ›a fizică a morÈ›ii. Hainele se interpun între noi È™i rosturile noastre, creînd o iluzie de putere È™i neatîrnare. Cînd treci însă gol prin faÈ›a unei oglinzi, te pomeneÈ™ti menit pieirii, căci trupul e un zăcămînt de zădărnicie, în care mucegăieÈ™te gîndul nemuririi. După cîteva milenii de civilizaÈ›ie, de ar începe oamenii să umble dezbrăcaÈ›i, aruncînd cu hainele iluziile implicate, ar deveni cu toÈ›ii metafizicieni. Doar cînd te zăreÈ™ti gol È›i aduci aminte că exiÈ™ti È™i că eÈ™ti muritor. ÃŽmbrăcămintea ne împrumută o superioritate artificială asupra timpului. Cum o să fii muritor, cu o pălărie pe cap È™i cu o cravată la gît? Hainele au creat mai multe iluzii decît religiile. Pare că mii È™i mii de vieÈ›i necunoscute se sinucid înlăuntrul meu È™i din suspinele lor se alcătuieÈ™te un extaz final, că nu sînt mai mult de o boltă peste infinite sfîrÈ™ituri... De m aÈ™ putea împrăștia în elementele chinului, să mă fărîm în frînturi de sfîșieri È™i să nu mai fiu nicăieri È™i în primul rînd în mine! Ca într un delir de absență, să mă suprim în toate È™i să mă sting, centrifugal mie. Omul este drumul cel mai scurt între viață È™i moarte. Moartea este sublimul la îndemîna fiecăruia. Cele mai crîncene dureri È™i halucinaÈ›iile de groază cele mai crude nu mi au lăsat un dezgust comparabil celui ce urmează despărÈ›irii de un grup de oameni pe care îi urăști sau pe care îi iubeÈ™ti. Ai fost sau n ai fost strălucitor, admirat sau dispreÈ›uit, cînd te desparÈ›i de ei, orice sinucidere e prea dulce. Fiece cuvînt ce l ai spus parcă a devenit noroi È™i se ascunde undeva pe fondul izolării tale, ca să te murdărească în faÈ›a ta. Vorbele se transformă în otravă È™i, după ce te ai spovedit ceasuri È™i ceasuri, te ameÈ›eÈ™te vidul oamenilor È™i al tău. Tot ce nu e singur putrezeÈ™te, È™i niciodată n am fost singur pînă la înmugurire. După orice conversaÈ›ie, eÈ™ti mai părăsit ca în mormînt. ºi ai uÈ™urat spiritul È™i È›i a putrezit inima. Vorbele au zburat în vînt È™i cu ele substanÈ›a izolării tale. DistanÈ›a de lume o putem verifica doar în iubire. ÃŽn braÈ›ele femeii, inima se supune instinctului, dar gîndul rătăceÈ™te în preajma lumii, fruct bolnav al dezrădăcinării erotice. Și de aceea în clocotul senzual al sîngelui se înalță un protest melodic È™i sfîșietor ce nu l distingem totdeauna, dar e prezent în spaÈ›iul unei licăriri, amintindu ne în treacăt vremelnicia duioasă a voluptății. Cum am culege altcum moartea trandafirie din fiece sărut, învăluiÈ›i agonizant de îmbrățișări? Și cum ne am măsura singurătatea, de nu ne am privi o în ochii pierduÈ›i ai femeii? Căci prin ei, izolarea își oferă o priveliÈ™te de infinit sieÈ™i. Echivocul iubirii pleacă din faptul că eÈ™ti fericit È™i nefericit în acelaÈ™i timp, chinul egalînd voluptatea într un vîrtej unic. De aceea, nefericirea în dragoste creÈ™te cu cît femeia te înÈ›elege È™i te iubeÈ™te mai mult. O pasiune fără margini te face să regreÈ›i că mările au fund, È™i dorul de scufundare în nemărginit îl stingi în nesfîrÈ™itul azurului. Cerul măcar n are graniÈ›e È™i pare făcut pe măsura verticalei sinucideri. Iubirea i o ispitire de înec, o tentaÈ›ie de adîncime. Prin aceasta seamănă morÈ›ii. AÈ™a se explică de ce sentimentul sfîrÈ™itului îl au numai naturile erotice. Iubind, scobori pînă în rădăcinile vieÈ›ii, pînă în prospeÈ›imea fatală a morÈ›ii. Nu sînt fulgere ca să te lovească în îmbrățișări, iar ferestrele dau spre spaÈ›iu pentru a te putea arunca prin ele. Este prea multă fericire È™i prea multă nefericire în suiÈ™urile È™i scoborîșurile iubirii È™i inima e prea îngustă dimensiunilor ei. Erotica emană de dincolo de om; îl copleÈ™eÈ™te È™i l năruie. Și de aceea, năpădit de valurile ei, zilele trec fără să mai observi că obiectele sînt, vietățile se agită È™i viaÈ›a se macină, căci prins în somnul voluptuos al iubirii, de prea multă viață È™i de prea multă moarte, le ai uitat pe amîndouă, încît, trezit din dragoste, sfîșierilor ei neîntrecute le urmează o prăbuÈ™ire lucidă È™i nemîngîiată. Sensul mai adînc al iubirii nu este inteligibil nici prin „geniul speÈ›ei“ È™i nici chiar prin depășirea individuaÈ›iei. Cine poate crede că ea ar atinge intensități atît de furtunoase, de o neumană gravitate, dacă noi am fi simple instrumente într un proces în care personal pierdem? Și cine poate admite că ne am angaja în suferinÈ›e atît de mari, ca să fim doar victime? Sexele nu sînt capabile de atîta renunÈ›are È™i nici de atîta înÈ™elăciune. ÃŽn fond, iubim ca să ne apărăm de vidul existenÈ›ei, ca o reacÈ›iune împotriva lui. Dimensiunea erotică a fiinÈ›ei noastre este o plinătate dureroasă care umple golul din noi È™i din afară de noi. Fără invazia vidului esenÈ›ial, care roade sîmburele firii È™i năruie iluzia necesară ființării, dragostea ar fi un exerciÈ›iu uÈ™or, un pretext plăcut, È™i nu o reacÈ›ie misterioasă sau o zvîrcolire crepusculară. Nimicul ce ne înconjoară suferă de prezenÈ›a Erosului, care È™i el este o înÈ™elăciune, atinsă de existență. Din tot ce se oferă simÈ›irii, iubirea este un minim de vid, la care nu putem renunÈ›a fără să deschidem braÈ›ele golului firesc, banal È™i veÈ™nic. Fiind maximum de viață È™i de moarte, iubirea constituie o irupÈ›ie de intensitate în vid. Și orice intensitate este o suferință a vidului. Chinul dragostei — l am suporta noi oare de n ar fi el o armă în contra plictiselii cosmice, a putregaiului imanent? Sau am luneca noi pe moarte cu încîntare È™i suspine, de n am găsi în ea o cale de a fi spre neființă? Nu te poÈ›i consola de neantul lumii prin forță, ci prin orgoliu. Fiece om e prea mîndru ca să se închine în faÈ›a evidenÈ›elor. Și atunci inventează existenÈ›a. Intimitatea mea cu lucrurile ce se sting? Mă supravieÈ›uiesc după orice tristeÈ›e... Doar fiind pînă în gît în nefericire, începe inima să mi bată. Suspinul e spaÈ›iul ideal al respiraÈ›iei, iar fericirea nu i temperatura vieÈ›ii. Se prea poate ca în sine iubirea să conÈ›ină un potenÈ›ial de fericire mai mare decît este înclinată a crede mintea noastră, molipsită de inimă. De unde vin atunci acordurile funebre ale esenÈ›ialei beÈ›ii È™i parfumul de sinucidere al îmbrățișărilor? Arheologia fatală a iubirii scoate la suprafață nu numai durerile clare, actuale, ci È™i toate nefericirile incomplete, pe care credeam a le fi îngropat pe veci, însîngerările ce le socoteam isprăvite È™i însetează dorul suferinÈ›elor prelungi. ÃŽntocmai ca în liturghia erotică a lui Wagner, latura de umbre a trecutului se însufleÈ›eÈ™te È™i pune stăpînire pe chinul nostru incert, încît sîntem mai puÈ›in nefericiÈ›i din senzaÈ›iile imediate ale iubirii, cît din cele dezmorÈ›ite È™i trezite din trecut. Dacă dragostea n ar fi mai mult de o prezență epidermică, ar fi imposibil s o asociezi suferinÈ›ei. Dar ei îi convine un nesfîrÈ™it de predicate, ca È™i lui Dumnezeu. Femeia poate fi un infinit nul; în faÈ›a iubirii însă, infinitul roÈ™eÈ™te. Căci totul e prea puÈ›in, raportat la ea. Nu sînt clipe de dragoste față de care moartea pare o simplă obrăznicie? Sînt oameni care, de n ar putea gîndi asupra iubirii, ar înnebuni de iubire. Reflexia este un derivativ unic. Fără ea, nimic n ar putea fi suportabil. Am muri atunci din cauza lui Dumnezeu, a muzicii sau a femeii. TranspoziÈ›ia reflexivă îndulceÈ™te furia patimilor È™i atenuează transportul spre neființă din orice voluptate. ÃŽn felul acesta devine gîndirea un instrument de mediocritate. Ne agităm, credem È™i gîndim ca să ne scuzăm existenÈ›a. Este ca È™i cum cineva ne ar privi din altă lume cu dispreÈ›, iar noi, pentru a nu cădea victime ale dezgustului său, ne justificăm prin gesturi, vorbe È™i fapte. Nădăjduim astfel să obÈ›inem îndurarea sa, iertarea curiozității de a fi. — Iar cînd acel cineva e botezat Dumnezeu, împodobim jalnicul nostru spectacol, ca È™i cum acesta ar fi altceva decît oglinda Marelui Amărît. Totul mă răneÈ™te È™i raiul îmi pare prea brutal. Orice atingere i o rostogolire de stînci È™i răsfrîngerea stelelor în ochi visători de fecioară mă doare, ca materie. Florile răspîndesc parfumuri mortale È™i un crin nu e destul de pur unei inimi fugare din tot. Doar visul de fericire al unui înger ar putea oferi un pat legănării ei astrale. Lumea s a vestejit în periferiile inimii, iar mintea zace n înserări. Universul își întinde zîmbetul lui înfricoÈ™at, în care disting — simbol al vieÈ›ii — un înger canibal. Nimic nu poate fi redus la unitate. Haosul pîndeÈ™te lumea la toate colÈ›urile. ContradicÈ›ia nu e numai sensul vieÈ›ii, dar È™i al morÈ›ii. Orice act este identic tuturor celorlalte. Nu există nici nădejde È™i nici deznădejde, ci toate sînt deodată. Mori trăind È™i trăind mori. Absolutul este simultaneitate: amurguri, lacrimi, muguri, bestii È™i roze; toate înoată în beÈ›ia indistinctului. Ah! singurătățile pline — cu senzaÈ›ia de Dumnezeu în transă — È™i n care eÈ™ti gelos pe tine însuÈ›i! Dacă nu simÈ›i că marea îți poate servi de pseudonim, n ai gustat o clipă din singurătate. Medicii n au urechea destul de fină. Dar cînd È™tii că n orice auscultaÈ›ie ai descoperi un marÈ™ funebru... Prin tristeÈ›i, îți pierzi poziÈ›ia de om. De aÈ™ da drum slobod pornirilor mele, m aÈ™ odihni într un cimitir de cerÈ™etori sau de împăraÈ›i nebuni. Numai ca sursă de nefericire este femeia o revelaÈ›ie a absolutului. Sorbindu i metafizic alcătuirile misterioase, înfrîngi viaÈ›a cu mijloacele ei proprii, chiar cînd panica anemiei, în preajma leÈ™inului esenÈ›ial, toarnă văpăi abstracte în sînge. O dragoste împlinită, o voluptate ce nu i un delicios dezastru, compromite în măsură egală pe bărbat È™i pe femeie. Iubirea nu se poate suporta, ci numai suferi. Cu fruntea pe sîni, te despămînteneÈ™ti cu tot pămîntul. Orice ai face, pentru femeie nu poÈ›i avea decît un cult, chiar misogin fiind. Și apoi, adoraÈ›ia are un prestigiu mai înalt cu cît nu se aplică unei valori intrinseci. Nu adori femeia, ci ceea ce eÈ™ti prin ea. Un cult necesar pentru a evita narcisismul. După femei alergi din frică de singurătate È™i rămîi cu ele dintr o sete egală acelei frici. Căci mai mult decît în orice, în iubire eÈ™ti putred de tine însuÈ›i. Sexualitatea i o operaÈ›ie în care eÈ™ti, rînd pe rînd, chirurg È™i poet. O măcelărie extatică, un grohăit de aÈ™tri. — Nu È™tiu de ce în iubire am senzaÈ›ii de fost sfînt.... Iubirea ne arată pînă unde putem fi bolnavi în cadrul sănătății. Starea amoroasă nu i o intoxicare organică, ci metafizică. Orice s ar spune despre sinucidere, nimeni nu i poate răpi prestigiul absolutului. Căci nu i ea o moarte care se întrece pe sine? Obosit de individuaÈ›ie, aÈ™ vrea să mă odihnesc de mine. Și cum mi aÈ™ prăfui inima în depărtări, ca din urmele de sînge să lingă È™erpii însetaÈ›i de otravă — È™i vipere încîrligîndu se în creier È™i sugînd idei după idei, tîrîtoare îmbătate de deznădejde! PrăbuÈ™iÈ›i vă, tăriilor, nu veÈ›i avea ce mai turti! Căci aÈ™trii se învîrt în univers ca ouă clocite, ale căror emanaÈ›ii toÈ›i trandafirii raiului nu le vor acoperi. Putea voi să mi sfărîm gîndurile de propria mea umbră? Dracii de ar gusta din amarul sîngelui ar înnebuni de tristeÈ›e. Și el circulă prin vine în bunăvoie — È™i nimeni nu l opreÈ™te... Parcă se dezgheață lacrimi în el, într un oftat prelung È™i îndepărtat. Cine mi va fi plîns în sînge? Dacă iubirea n ar fi amestecul irezolvabil de crimă premeditată È™i de infinită delicateÈ›e, ce uÈ™or ne ar fi s o reducem la formulă! Dar chinurile amoroase întrec tragedia lui Iov... O lepră eterică i erotica... Societatea nu te izolează, ce e drept, dar îți agravează chinul, micÈ™orîndu È›i izolarea. Nimic nu neagă mai intens È™i mai dureros viaÈ›a ca pulsaÈ›ia ei supremă în iubire. Și vrînd a ne lega de ea prin femeie, nu facem decît s o întrecem. Iubirea nu încape în viață. Și de aceea, parfumul feminin pare aroma de moarte a unei corole de cimitir. ÃŽn ce înfloreÈ™te sinuciderea mai mult ca n zîmbet? Adîncimea iubirii se măsoară după potenÈ›ialul de singurătate È™i care È™i află expresia într o nuanță de fatal, prezentă în gesturi, vorbe È™i suspine. ÃŽnclinaÈ›ia inimii înspre a nu fi acordă dragostei o seriozitate mai gravă decît deznădejdii. Pe cînd aceasta ne închide accesul spre viitor, azvîrlindu ne fără scăpare în dezastrul pur al timpului, iubirea amestecă lipsa de speranÈ›e cu o ispită de fericire unică. Deznădejdea i o înfundătură furioasă, un ireparabil năvalnic, o exasperare a imposibilului, pe cînd iubirea i o deznădejde înspre viitor, deschisă fericirii. Pînă È™i faptul de a bea apă este un act religios. Absolutul se desfată È™i n ultimul firicel de iarbă. Absolutul È™i Vidul... Unde nu i Dumnezeu? Unde nu i Dumnezeu È™i Nimicul? Deznădejdea i o vitalitate a Neantului... Teologia n a putut lămuri pînă acum cine e mai singur: Dumnezeu sau omul. A venit poezia. Și am înÈ›eles că i omul... RevelaÈ›ia subită a irealității, cînd, prins de panică, îți vine să te ndrepÈ›i spre sergentul din colÈ› ca să l întrebi dacă există lumea sau nu... Și cum te liniÈ™teÈ™ti deodată, bucuros de nesiguranță... Căci, într adevăr, ce ai face dac ar exista?! Iubesc oamenii Vechiului Testament: sînt răzbunători È™i triÈ™ti. Singurii care i au cerut socoteală lui Dumnezeu de cîte ori au vrut, care n au scăpat nici un prilej de a i aminti că i neîndurător È™i că ei n au timp să mai aÈ™tepte. Pe atunci muritorii aveau instinct religios, azi doar credință È™i nici măcar atît. Răul cel mare al creÈ™tinismului este de a nu fi È™tiut înăspri raporturile dintre om È™i Creator. Prea multe soluÈ›ii È™i prea mulÈ›i intermediari. Drama lui Isus a îndulcit suferinÈ›ele È™i a răpit dreptul la bărbăție în treburile religioase. Altădată se ridicau pumnii spre cer, azi doar privirile. Despre gradul de imanență al eroticii nu È›i dai seama decît în muzica religioasă. O asculÈ›i È™i nu pricepi. Spre ce zonă dureroasă a pămîntului te scoboară femeia? Sau, cînd te despămînteneÈ™te, unde rătăceÈ™ti de nu descoperi cerul? Bach n a amuÈ›it nici un amant. Nici chiar nemîngîiat în dragoste, nu l înÈ›elegi; doar în vacanÈ›a erotică. Și poate È™i mai mult. ÃŽn vacanÈ›a lumii. Oare, în afară de iubire, ce ne mai împiedică să ne sfîrÈ™im cu toÈ›ii n Dumnezeu? Putea vom auzi melodia tainică a fiecărui lucru? Putea vom asculta un zîmbet? Și ochii văd ei, într adevăr, dacă nu emană o muzică îndepărtată È™i dulce? Ce sunete pleacă din priviri È™i mor în umbra melodioasă a inimii? Totul prinde glas timid È™i lucrurile parcă È™i înalță acordurile spre cer. Ca un bolnav astral, senzaÈ›ii tulburător de fine să te apropie de taina muzicală a fiinÈ›ei. Auzi totul, plînsul eteric al unei lumi ascunse? Parcă florile È™i au rupt rădăcinile în inimă... È™i ai rămas singur cu suspinele lor... AsculÈ›i amurgul unui crin? Sau melodia sfîșietoare a unui parfum necunoscut? De am mirosi un trandafir pînă la sunet, ce marÈ™ funebru ne ar deschide mai delicat o lespede n azur? Și azurul însuÈ™i nu È™i pierde strălucirea, suptă n o muzică scoborînd spre noi? Cine să te vindece de tine? O tînără fată? Dar cine i darnic pînă la jertfă, ca să È›i preia melancolia? Ce suflet pur, dornic de vis È™i nefericire, să se ncumete la o povară ce n o presimte? Și ai putea să È›i lepezi otrava sorbindu È›i primăveri într o tinereÈ›e defunctă? Sau să pătezi ochi nevinovaÈ›i cu greul întristării? Ce virginitate nu ncetează în preajma lui? ÃŽn carnea lucidă amorÈ›eÈ™te seva È™i ochi stinÈ™i se aprind într o tomnatică ofrandă, culeasă de palorile unei iubiri. De cînd Eva a trezit pe Adam din somnul inutilei perfecÈ›iuni, urmaÈ™ele ei continuă opera de dezmorÈ›ire È™i pînă astăzi ele ne ademenesc în neființă. Privirea lor nedesluÈ™ită, ameÈ›eala aeriană din chemările lor nesigure rămîne vor străine înÈ›elegerii noastre tulburi? ViaÈ›a i înveÈ™nicirea clipei de teamă nemîngîiată în care Adam, proaspăt izgonit din rai, È™i a dat seama de nemăsuratul pierderii È™i de nesfîrÈ™itul pierzaniei ce l aÈ™teaptă. Nu reedităm cu toÈ›ii — în cursul vieÈ›uirii — iluminarea deznădăjduită a acelei nemiloase clipe? MoÈ™tenirea primului om este lumina întîii deznădejdi. Cînd stelele se vor preschimba n pumnale È™i inima mi va zbura spre ele, toate laolaltă n o vor sfîșia pînă într atît ca mîhnirea să nu È™i descrie, pe albastrul boltelor, dîra ei răzvrătită. AÈ™ vrea să pier în fiecare astru, să mă zdrobesc de fiece înălÈ›ime È™i un adăpost mortuar s alcătuiesc, în stele putrede, pentru un cadavru descompus în farmecul sferelor. Ce cîntec s a pogorît în carne È™i ce pierzanie sonoră îmbată fiece celulă, de nimeni nu l ar mai opri, în avîntul de murire? Este atît nedefinibil în acest cuvînt: zădărnicie — parcă mi l ar fi È™optit Buddha într un cabaret. O sinucidere face mai mult decît o ne sinucidere. Sînt unii oameni atît de proÈ™ti, că de le ar apărea vreo idee la suprafaÈ›a creierului ea s ar sinucide din groaza de singurătate. Precum neurastenia este implicaÈ›ia organică a gustului pentru frumuseÈ›e, aÈ™a ameÈ›elile traduc înclinarea noastră spre absolut. Nu mai sînt obiecte care să te reÈ›ină, nici stîlpi de rezemat, nici bănci să È›i odihneÈ™ti povara cărnii îngîndurate. ÃŽncheieturile È›i se topesc È™i cazi în veÈ™nicia anonimă a lucrurilor. Vinele, presimÈ›ind altă lume, nu mai adăpostesc mîndria verticală, ci vestejesc spre absolut de bunăvoie. Iar sufletul, desfermecat de lume È™i de sine, urmează pilda trupului. Mi aÈ™ vrea viaÈ›a povestită de îngeri veseli în umbra unei sălcii plîngătoare. Și de cîte ori ei nu s ar dumiri, crengile aplecate să le lumineze neÈ™tiinÈ›a cu adierile întristării... De aÈ™ vrea să văd ce m a îmbogățit mai mult în cursul vieÈ›uirii, din ce am ieÈ™it mai tare È™i mai singur — nici dragostea, nici chinul imediat al trupului sau temerea în preajma neînÈ›elesului È™i nici căinÈ›a necurmată a gîndului n ar fi izvorul creÈ™terii lăuntrice, ci toate laolaltă, învăluite È™i purificate în sentimentul morÈ›ii. Fără el, te înalÈ›i anapoda, îndepărtînd din sfîrÈ™it grăunÈ›ele de nimb sau de apoteoză. Cînd însă moartea încolÈ›eÈ™te în fiece suflare, rodul suferinÈ›elor noastre își păstrează o maturitate neatinsă È™i viaÈ›a este mai puÈ›in pierzanie, acordată ultimelor ei rosturi. Nu creÈ™ti decît la unison cu o agonie n floare. Prin sentimentul morÈ›ii, facem viaÈ›a complice cu absolutul, chiar dacă i răpim din frăgezime. ÃŽnchiÈ™i în marginile individuale, ce am face fără ispita de dezmărginire a morÈ›ii? Doar murind am fost mai mult decît mine, murind rodnic, germinînd în vis È™i forță o agonie ondulată. De ce sfîrÈ™it m aÈ™ înfrica, atunci cînd l am anticipat voios în măduvă È™i n gînduri? Sau fi va vreo celulă care să nu fi dospit moartea? Dar se prea poate să fi îmbogățit o vieÈ›uire peste prevederile ei. Dacă nu cumva, din zarea vieÈ›ii, infinitul e o boală. De unde ar pleca altcum mîndria sîngelui trist? Sînt priviri feminine care au ceva din perfecÈ›iunea tristă a unui sonet. Fără nefericire, iubirea n ar fi mai mult de o administraÈ›ie a naturii. ÃŽn fiece parfum se tînguie un plîns imaterial al florilor, de dată ce ne inspiră o destrămare funebră. ÃŽnvăluiÈ›i în el, neliniÈ™tea morÈ›ii ne cuprinde ca o sevă pornind de departe È™i ridicîndu se domol È™i trist în vlaga trupului. Și cum suspină un trandafir în mîhnirea noastră, înnobilînd o! Sau parfumuri încărcate de sinucidere, plutind vast È™i tulbure spre inimi apuse! Chiar dacă È™tii de cînd melancolia te a dezbinat de fire, îți pare totuÈ™i că te a însoÈ›it dintotdeauna, că te ai născut cu ea È™i poate chiar din ea. Mort fiind, te ar supravieÈ›ui, È›esîndu È™i poezia violetă a stingerii făr de sfîrÈ™it. Sentimentul veÈ™niciei negative a vieÈ›ii mele... Am murit făr de început. Cînd nu te mai simÈ›i deloc om È™i continui totuÈ™i a iubi, contradicÈ›ia se măreÈ™te într o suferință nespusă, infernală. Iubirea — de bine, de rău — derivă din condiÈ›ia vietății ca atare, iar la om ea nu i împlinire decît aparÈ›inînd, prin toate slăbiciunile, formei de viață ce el o reprezintă. Femeia — acest om prin excelență — s o ridici la tine nu poÈ›i, să te scobori la ea, mai puÈ›in. Atunci, trăieÈ™ti în preajma ei È™i suferi, învăluind o în ne umanitate. Perversiunea aceasta, de a iubi o ființă omenească atunci cînd nu mai ai senzaÈ›ii de om, cînd nu eÈ™ti nici deasupra È™i nici dedesubt, ci în afară de soarta umană! Și iluzia femeii crezînd a È›i oferi uitarea È™i nefăcînd decît a te verifica de depărtarea ta de toate È™i de tot! De ce nu s o ndura pămîntul să È™i deschidă văgăunile È™i nghiÈ›indu mă, să mi sfarme oasele È™i să mi sugă sîngele? Doar numai aÈ™a s ar împlini visul de groază care mă aÈ™ază sub greul munÈ›ilor È™i mărilor. Nu sînt un stîrv care zăreÈ™te din fundul lumilor cum se zdrobesc tării È™i bolÈ›i, spre a se rostogoli pe el È™i a l turti? Sub ce stea n am murit, sub ce mare È™i sub ce uscat? Ah! totul a murit, în frunte cu moartea! — Universul? Parcă zăresc năluci din fundul unei măsele stricate... Un vampir — sugîndu mi ultima picătură de sînge È™i ncepînd apoi să cînte trist... Totul trebuie reformat — pînă È™i sinuciderea... Oamenii îți cer o meserie. — Ca È™i cum faptul de a trăi n ar fi una — È™i încă cea mai grea! Sînt un Iov fără prieteni, fără Dumnezeu È™i fără lepră. Numai mărindu È›i nefericirea, prin gînd È™i faptă, poÈ›i găsi în ea plăcere È™i duh. Adevărul — ca orice minus de iluzie — nu apare decît într o vitalitate compromisă. Instinctele, nemaiputînd alimenta farmecul erorilor în care se scaldă viaÈ›a, își umplu golurile cu dezastrul lucidității. ÃŽncepi să vezi cum stau lucrurile È™i atunci nu mai poÈ›i trăi. Fără erori, viaÈ›a e un bulevard deÈ™ert prin care evoluezi ca peripatetician al tristeÈ›ii. Nevoia de a È›i pune capăt zilelor în inima unei femei palide, ca să È›i poarte cadavrul o nonviață... sau de a vorbi despre dragoste atît de eteric, că È™i fulgii să È™i ceară scuze. O iubire vaporoasă ca schizofrenia unui parfum... ÃŽn cafenea — mai mult ca oriunde — nu mai poÈ›i sta de vorbă decît cu Dumnezeu. ÃŽmi mai amintesc că sînt doar auzindu mi paÈ™ii pe caldarîm în nopÈ›i tîrzii. Mai fi voi multă vreme vecin al inimii mele? Cît voi mai merge alături de timpul meu? Și cine m o fi surghiunit departe de mine? Ochii pierduÈ›i ai femeilor triste — È™i care n ar trebui deschiÈ™i decît la Judecata de Apoi... ViaÈ›a, neridicată la rangul de vis, seamănă unui Apocalips al prostiei È™i al vulgarității. Cine ar suporta o, fără coeficientul ei de irealitate? Gîndurile aromate de nobleÈ›ea sinuciderii... Parc am înghiÈ›it otravă din mîna unei sfinte. Sau am sorbit păcatul din gura unanimă a unei femei pierdute. Unde sînteÈ›i, boli ascunse, de nu urcaÈ›i, fatale È™i necruțătoare, spre un sînge dornic de spaimă È™i de nimicire? Tot ce numim proces istoric își are izvorul în suferinÈ›a n dragoste. Dacă Adam era fericit cu Eva, nimic nu s ar fi schimbat în lume. Ispita diavolului: „veÈ›i fi asemenea lui Dumnezeu“, s a realizat în măsura în care creaÈ›ia omenească, născută din chinul iubirii, ne apropie de o treaptă divină. Fericirea n are virtuÈ›i istorice. — Dumnezeu este mai mic de fiece dată [cînd] un bărbat nu descoperă Absolutul în dragoste sau îl descoperă în decepÈ›ie. Actul sinuciderii este înspăimîntător de mare. Dar parcă e mai copleÈ™itor să te sinucizi în fiecare zi... Boala unui om se măsoară după frecvenÈ›a cuvîntului „viață“ în vocabularul său. Fontenelle, aproape centenar, spunea medicului său: Je ne me sens autre chose qu’une difficulté d’être. Cînd te gîndeÈ™ti că atîția alÈ›ii simt acelaÈ™i lucru de la întîia reflexie, iar nu numai pe patul de moarte. Povara vieÈ›uirii e suportabilă cînd te apasă pînă la înăbuÈ™ire. SuferinÈ›a nu e dulce decît sub forma chinului. Priveghindu È›i nimicnicia, eul se volatilizează cu aburii dezolării. Și atunci ce mai rămîne din întîmplarea individualizării tale? O substanță de amărăciune, răspîndită într o È›eastă de drac părăsit. Mîhnirea este veghea la nivelul unei inimi de diavol. Nevoia apăsătoare de a te ruga È™i neputinÈ›a de a te adresa totuÈ™i cuiva... Și apoi cealaltă nevoie: de a te trînti la pămînt, muÈ™cîndu l înfuriat È™i vărsîndu È›i turbarea sau religiozitatea negativă a cărnii. Să fie creierul alee pentru îngeri ce poartă potcoave, de nu pot să nÈ›eleg ecoul lui vulgar È™i divin? Sau se vor fi aprins plînsurile? Ori vînturi ce nteÈ›esc incendiul lacrimal al lumii? Cînd zăresc cerul, îmi vine să mă dizolv în el, iar cînd privesc pămîntul, să mă îngrop în măruntaiele lui. Atunci să mă mai mir de ce unul È™i altul se descompun în minte È™i în inimă? Mi am chinuit nădejdile între o geologie a cerului È™i o teologie a pămîntului. Cum mi aÈ™ vrea lipiÈ›i obrajii de un albastru senin ca acele frunze ce par crescute n cer cînd le priveÈ™ti, în după amieze, din umbra unui pom! ÃŽn inima lui Diogene florile deveneau stîrvuri È™i pietrele rîdeau. Nimic nu rămînea neschimonosit; omul își pocea faÈ›a È™i obiectele tăcerea. Natura, atinsă de obrăznicie, își expunea generos impudoarea, în care se desfăta nebunia clarvăzătoare a celui mai lucid muritor. Lucrurile își pierdeau virginitatea în ochiul lui sfredelitor, a cărui lecÈ›ie pare a ne învăța despre o legătură mai adîncă între sinceritate È™i neant. Fost a Diogene omul cel mai sincer? El pare a fi fost, de ndată ce n a cruÈ›at pe nimeni È™i nimic; chiar bolnăvicios de sincer, căci nu i a fost frică de urmările cunoaÈ™terii. Și aceste urmări sînt cinismul însuÈ™i. Ce l o fi îndemnat să scuture dulceaÈ›a prejudecății È™i a cuviinÈ›ei? Ce a pierdut, de nu l a mai legat nimic de vraja aparenÈ›ei È™i a erorii? Se poate ajunge numai prin inteligență la îndrăzneala È™i la provocarea adevărului? Niciodată, atîta vreme cît inima mai rezistă în înÈ™elăciune È™i în serviciul sîngelui. Dar inima lui Diogene pare a fi fost smulsă din interesul ființării È™i — lucru nemaiîntîlnit — a fi devenit leagănul inteligenÈ›ei, locul de popas È™i de ntremare al lucidității. Sîngele scos din circulaÈ›ie, viaÈ›a controlată fără milă, unde să se mai miÈ™te eroarea È™i să se încînte iluzia? Cinismul înfloreÈ™te în această evacuare, ce te dezleagă de toate È™i È›i îngăduie să rîzi, să dispreÈ›uieÈ™ti, să calci totul în picioare È™i pe tine însuÈ›i în primul rînd, mîndru de absenÈ›a universală. Cinicul este spectatorul acestei universale absenÈ›e. El priveÈ™te — îndurerat sau rîzînd — la nimic. Ce l o fi mînat pe Diogene înspre catastrofala ruptură de farmecul naiv, delicat È™i învăluitor al existenÈ›ei? Ce l o fi aruncat în situaÈ›ia de criminal al erorilor indispensabile vieÈ›ii? Nu i datorăm lui un minus de iluzie de care ne fălim, îndureraÈ›i? Ce consolare i o fi lipsit sau în mijlocul căror mîngîieri a fost întrerupt, dezbinîndu se fericirea la care a trebuit să fie sensibil, chiar de s a născut cu vocaÈ›ie de osîndit? Și un monstru se naÈ™te cu înclinări spre fericire, ce nu le poate pierde chiar dacă ea l a abandonat. Ce ne împiedică în viață de la cinism chiar atunci cînd mintea ne împinge È™i ne sileÈ™te? Ce ne mărgineÈ™te impertinenÈ›a ultimă a cunoaÈ™terii? Să mai amintim dragostea, generatoarea erorilor fecunde? Orice pas în iubire intimidează cunoaÈ™terea È™i o obligă să meargă modest alături sau la marginea noastră. MicÈ™orarea lucidității este un semn de vitalitate a dragostei. Cînd însă ceva a intervenit È™i a dezlănÈ›uit luciditatea într un imperiu vast cît fiinÈ›a, dragostea se retrage înfrîntă È™i buimăcită. Și cînd acel „ceva“ este o ființă, sau poate mai multe, pe care le ai pierdut la vîrsta înÈ™elăciunilor, golul urmînd permite întinderea nemiloasă a cugetului rece È™i distrugător. ÃŽn mod firesc, nimeni nu poate moÈ™teni atîta veghe încît să lunece în cinism, ci în cursul vieÈ›ii decepÈ›iile fac lumea străvezie, încît vezi, pînă la fund, ceea ce n ar fi trebuit decît să mîngîi. Noi nu cunoaÈ™tem viaÈ›a lui Diogene la epoca în care nefericirea în dragoste hotărăște cursul reflexiei. Ce importanță ar avea însă să È™tim pe cine a pierdut, cînd È™tim prea bine ce a pierdut È™i unde duce această pierdere. De aÈ™ putea deveni fîntînă de lacrimi în mîinile lui Dumnezeu! Să mă plîng în el, È™i el să se plîngă în mine! Prin pasiune È™i fericire, învingem caracterul de relativitate al vieÈ›ii È™i o proiectăm în Absolut. AÈ™a devine ea un Apocalips zilnic... Există o măreÈ›ie resemnată pe care n o cunoÈ™ti decît surprins de tulburarea morÈ›ii în mijlocul bulevardelor... Sau acea îngrijorare somptuoasă, care te cuprinde pe străzile cenuÈ™ii ale Parisului de cîte ori te ntrebi dac ai fost vreodată, È™i casele nclinate È™i bătrîne ce È›i dau răspunsul negativ al agoniei lor... Mijloacele de a învinge singurătatea nu fac decît s o mărească. Vrînd a ne îndepărta de noi înÈ™ine prin dragoste, beÈ›ie sau credință, nu reuÈ™im decît a ne adînci identitatea. EÈ™ti mai mult tu însuÈ›i în preajma femeii, a băuturii sau a lui Dumnezeu. Pînă È™i sinuciderea nu i decît un omagiu negativ ce ni l aducem nouă. Fiorul ce ne dezvăluie că spiritul a rămas clar È™i neatins, dar că sîngele È™i carnea È™i au pierdut minÈ›ile... Sau că oasele È™i au pierdut capul, cînd raÈ›iunea își gustă propria ei lucire... De s ar surpa cerurile înaintea minÈ›ii! Iubirea pare ocupaÈ›ie vulgară față de dorinÈ›a de adoraÈ›ie, în care pornirile vieÈ›ii se filtrează într o lume de adieri pure. Femeia care cade victimă setei noastre imateriale se poate considera, cu drept cuvînt, nefericită n dragoste. Căci nu i oferim prea mult, un exces care jigneÈ™te puÈ›inul fericirii? Decît, ea niciodată nu va înÈ›elege de ce în adoraÈ›ie prezenÈ›a ei e tot atît de vană ca È™i absenÈ›a. Ea n are nevoie să fie È™i nici să È™tie. Cu cît ar putea mulÈ›umi sau îndulci nevoia de absolut rătăcită n Eros? Adorînd o, ea nu există decît în măsura în care nu este — ca pretext gustului nostru de irealitate supremă. Acest absolut la suprafaÈ›a noastră... botezat femeie. Doar în faÈ›a mării îți dai seama ce lipsă de poezie ascunde rezistenÈ›a noastră la valurile morÈ›ii... Poezie înseamnă leÈ™in, abandonare, nonrezistență la farmec... Și cum orice farmec este dispariÈ›ie, cine ar putea găsi o singură poezie înălțătoare? Ea ne scoboară spre suprem... Sînt inimi, a căror muzică de s ar concentra într un trăsnet sonor — viaÈ›a ar începe de la capăt. De am È™ti atinge coarda cosmogonică a fiecărei inimi... Duplicitatea esenÈ›ială a oricărei tristeÈ›i: cu o mînă ai vrea să È›ii un crin, È™i cu cealaltă să mîngîi un călău. Poezia È™i crima să aibă acelaÈ™i izvor? ÃŽn tristeÈ›e, totul are două feÈ›e. Nu poÈ›i fi nici în iad È™i nici în rai, nici în viață È™i nici în moarte, nici fericit È™i nici nefericit. Un plîns fără lacrimi, un echivoc fără sfîrÈ™it. Căci nu te izgoneÈ™te ea în aceeaÈ™i măsură din această lume, ca È™i din cealaltă? EÈ™ti trist de totdeauna, nu de acum. Și acest totdeauna e toată lumea înainte de naÈ™terea ta. Nu i tristeÈ›ea amintirea vremii în care n am fost? Paloarea ne arată pînă unde corpul poate înÈ›elege sufletul. ÃŽntinderile cerului îmi vor ajunge să peticesc o inimă zdrenÈ›uită? Sau să cerÈ™esc È™i pe ale pămîntului? — Ca È™i cum ele ar mai avea ce acoperi dintr un suflet născut îngropat! AÈ›i privit marea în momentele ei de plictiseală? Parcă È™i agită valurile din scîrbă de ea însăși. Le trimite să nu se mai întoarcă. Dar ele revin, revin neîncetat. AÈ™a pățim È™i noi. Cine ne întoarce spre noi înÈ™ine, cînd ne sforțăm mai mult a ne îndepărta? Nevoia tainică de a te abandona mării, de a te risipi în frămîntarea zadarnică a tuturor mărilor, să nu fie un gust de plictiseală infinită È™i o senzaÈ›ie de evanescență mai vastă ca depărtările? Nici vinul, nici muzica È™i nici îmbrățișările nu te apropie de dulceaÈ›a destrămării ca valurile ce se urcă spre absenÈ›a È™i nimicnicia ta È™i te mîngîie cu insinuări de dispariÈ›ie! Marea — comentariu fără sfîrÈ™it la Ecleziast... Un om fericit descifrează el ceva în întinderile marine? Ca È™i cum marea ar fi făcută pentru oameni! Pentru aceÈ™tia e pămîntul, acest amărît pămînt... Dar acordurile nefericirii se împreună cu ale mării, într o armonie voluptuoasă È™i sfîșietoare ce ne aruncă în afară de soarta muritorilor. Și astfel, tonalitatea mării este aceea a unei muriri eterne, a unui sfîrÈ™it ce nu se mai gată, a unei agonii înflorite. Nu È›i trebuie o inimă bolnavă de nuanÈ›e È™i nici o simÈ›ire atinsă de subtilitățile extazului pentru a surprinde un fior mortal în melodiile marine, ci doar o înclinare spre tainele È™i vocile melancoliei. Atunci nu mai eÈ™ti sigur de identitatea ta È™i trebuie oarecum să te aduni, să te pescuieÈ™ti neîncetat, spre a nu te înghiÈ›i mările din tine È™i din afară. Nu te poÈ›i stăpîni decît între patru pereÈ›i. Chemările depărtărilor te împing mai departe de calculul existenÈ›ei tale... Marea este o ispită de dispariÈ›ie numai pentru cei ce au descoperit o în zile È™i în nopÈ›i, prin introspecÈ›ie... Avînd o în față, îți verifici numai prăpastia acelor zile È™i acelor nopÈ›i... Demonia marină este un viscol aromatic, o ruină căreia nu ne putem refuza fără să călcăm pe ce e mai adînc în noi..., o nobilă descompunere pe care trebuie s o grădinărim. Și apoi, nu zvîcneÈ™te sîngele în ritm marin, nu e orgoliul lui melancolic acordat rănii albastre, miÈ™cătoare È™i infinite? SuferinÈ›a asta vastă È™i lichidă, ea să mi împlinească un gust de dureri nemăsurate È™i să mi astîmpere setea de nefericiri neîntrecute! De s ar înfuria mările, să È™i spargă valurile de inima omenească! LaÈ™i Paradisul pentru rahitici cînd rătăceÈ™ti pe malurile mării. Căci el este o mare fără demonie. Icoana raiului nu m a urmărit decît în momentele acelea periculoase în care È›i se topesc încheieturile È™i È›i se moaie oasele, într o supremă slăbiciune, într o maximă deficiență. Imaginea cea mai pură pe care o alcătuieÈ™te mintea este emanaÈ›ia unei vitalități vacante. Nicăieri mai mult ca la mare nu eÈ™ti înclinat a socoti lumea o prelungire a sufletului. Și nicăieri nu eÈ™ti mai capabil de un fior religios prin faptul simplu de a privi. O viață plină, cu un nimb de absolut, ar fi aceea în care orice percepÈ›ie ar fi o revelaÈ›ie. EÈ™ti pe cale a o realiza în sugestia amurgurilor marine... Uita voi vreodată înserarea unică de la Mont Saint Michel, cînd, între un soare în agonie È™i o cetate mai singură ca soarele, toate apusurile lumii mă chemau spre o măreÈ›ie tristă, întrezărită n presimÈ›iri? Și apoi, să te primbli cu acel crespuscul în suflet prin parcul din Combourg, încercînd a fi demn de plictiseala marelui René. Trebuie într adevăr să cunoÈ™ti dezolarea magnifică a anumitor zile la Saint Malo È™i la Combourg, pentru ca să l poÈ›i scuza pe Chateaubriand. E drept că, în afară de cîteva pagini din Memoriile lui, cu greu mai poate fi recitit, căci retorica lui, avînd amploare, este lipsită totuÈ™i de substanță. LamentaÈ›iile lui nu sînt destul de gîndite È™i plictiseala lui nu i destul de esenÈ›ială. Dacă l am iubit totuÈ™i, a fost pentru desfășurarea somptuoasă a vieÈ›ii lui, pentru a fi ridicat vidul lăuntric la rangul de artă. AÈ™a È™i a È™tiut gospodări nimicnicia, ca să nu mai putem fi decît epigoni în meÈ™teÈ™ugul plictiselilor. Trebuie să fi văzut măcar camera în care el È™i a petrecut copilăria È™i să fi întrevăzut ceea ce au putut fi discuÈ›iile cu Lucile, pentru care orice amator de melancolie trebuie să aibă pietate — spre a È›i da seama că o dezolare pornită dintr un sat valah nu poate atinge prestigiul funebru al uneia răsărite într un castel solitar. Noi sîntem mai mult amărîți decît triÈ™ti, căci nu cunoaÈ™tem mîndria soartei triste, ci umbrele destinului amarnic. „O inimă plină într o lume vidă.“ Chateaubriand s a înÈ™elat definindu È™i astfel plictiseala; s a înÈ™elat din orgoliu. Căci în plictiseală noi nu sîntem mai mult decît lumea, ci tot atît de puÈ›in cît ea. Este o corespondență de vid. Căci de am fi mai mult, ne am rezema destul în noi înÈ™ine, am fi destul existență, ca să nu atingem rarefierea conÈ™tiinÈ›ei, din care izvorăște vidul interior. Stările de mare încordare, fie ele de extaz, fie de chin, ne fac impermeabili plictiselii, deÈ™i din partea lumii înconjurătoare ar putea pleca o sugestie irezistibilă de zădărnicie. Din ce vezi lucrurile mai de aproape, din aceea nu le poÈ›i iubi decît pe măsura irealității lor. ExistenÈ›a nu i suportabilă decît prin coeficientul de neexistență. Virtualitățile de neființă ne apropie fiinÈ›a. Nimicul e un balsam existenÈ›ial. ÃŽn felul acesta, înÈ›eleg mai bine înclinarea noastră bolnăvicioasă, plină de suferință pasionată, pentru femeie. DeÈ™i mai ancorată în viață decît noi, nu i putem totuÈ™i răpi un caracter de ireal, alcătuit atît din poezia vaporoasă în care ne complăcem a o învălui, cît È™i din echivocul sexualității. Femeia este orice, afară de o evidență. Și suferinÈ›a în dragoste, în orice dragoste, împlinită sau neîmplinită, cîștigă în adîncime È™i ciudățenie cu cît prezenÈ›a femeii se subtilizează într o perfecÈ›iune pe cît de carnală, pe atît de nedefinibilă. Dragostea nu e infinită decît negativ, convertind plinătatea în suferință. Nevoia nefericirii n o resimÈ›i decît pentru a împrumuta fiorurilor erotice o expresie supremă. Sexualitatea fără ideea morÈ›ii e înfiorătoare È™i degradantă. ÃŽn braÈ›ele femeii descind sicrie din azur. Echivocul eroticii este chiar această sugestie mortală de plinătate, de exces dezastruos, de înflorire crepusculară. Cui, abandonîndu se mării sau amintirii ei, nu i a fost ruÈ™ine de a fi petrecut clipe de dragoste mulÈ›umit sau indiferent? Nu este marea o jenă în faÈ›a oricărei împliniri? N o obligăm la reflux cînd o zărim fără ochi îndureraÈ›i? Melancolia este un omagiu de fiecare clipă întinderilor marine. Și n privirile visătoare È™i pierdute, marea se prelungeÈ™te peste malurile ei È™i oceanele își continuă un flux ideal spre întristare. De aceea, ochii nu mai au fund... Ce curios să te primbli printre femei È™i alÈ›i oameni, gîndindu te dacă face sau nu să fii Dumnezeu! Rumegînd la iluzia veÈ™niciei tale, îți zici: „la marginile mele, mai fi voi stăpîn pe mine?“ — Și trecătoare, care È™optesc: „eu prefer Crêpe de Chine.“ Ce noroc că mai sînt È™i femei înfrumuseÈ›ate misterios de boală, care să nÈ›eleagă climatul durerii È™i pierzania lucidității! Spiritul este materie ridicată la rangul de suferință. Și întrucît femeile sînt avide de dureri, participă la el. Nevinovăția e antipodul spiritului. Tot aÈ™a fericirea È™i orice nu i durere. Parcurile sînt deÈ™erturi pozitive. Cînd nu mai eÈ™ti acordat lumii nici prin gînd È™i nici prin inimă, trebuie să alergi încontinuu, pentru ca în ritmul paÈ™ilor să te ocoleÈ™ti È™i să uiÈ›i alcătuirea lacrimală a firii. Altcum, redevii grădinar al sinuciderii... Nebunia i o prăbuÈ™ire a eului în eu, o exasperare a identității. Pierzîndu È›i minÈ›ile, nimic nu te mai poate opri să fii nelimitat tu însuÈ›i. Boala: stadiu liric al materiei. Sau poate È™i mai mult: materie lirică. Nu explici un paradox, precum nu explici un strănutat. De altfel, nu i paradoxul un strănutat al spiritului? TristeÈ›ea i indefinibilul ce se interpune între mine È™i viață. Și cum indefinibilul este o aproximaÈ›ie delicată a infinitului... Cînd eÈ™ti iubit, suferi mai mult decît cînd nu eÈ™ti. Părăsit, te mîngîi prin orgoliu; dar ce consolare mai poÈ›i născoci în faÈ›a unei inimi ce È›i se deschide? MunÈ›ii își înÈ™ală singurătatea cu vecinătatea cerului È™i deÈ™ertul cu poezia mirajelor. Numai inima omului rămîne veÈ™nic cu ea însăși... De unde să plece pornirea murdară de a mă tăvăli în nefericire, mai rău ca bivolii în bălÈ›i È™i porcii în gunoi? O lenevie împroÈ™cată de bălegar È™i de vis... ...Și cînd È™tii că ea nu i viciul vieÈ›ii tale, ci izvorul ei. Și cînd mai È™tii cum, alături de femeie, trîndăvia devine veÈ™nicie... De cîte ori privesc albastrul cerului È™i orice albastru, încetez pe loc de a aparÈ›ine lumii. Cine a numit consolatoare culoarea celei mai subtile pierzanii? Dacă avea cerul altă înfățiÈ™are, religia ar fi consistat probabil în alipirea de pămînt. Cum însă albastrul este culoarea dezlipirii, credinÈ›a a devenit un salt din lume. ÃŽn orice nuanță, albastrul e negaÈ›ia imanenÈ›ei. Cu cît mă lecuiesc mai mult de mine, cu atît îmi semăn mai mult. Melancolia ne scuteÈ™te de Eu, în aÈ™a măsură este ea răul lui. Față de totul morÈ›ii, nimicul vieÈ›ii este o imensitate. SfinÈ›ii au spus atîtea paradoxe, încît e imposibil să nu te gîndeÈ™ti la ei în cafenea. Sentimentul morÈ›ii este moleÈ™itor È™i crud, parcă înoată o lebădă È™i un È™acal pe undele otrăvite ale sîngelui... Cînd citeÈ™ti pe filozofi, uiÈ›i inima omenească, iar cînd citeÈ™ti pe poeÈ›i, nu È™tii cum să te scapi de ea. Filozofia e prea suportabilă. Acesta i marele ei defect. E lipsită de patimă, de alcool, de dragoste. Fără poezie, realitatea i un minus. Tot ce nu i inspiraÈ›ie e deficiență. ViaÈ›a, È™i cu atît mai mult moartea, sînt stări de inspiraÈ›ie. LeÈ™inul tuturor lucrurilor, în urechi È™i inimi agonizînd de poezie... Melancolia? A fi îngropat de viu în agonia unui trandafir. Cînd, atins de o nobleÈ›e tristă, dezlegat de oameni È™i de lume, tîrîi o murire înflorită, nimic nu te mai împiedică să crezi că te ai născut prin generaÈ›ie spontană dintr o toamnă veÈ™nică. Prin mine rătăceÈ™te un Septembrie visător È™i fără de nceput. Un om plictisitor este un om incapabil de plictiseală. ViaÈ›a este un minus de eternitate al morÈ›ii, iar individuaÈ›ia o criză a infinitului. AtenÈ›ia neîntreruptă la ființă este izvorul plictiselii. Ce păcat că existenÈ›a nu rezistă spiritului! Pînă È™i Dumnezeu pierde prin atenÈ›ia noastră. Neantul e atenÈ›ie absolută. Bucuria e reflexul psihic al purei existenÈ›e — al unei existenÈ›e ce nu i capabilă decît de ea însăși. DorinÈ›a de a muri ascunde prea multe garanÈ›ii de absolut È™i de perfecÈ›iune, prea multă insensibilitate la eroare, încît setea de a trăi cîștigă în farmec prin prestigiul nedesăvîrÈ™irii È™i prin atracÈ›ia greÈ™elilor aromate. Nu e mai ciudat să îndrăgeÈ™ti imperfecÈ›iunea? PredilecÈ›ia straniului salvează viaÈ›a; moartea se scufundă în evidență. Nu există măreÈ›ie în viață È™i nici chiar în moarte, ci într un Nimic ce se ridică neutru È™i etern spre cer, asemenea Mont Blanc ului. Privind piscurile schizofrenice: curios că nu există singurătate decît spre cer. MunÈ›ii nu È›i dau senzaÈ›ia de infinit, ci de grandoare. — Pentru infinit ne ajunge marea È™i nefericirea. AÈ™ vrea să am o inimă la intersecÈ›ia Alpilor cu azurul. Melancolia mă dispensează de alpinism. Cînd ajungi să înÈ›elegi munÈ›ii de jos... Femeile care nu È™tiu zîmbi mă fac să mă gîndesc la o muzică de pompieri în Paradis. Numai farmacia mai poate opri gîndurile. Cînd otrava veghii È›i a depravat fiinÈ›a, nimic nu se mai poate desfășura sub soare fără să te irite. ÃŽn afară, poate, de un dialog al florilor despre moarte. Mîndria drăcească de a dispune de amărăciune în faÈ›a nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vîrtejul paradoxului È™i de a tulbura liniÈ™tea firii în patima contradicÈ›iei... Nu mai rămîne nimic decît desfrîul minÈ›ii peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungînd calmul uitării È™i pătînd orice prospeÈ›ime. Și atunci, să te miri de ce lebedele — suflete spulberate n corpuri — îți par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îți trezeÈ™te icoana lucie a unui creier de imbecil È™i viaÈ›a îți pare mai comică decît un sfînt zburdalnic? Dacă izvoarele Alpilor mi ar spăla mintea È™i mi ar răcori inima! Doar aÈ™a aÈ™ fi vesel să descopăr frăgezimea neÈ™tiinÈ›ei, È™i nu să rumeg în munÈ›i È™i n È™esuri, pe mări È™i pustiuri curiozitatea fatală a lui Adam, izgonindu mă prin veghe din mine însumi. Să trăieÈ™ti toată viaÈ›a drama păcatului È™i uneori să te simÈ›i aÈ™a de pur, că aripi de lebădă te poartă înspre o insulă de îngeri priveghind agonia Paradisului! Și totuÈ™i, numai în sentimentul păcatului eÈ™ti om în sensul propriu al cuvîntului. Căci a fi om înseamnă a te identifica la orice latitudine a pămîntului È™i a inimii cu fenomenul căderii. Cine nu simte că merge la fund — chiar atunci cînd lucrează È™i creează pozitiv, cînd e notar sau geniu — nu înÈ›elege nimic din natura specifică a soartei umane, iar cei ce nu cunosc atracÈ›ia irezistibilă a năpăstuirii, a esenÈ›ialei lunecări, a creÈ™terii înspre abis — n au atins în nici un fel condiÈ›ia căreia au fost meniÈ›i. Mor propriu zis numai oamenii străini de ispita rodnicei scufundări, care nu È™i rup gîtul în orice ocazie a vieÈ›ii. CeilalÈ›i au totul îndărătul lor, È™i n primul rînd sfîrÈ™itul. Luciditatea: a avea senzaÈ›ii la persoana a treia. Oamenii sînt în genere obiecte. De aceea simt ei nevoia să „existe“ Dumnezeu. Cînd ai făcut trecerea de la obiect la eu, Dumnezeu e superior faptului de a fi sau a nu fi. ÃŽntocmai ca eul, El devine o irealitate care se caută. Nu poÈ›i atinge echilibrul în lume, atîta vreme cît existenÈ›a nu e mai mult de o stare. Căci, în asemenea condiÈ›ie, eÈ™ti încontinuu fie în acord, fie în dezacord cu ea. ÃŽn mod firesc, existenÈ›a e ireductibilă, o rezistență pur È™i simplu în faÈ›a căreia ne aflăm fără să fim nevoiÈ›i a o acorda sau nu subiectivității. Dezechilibrul în lume, fruct al exasperării conÈ™tiinÈ›ei, derivă din incapacitatea de a concepe neutru realitatea. Oricît ne am sforÈ›a, ea nu i decît stare, la care aderăm sau nu. CreÈ™terea accentului subiectiv al conÈ™tiinÈ›ei micÈ™orează autonomia firii. Cîștigi în intensitate È™i realitatea pierde echivalent în prezență. ConÈ™tiinÈ›a? A nu mai fi la nivelul firii. Pe cînd în extaz punctele universului sînt inseparabile de centrul iradierii noastre — în groază, ele se află la o distanță egală de noi, fără ca unul singur să ne rămînă indiferent. Nimic nu ne separă de lume, deÈ™i ea ni i ostilă. Extazul È™i groaza — atît de diferite — ne angajează în mod egal în ea. De aceea, uluit în alternanÈ›a lor, ajungi să nu mai descifrezi care i eul È™i care i lumea. ÃŽn amîndouă, n are ce să mai rămînă neutru; totul participă È™i nimic nu stă în afară, nimic nu este obiectiv. ÃŽn groază, nu È™tii dacă lumea i o prelungire negativă a eului sau eul o prelungire negativă a lumii; iar în extaz, nu poÈ›i să califici o plinătate, în aÈ™a măsură confuzia unică absoarbe diferenÈ›ele fiinÈ›ei. O lume de urzici altruiste È™i de bolovani invitîndu se la menuet... sau de stîrvuri ce È™i surîd ca n vodevil... Realitatea trebuie chemată la viață sau interzisă. PrezenÈ›a spiritului devenită colectivă anemiază creÈ™terea unui popor È™i l apropie de decadență prin tulburarea rafinamentului. Finalul unei țări este în genere un surmenaj istoric, o istovire explicabilă È™i fatală. Nobila deficiență a Greciei È™i a Romei, în maturitatea lor crepusculară, presupune o soartă rotunjită È™i o ispășire înaltă a unui exces unic. Un trecut de creaÈ›ie trebuie plătit prin suferinÈ›ele vitalității È™i nimic nu i mai impresionant ca o bătrîneÈ›e lucidă, deschisă unui vast amar. Sînt însă popoare care nu se duc la fund din excesul spiritului, sau care au atins culmi, dar È™i au revenit. Olanda — a cărei pictură echivalează muzica germană — n a degenarat în sănătate? După înălÈ›imile ei istorice, i s a „aÈ™ezat“ sîngele, È™i oamenii, în locul palorii, au preferat o apoteoză a untului. Sau Suedia, nu moare eÈ™uată n prospeÈ›ime? — Ce o împiedică să se usuce glorios în amurg? Și cum pot fi țări care n au soartă, din teamă de anemia consecutivă „istoriei“? Devenirea universală înregistrează numai popoarele ce nu se cruță, ce nu È™i cumpănesc destinul, ci se îndreaptă triumfător È™i nemilos spre agonie. Primejdiile creaÈ›iei îndepărtează atît pe indivizi, cît È™i pe țări, — de spirit. Preferînd sănătatea, se opun naturii. Florile își reÈ›in mireasma ca să nu se usuce? Parfumul e istoria unei flori, precum spiritul a unui individ. — Popoarele care nu se ofilesc n au trăit niciodată. Timpul e uneori aÈ™a de apăsător, c ai vrea să È›i spargi capul de el. Devenirea s a coagulat în creier È™i existenÈ›a ia culoarea păcatului. IndividuaÈ›ia este orgie de singurătate. — ÃŽnapoi spre Ființă sau Nimic, spre o mîntuire — lipsită de speranÈ›e. Buddha a fost, oricum, prea naiv... ÃŽn marile singurătăți pari a fi gîtuit de un demon pentru o plăcere crudă a lui Dumnezeu. Și de aceea mintea È›ese în ele o teologie iresponsabilă. CunoaÈ™terea ucide eroarea vitală a iubirii, iar raÈ›iunea construieÈ™te viaÈ›a pe ruina inimii. Orice luciditate este o pauză a sîngelui. Trebuie să fi văzut bătrîneÈ›ea, boala È™i moartea ca să te retragi din lume? Gestul lui Buddha este prea mult un omagiu evidenÈ›elor... Renunțării lui îi lipseÈ™te paradoxul. Cînd ai dreptate, nu i nici un merit să părăseÈ™ti viaÈ›a. — Dar să trăieÈ™ti în dezbinarea lăuntrică de toate — È™i să ai argumente contra singurătății! Calea lui Buddha e croită pe măsura muritorilor... Calmul prinÈ›ului gînditor n ar pricepe niciodată cum poÈ›i vedea ca el È™i totuÈ™i îndrăgi nimicnicia. Pînă È™i Buddha să fi fost un dascăl? E prea mult sistem în lepădările lui, prea multe consecvenÈ›e în mîhniri. El ar condamna, desigur, rătăcirea celui ce È™i tîrăște neantul printre muritori È™i n ar pricepe cum în vidul lumii mari surîzi vieÈ›ii. Căci el n a cunoscut anumite culmi ale nefericirii; a trăit È™i a murit consolat. Ca orice om străin de ispita fatală a vieÈ›ii, de seducÈ›ia de neant a ființării È™i de Nirvana întăritoare a fiecărei clipe. Cînd toate gîndurile s au înecat în sînge, din filozof te pomeneÈ™ti un avocat al inimii. Privind infinitatea calmă a cerului senin: oare cum de există răul? — Și a È›i afunda apoi cugetul în azur, pentru a descoperi că numai visul ne poate despărÈ›i de prospeÈ›imea eternă a răului — beÈ›ie negativă a devenirii. Cerul a precedat oamenii, poezia a „existat“ înaintea lor. Cum de au putut ei rămîne înapoi, cînd o privire fugară spre întinderi albastre este izvor de delir? Cerul ne a luat o înainte — È™i de nu interveneau poeÈ›ii, el se închidea în sine, rămînînd ca noi să ne zărim în ochi — în epavele lui — È™i să ne mîngîiem în naufragiul de poezie care i privirea omenească. ConÈ™tiinÈ›a neantului împreunată cu dragostea de viață? Un Buddha de bulevard... O idee stinge o plăcere È™i creează o voluptate. AÈ›ipind reflexele, trezeÈ™ti reflexiile. GîndeÈ™ti doar cînd se opreÈ™te viaÈ›a. De cîte ori o ființă nu se poate „aÈ™eza“ în fire, se află în prezenÈ›a Răului. Tot ce ratează derivă din el — È™i el fiind imanent devenirii, toate fiinÈ›ele au de luptat cu el. ÃŽn măsura în care Dumnezeu nu este aÈ™ezat în sine, prin ce este deficient condiÈ›iei lui participă la rău. De altfel, nu i el marele Ratat? Cît despre om, căutîndu È™i soarta de la Adam încoace, È™i a cîștigat o demnitate din lupta cu răul. Ratarea lui are ceva înviorător È™i eroic: nefiind prezent ca ființă, neavînd nici un loc în fire, el È™i a creat o condiÈ›ie din lipsa lui de condiÈ›ie, încît nimeni nu poate spune încă dacă omul e un ceva, un nimic sau un tot. Cu toÈ›ii È™tim sau bănuim ce i un animal sau un Dumnezeu. ÃŽn tot cazul, ei „sînt“. Dar omul nu este; căci nu i el un agent de legătură între lumi? O! dac ar fi! Dar acest condiÈ›ional e definiÈ›ia însăși a Răului. ÃŽntr o teologie „serioasă“, care ar încerca să salveze în mod absolut pe Dumnezeu, răul nu È™i găseÈ™te o explicaÈ›ie valabilă. Teodiceele s au dovedit nemulÈ›umitoare în faÈ›a acestei piedici esenÈ›iale. ExistenÈ›a răului transformă pe Atotputernic într un Absolut hodorogit. Devenirea i a mîncat misterul È™i puterea. Răul nu e comparabil decît cu un Dumnezeu... laic. Omul nu È™tie pînă unde se poate întinde È™i cît È›in graniÈ›ele lui. Uităm în fiecare clipă fatalitatea individuaÈ›iei È™i trăim ca È™i cum am fi tot ce vedem. Fără această înÈ™elăciune, orice am face ne ar descoperi marginea noastră. Dar conÈ™tiinÈ›a individuaÈ›iei ne ar înÈ›epeni în lume, fiindcă ne ar descoperi nemilos un loc de care greu ne am putea mîndri, aÈ™a încît sîntem pierduÈ›i fiindcă nu ne È™tim marginile — È™i am fi poate È™i mai mult, dacă le am È™ti. Omul își dibuieÈ™te soarta, mîndru È™i trist de a nu o găsi. Numai dezastrul dezvăluie micimea individuaÈ›iei: căci în el încerci nemîngîierea de a vedea că te mărgineÈ™ti cu toate È™i în primul rînd cu tine. Gînditorii care n au meditat asupra omului nu È™tiu ce înseamnă a suferi pentru cunoaÈ™tere È™i a È›i semna sentinÈ›a prin fiecare gînd sau a È›i astîmpăra avînturile într o tristeÈ›e orgolioasă. Antropologia e un amestec de zoologie È™i psihiatrie. PoÈ›i construi utopii — privind doar florile. Paradisul nu i un apendice al botanicii? Voluptatea ne scoate din lume, în deosebire de plăcere, care, neadresîndu se decît simÈ›urilor, e lipsită de culoare religioasă. Nimic nu ne aduce aminte mai mult de cer ca fiorurile prin care am vrea să l uităm. Doar prin moarte încetează omul de a fi o buruiană a devenirii È™i cîștigă ceva din boala pură a florilor. — Și precum gîndurile izvorăsc dintr un amurg fraged al cărnii, aÈ™a florile dintr o anemie visătoare a materiei. Ca să crezi nestrămutat în om trebuie să nu fii capabil de introspecÈ›ie È™i să nu cunoÈ™ti istoria. Numai un psiholog È™i un istoric au dreptul să dispreÈ›uiască „idealurile“. ÃŽntr un gol vital, nimic nu se întîmplă È™i nimic nu „trece“. DorinÈ›a creează timpul. Și de aceea în absenÈ›a lăuntrică, în liniÈ™tea pustie a poftelor, în deÈ™ertul setei È™i în muÈ›enia sîngelui È›i se descoperă deodată lipsa vastă a vremii È™i iluzia curgerii ei. Iar cînd un ceas de catedrală veche marchează ora în noapte, bătăile lui ne dezvăluie È™i mai dureros fuga din lume a timpului. Atunci, imensitatea i un suspin etern al clipei, în care ni se ngroapă cugetul È™i trupul. ÃŽn freamătele de singurătate, eÈ™ti năpădit de senzaÈ›ia de a fi plămădit din altă substanță decît lumea. Și oricîte întîmpinări abstracte ai găsi izolării tale, practic nu poÈ›i trece peste un dureros ireductibil. Oamenii par victime ale unei erori cu neputință de împărtășit, iar firea — un gol menit pasiunii tale de rătăcire. Ce s a mărit în tine, de nu mai încapi în ființă? VeÈ™nicia i prea mică pentru un suflet nebun È™i vast, dezacordat, prin infinit, de fire. Ce să mai răzbată în el dintr o lume amuÈ›ită? Un gînd seacă mări, dar nu poate usca o lacrimă: umbreÈ™te aÈ™trii, dar nu poate lumina alt gînd; — o aureolă de nemîngîiere. Dintr un minus de vitalitate rezultă luciditatea, ca orice lipsă de iluzie. A È›i da seama nu merge în direcÈ›ia vieÈ›ii; a fi în clar cu ceva, mai puÈ›in. EÈ™ti cîtă vreme nu È™tii că eÈ™ti. A fi înseamnă a te înÈ™ela. Cînd existenÈ›a È›i se pare suportabilă, orice poet e un monstru. (Poezia are întotdeauna un sens ultim sau nu e poezie.) EÈ™ti om pînă în clipa n care oasele încep să È›i scîrțîie de tristeÈ›e... După aceea, È›i se deschid toate drumurile. Fără dorul de moarte, n aÈ™ fi avut niciodată revelaÈ›ia inimii. Cînd îmi port mîna pe coaste ca pe o mandolină, senzaÈ›ia morÈ›ii ia contur de nemurire. Iar cînd nimic îmi spune totul, simÈ›urile se aprind într un suflet gol. Și atunci, nimicul femeii supravieÈ›uieÈ™te nimicului lumii. Din ce găseÈ™ti mai puÈ›ine argumente spre a trăi, din aceea te legi mai mult de viață. Căci dragostea ce i o arătăm n are valoare decît prin tensiunea absurdului. Moartea, avînd de partea ei totul, a încetat să mai convingă. Sprijinul raÈ›iunii i a fost fatal. Lipsa de argumente a salvat viaÈ›a. Cum ai rămîne rece în faÈ›a unei atari sărăcii? E mai uÈ™or să faci biografia unui nor decît să spui ceva despre om. Și cum ai spune ceva, cînd despre el orice e valabil? Cu bunăvoință, Dumnezeu încape într o definiÈ›ie; omul, nu. Acestuia totul i se aplică, totul îi „merge“, ca oricărui lucru ce este È™i nu este. Lenea e un scepticism al cărnii. Nevoia de a dovedi o afirmaÈ›ie, de a vîna argumente în dreapta È™i n stînga presupune o anemie a spiritului, o nesiguranță a inteligenÈ›ei È™i a persoanei în genere. Cînd un gînd te năpădeÈ™te cu putere È™i violență, el izvorăște din substanÈ›a existenÈ›ei tale; a l dovedi, a l împresura în argumente înseamnă a l slăbi È™i a te îndoi de tine. Un poet sau un profet nu demonstrează, fiindcă gîndul lor este fiinÈ›a lor; ideea nu se deosebeÈ™te de existenÈ›a lor. Metoda È™i sistemul sînt moartea cugetului. Pînă È™i Dumnezeu gîndeÈ™te în fragmente; în fragmente absolute. De cîte ori încerci a dovedi ceva, te aÈ™ezi în afara gîndirii, alături de ea, nu deasupra ei. Filozofii trăiesc paralel ideilor; le urmăresc răbdători È™i cuminÈ›i È™i, dacă se întîlnesc uneori cu ele, nu sînt totuÈ™i niciodată în ele. Cum poÈ›i vorbi de suferință, de nemurire, de cer È™i de pustiu, fără să fii suferință, nemurire, cer È™i pustiu? Un gînditor trebuie să fie tot ce spune. Aceasta se învață de la poeÈ›i È™i de la voluptățile È™i durerile ce le încerci trăind. Vidul lăuntric e ca o muzică fără sunete, un cîntec fără glas. Nesonora lui tălăzuire se interpune tainic între noi È™i lume È™i ne separă de viață în mijlocul vieÈ›uirii È™i de moarte în mijlocul muririi. Spre ce suferindă înălÈ›are se îndreaptă duhul ființării? De ce ne doare orice apropiere È™i de ce se nsufleÈ›eÈ™te respiraÈ›ia pentru tot ce i depărtat? Unde s braÈ›e crude de muiere să È›i strîngă oasele, tremurînd de gînd, È™i tu să È›i pleci urechea pe bătăile inimii ei îmbătate, nutrindu È›i groaza scumpă È™i voluptuos neconsolată?! Cînd ochii mi se nchid È™i marginile mele le ntind spre marginile lumii, ce auz misterios îmi descifrează în zare un cor de copii nebuni? ...ÃŽn incerta veÈ™nicie a unei după amieze de vară, vocea spartă a unui puÈ™ti te tulbură mai mult ca rugăciunea unui dement sau ca surîsul irevocabil al unui sinucigaÈ™. Un gînditor n are drept să se contrazică mai mult decît viaÈ›a. N are rost să fii decît poet, matematician sau general. S ar putea ca femeile să nu existe decît pentru a îmbogăți inspiraÈ›ia È™i s ar putea, mai mult, ca lumea să nu fie decît un pretext al poeziei. Nici cerul È™i nici pămîntul nu l au cîntat poeÈ›ii, ci un fel de nonlume existentă în melancolii. Poezia într un parc e stat în stat. Lenevia i o melancolie ce aparÈ›ine exclusiv fiziologiei. O cascadă în surdină alcătuieÈ™te imaginea a ceea ce numim de obicei suflet... Fi va Dumnezeu altceva decît o încercare de a mi îndestula nevoia infinită de Muzică? Cel ce iubeÈ™te mistica, muzica È™i poezia este neapărat o natură erotică, un voluptuos rafinat È™i care, negăsind satisfacÈ›ie deplină în iubire, recurge la delicii ce depășesc viaÈ›a. Dacă ai atinge absolutul în dragoste, la ce ai umbla în goană după voluptăți prelungi È™i delicate? Nu le ai putea simÈ›i nevoia È™i, dacă te ar interesa abstract, ele nu È›i ar putea sugera o pasiune durabilă È™i intensă. ÃŽn iubirea împlinită — cu toate vulgaritățile inerente — trăim aspiraÈ›ia spre alte lumi ca o distracÈ›ie, ca un pretext. Și atunci cum ar deveni muzica, mistica sau poezia substanță a vieÈ›ii? Saltul din lume presupune un exces de individualizare. Tot aÈ™a, orice voluptate care înlocuieÈ™te iubirea directă, legală È™i obligatorie a genului uman. Nu se poate concepe forță fără boală. Nu în zadar oamenii cei mai primejdioÈ™i sînt acei a căror sănătate e atinsă. Istoria e mînată de oameni care È™i pipăie necontenit pulsul. Elementele care definesc boala: excesul conÈ™tiinÈ›ei; paroxism de individuaÈ›ie; transparență organică; luciditate crudă, energie proporÈ›ională „pierderii“; respiraÈ›ie în paradox; religiozitate vegetativă, reflexă; orgoliu visceral; vanitate rănită a cărnii; intoleranță; delicateÈ›e de înger È™i bestialitate de călău. Un Dumnezeu care cerÈ™eÈ™te la poarta Raiului pare a fi orice bolnav. De altfel, nu e ca È™i cum s ar fi infiltrat în fiecare din celulele lui un paradox? Boala este o stare de inspiraÈ›ie a È›esuturilor, o manie de grandoare a cărnii, un patos imperialist al sîngelui. Cînd o parte din trup se mbolnăveÈ™te sau cînd te mbolnăveÈ™ti întreg, ai impresia c a pornit natura să gîndească. Un maximum de pozitivitate al negativului, o limită înspre spirit a măruntaielor, un efort dialectic al materiei, o străduință abstractă a imediatului. Fără boală — È™i acum am fi în rai. Patologia se ocupă de stările geniale ale naturii. Sănătatea este o absență de intensitate. Teama de boli nu consistă decît în tulburarea ce o simÈ›im în faÈ›a unei plenitudini pentru care n am fost pregătiÈ›i È™i care ne înspăimîntă, fiindcă nu sîntem obiÈ™nuiÈ›i decît cu prezenÈ›a neutră a echilibrului, pe cînd boala este o forță mărită de vecinătatea nimicului. Tot ce nu i muzical e aparență, eroare sau păcat. O! dacă aburii muririi s ar înălÈ›a melodic spre cer È™i ar îmbrăca în imn sonor o stea încremenită! De n ar fi melancolia, s ar întîlni vreodată muzica cu moartea? ÃŽn clipa n care vom fi reuÈ™it să dizolvăm toată viaÈ›a într o mare sonoră, nu vom mai avea nici o obligaÈ›ie față de Infinit. Sînt invazii muzicale de o fascinaÈ›ie absolută, după care sinucigaÈ™ii îți par diletanÈ›i, marea ridicolă, moartea o anecdotă, nefericirea un pretext È™i dragostea o fericire. Nimic nu mai poÈ›i face È™i nimic nu mai poÈ›i gîndi. Și atunci ai vrea să te îmbălsămezi într un suspin. Wagner pare a fi stors toată esenÈ›a sonoră a umbrei. Cine iubeÈ™te cu adevărat muzica nu caută în ea un adăpost, ci un nobil dezastru. Universul nu se înalță spre destrămarea ei? ÃŽntocmai ca gîndurile, muzica se instalează în golurile vitale. Un sînge proaspăt È™i o carne rumenă rezistă ademenirilor vibrante, n au spaÈ›iu pentru ele; boala însă le face loc. Pe măsură ce roade din viață, absolutul înaintează. Nu e revelator că n infinitul muzicii È™i n infinitul morÈ›ii se topeÈ™te totul în noi, că materia își pierde marginile, că ne sfărîmăm graniÈ›ele pentru a oferi întinderi năpădirii sonore È™i mortale? Fiecare purtăm, în grade diferite, o nostalgie a haosului — È™i care se exprimă în dragostea de muzică. Nu i aceasta universul în starea pură a virtualității? Muzica este tot — minus lumea. Boala — acces involuntar al absolutului. Luciditatea e un reflex al păcatului zilnic de a fi, iar cunoaÈ™terea, o formă vulgară a nostalgiei. Oare cum se răsfrînge viaÈ›a într un suflet neîntinat de cunoaÈ™tere? Răspunsul ar fi uÈ™or de am È™ti în ce fel vremelnicia poate fi trăită ca veÈ™nicie, în ce fel sînt alcătuiÈ›i îngerii sau pînă unde se întinde peisajul lăuntric al prostiei. ÃŽn Dumnezeu eÈ™ti mai singur decît într o mansardă pariziană. Dacă ai putea gîndi atunci cînd È›i se aprind gîndurile! Dar ce idee ar mai lua contur cînd din creier se împrăștie fum È™i din inimă scîntei? DoreÈ™ti dorul de moarte È™i nu moartea, fiindcă n ai ajuns la capătul scîrbei de a vieÈ›ui È™i eÈ™ti încă mîndru în prada erorii ființării. Dar cine a descoperit dorul de a muri nu mai poate fi alipit nici vieÈ›ii È™i nici morÈ›ii. Amîndouă sînt îngrozitoare. Voluptate nu există decît în acel dor..., în acea graniță de fioruri ce alcătuieÈ™te echivocul dulce È™i amar al muririi. De cîte ori ridic ochii spre cer, nu pot înăbuÈ™i sentimentul unei infinite pierderi. De s ar porni o cruciadă împotriva albastrului! Ce vijelios m aÈ™ îngropa în culoarea marelui regret! Au luat foc toamnele în mine È™i inima mi s a întors pe dos. Cîntecul prelung È™i vaporos al morÈ›ii mă învăluie ca o spumă a veÈ™niciei. Și n lîncezeala ademenitoare a sfîrÈ™itului, sînt o epavă încoronată pe mările de muzică ale lui Dumnezeu sau un înger fluturînd prin inima Lui. Fiindcă iubesc prea mult viaÈ›a, evreii n au poeÈ›i. Gustul violet al nefericirii... ÃŽnserările au ceva din frumuseÈ›ea unei halucinaÈ›ii. Vremile noi au pierdut în aÈ™a măsură simÈ›ul marilor sfîrÈ™ituri, încît Isus ar muri astăzi pe o canapea. ȘtiinÈ›a, eliminînd rătăcirea, a micÈ™orat eroismul, iar Pedagogia a luat locul Mitologiei. Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologică a nostalgiei. Ea ne face inteligibil sensul unui „suflet“ al lumii. De ce, cînd ne adîncim în taina ei, sîntem prinÈ™i de un freamăt patetic È™i de o tulburare vecină religiei? Să nu fie cumva Devenirea o fugă din Dumnezeu? Și să nu fie mersul ei sfîșietor o întoarcere în El? Se prea poate, din moment ce Timpul suspină, prin toate laturile lui, după Absolut. Nostalgia exprimă mai direct È™i mai dramatic imposibilitatea omului de a È™i fixa o soartă. „Devenire“ hipertrofiată, el își gustă, în instabilitatea ei, lipsa lui de condiÈ›ie. Și nu este ca È™i cum el s ar „grăbi“ cu tot timpul? Dacă tot ce „este“ nu m ar face să sufăr, oare cum aÈ™ suferi să fiu? Și fără excesul balsamic al durerii, cine ar suporta osînda la viață? Dar încărcat È™i prigonit de ea, te răsfeÈ›i într un avînt funebru spre nemurire, spre veÈ™nicia muririi — numită È™i viață... Dorul de a muri exprimă uneori numai o subtilitate a orgoliului nostru: vrem, adică, să ne facem stăpîni pe surprizele fatale ale viitorului, să nu cădem victime ale dezastrului esenÈ›ial. Sîntem superiori morÈ›ii doar în dorinÈ›a de a muri, căci ne murim moartea trăind. Cînd aceasta își răsfață în tine lipsa ei de margini, clipa finală nu i mai mult de un accent melodios. Este o lipsă de mîndrie creaturală în a nu È›i oferi inima istovirii voluptuoase a morÈ›ii. Doar stingîndu te neîncetat o stingi în tine, îi reduci din infinit. Cel ce n a cunoscut intimitatea morÈ›ii înainte de a muri, minor sfîrÈ™itului, se rostogoleÈ™te umilit în necunoscut. El sare în vid; pe cînd, prins în ondulaÈ›ia muririi, luneci în moarte ca spre tine însuÈ›i. Cînd È™tii ce i gustul morÈ›ii, nu mai poÈ›i crede c ai trăit vreodată fără să l cunoÈ™ti... sau c ai trecut cîndva cu ochii închiÈ™i prin dulceaÈ›a peisajelor de agonie. Ce înviorare ciudată îți descoperă verdeÈ›urile stingerii È™i înflorirea suspinelor fără de capăt! Pururi tînăr în amurguri, întremat în sfîrÈ™ituri, căutînd întinderile morÈ›ii fiindcă viaÈ›a nu i destul de ncăpătoare È™i încetinindu È›i răsuflarea ca zgomotul vieÈ›uirii să nu acopere depănările visului final! Sînt după amieze de toamnă de o atît de melancolică nemărmurire, încît È›i se opreÈ™te respiraÈ›ia pe ruina timpului È™i nici un fior nu mai poate însufleÈ›i zîmbetul împietrit pe absenÈ›a eternității. Și atunci, înÈ›eleg o lume post apocaliptică... ÃŽn Dumnezeu nu trebuie văzut mai mult de o terapeutică în contra omului. De chinurile iubirii te poÈ›i scăpa dizolvîndu le în muzică. ÃŽn felul acesta, își pierd într o imensitate vagă tăria lor fierbinte. Cînd pasiunea i prea intensă, sinuozitățile wagneriene o destramă în infinit È™i n locul chinului precis te legeni vaporos într o disoluÈ›ie orizontală, te ntinzi tomnatic pe deÈ™ertul unei melodii... Wagner — muzică a nesfîrÈ™itei neîmpliniri — se acordă suspinului arhitectural È™i cenuÈ™iu al Parisului. Aici, piatra ascunde un apus muzical, plin de regrete È™i dorinÈ›i..., iar străzile se întîlnesc spre a È™i împărtăși taine ce nu sînt totuÈ™i străine unui ochi întristat. Și cînd azurul împînzit al Parisului pare a È™i fi condensat aburii în sonorități, tălăzuirea de motive wagneriene se ntîlneÈ™te undeva cu cerul. Sufletul unei catedrale geme în surmenajul vertical al pietrei. AÈ™ vrea să fiu mîngîiat de mîini prin care poÈ›i strecura Timpul... ...sau să fiu plîns de ochi smulÈ™i dintr un Paradis în flăcări. Tot mai mult mă conving că oamenii nu s decît obiecte: bune sau rele. Atît. Și eu sînt oare mai mult de un obiect trist? Cîtă vreme suferi, nu de a trăi printre oameni, ci de a fi om, cu ce drept ai face din neliniÈ™tea ta o culme? O materie căreia îi e ruÈ™ine de ea însăși rămîne tot materie... Și cu toate acestea... ÃŽntr o lume de mărăcini, parcă sînt o salcie ce È™i plînge crengile spre cer. Cînd mintea s a oprit, de ce mai bate oare inima? Și verdele putred al ochilor spre ce se mai deschide cînd sîngele a orbit? Ce negură spintecă măruntaiele È™i ce ziduri se dărîmă în È›esuturi? Și oasele spre cine urlă în văzduh, È™i văzduhul de ce mi apasă mîhnirea grăbită înspre nimic? Și ce chemare spre înec îmi împinge gîndurile spre ape moarte? Dumnezeule! pe ce frînghie să urc spre tine, ca de nepăsarea ta să mi sfărîm trup È™i suflet? Oamenii nu trăiesc în ei, ci în altceva. De aceea au preocupări. Și le au fiindcă n ar avea ce face cu absenÈ›a lor de fiecare clipă. Numai poetul este cu el È™i în el. Și lucrurile nu i cad toate perpendicular pe inimă? Cine n are sentimentul sau închipuirea că realitatea întreagă respiră prin el nu bănuieÈ™te nimic din existenÈ›a poetică. A È›i trăi eul ca univers e secretul poeÈ›ilor — È™i mai cu seamă al sufletelor poetice. Acestea — dintr o pudoare ciudată — îmblînzesc prin surdină simÈ›irea, pentru ca o încîntare fără margini È™i fără expresie să se prelungească neîncetat într un fel de nemurire visătoare, neîngropată n vers. Nimic nu ucide mai mult poezia lăuntrică È™i vagul melodic al inimii ca talentul poetic. Sînt poet prin toate versurile ce nu le am scris... Obsedat de el însuÈ™i, poetul este un egoist; un univers egoist. El nu i trist, ci lumea toată i tristă n el. Capriciul lui ia contur de emanaÈ›ie cosmică. Nu i poetul punctul celei mai slabe rezistenÈ›e prin care lumea devine transparentă ei înseÈ™i? Și nu i natura bolnavă n el? Un univers atins — È™i au apărut poeÈ›ii... Cum să nu suferi de a fi om, privind muritorii gîfîindu È™i destinul? Cînd vom vieÈ›ui cu sentimentul că în curînd omul nu va mai fi om, atunci va începe istoria, adevărata istorie. Pînă acum am trăit cu idealuri, de aici încolo vom trăi absolut, adică fiecare se va înălÈ›a în propria lui singurătate. Și nu vor mai fi indivizi, ci lumi. Adam a căzut în om; noi va trebui să cădem în noi înÈ™ine, în limita noastră, la orizontul nostru. Cînd fiecare va respira la marginea lui, istoria s a încheiat. Și asta i adevărata istorie. Suspendarea devenirii în absolutul conÈ™tiinÈ›ei. ÃŽn sufletul omului nu va mai avea loc nici o credință. Vom fi prea maturi pentru idealuri. Atîta vreme cît ne mai agățăm de deznădejdi È™i de iluzii, sîntem iremediabil oameni. Aproape nici unul n am reuÈ™it să stăm drepÈ›i în faÈ›a lumii È™i a nimicului. Sîntem oameni, infinit oameni: căci nu simÈ›im încă nevoia de suferință? A fi „muritor“ înseamnă a nu putea respira fără setea de durere. Ea i oxigenul individului È™i voluptatea ce se interpune între om È™i absolut. „Devenirea“ — implicaÈ›ia ei... De nu mi ar plăcea să îngrijesc blînd erorile È™i de n aÈ™ aÈ›ipi conÈ™tiinÈ›a prin dulci înÈ™elăciuni, unde ar duce o veghe nemiloasă într o lume nemilos îngustă? Nici o nebunie nu m ar consola de puÈ›inul lumii, în clipele în care inima e o fîntînă săritoare într un deÈ™ert. ExperienÈ›a om a ratat. El a devenit o înfundătură, pe cînd un ne om e mai mult: o posibilitate. PriveÈ™te un „semen“ adînc în ochi: ce te face să crezi că nu mai poÈ›i aÈ™tepta nimic? Orice om e prea puÈ›in... Ce este teama de moarte, de întuneric, de neființă, față de teama de tine însuÈ›i? Și există oare alta? Nu se reduc toate la ea? Urîtul nesfîrÈ™it al vieÈ›uirii È™i plictiseala lucrurilor ce devin sau nu devin, groaza unei lumi urnite în sine È™i uruiala timpului în simÈ›iri gingaÈ™e — de unde pleacă ele, dacă nu din fiorul care ne înstrăinează de noi înÈ™ine în mijlocul nostru? Ca È™i cum oriunde ai merge n ai da de ceva mai rău ca tine, că tu eÈ™ti răul care se bolteÈ™te deasupra lumii, că nu poÈ›i fi cu tine fără să fii împotriva ta! PeÈ™terile ascunse sînt mai puÈ›in înfiorătoare decît golul pe care È›i l deschizi de cîte ori îți ocheÈ™ti subteran fiinÈ›a. Ce nimic se cască în sîmburele tău, de teama te apără de neîndurarea ta? Mai poÈ›i tu rămîne cu tine? De ce arborii mai zăresc spre cer È™i nu È™i întorc frunzele ca să È›i ascundă întristarea È™i să È›i îngroape teama? Va descifra cineva cîndva drama de a fi nevoit să traduci dialectic lacrimile, în loc să le laÈ™i să curgă n vers? Și È™ti va cineva vreodată cîte piedici trebuie dorinÈ›elor ca să izvorască gîndul, cîte înfrîngeri costă înmugurirea cugetului? Și ce toamnă a tinereÈ›ii este spiritul! Doamne! dezleagă mă de mine, că de miresmele È™i de miasmele lumii m am dezlegat de mult. Spre o căință plină de cîntec înalță mi cugetul È™i nu mă mai lăsa vecin mie, ci întinde È›i deÈ™erturile tale între inima È™i gîndul meu. Au nu vezi tu vrăjmaÈ™ul duh al soartei mele, ursită blestemelor È™i plînsului? Ce rugi găsi voi pentru tine, MoÈ™neag neputincios, È™i din ce istoviri ridica voi un urlet spre nepăsarea ta? Dar cine mi spune că sînt È™i eu bătrîn, mai bătrîn ca tine, că inima mi e mai căruntă decît barba ta? De aÈ™ da drum slobod glasurilor mele, pe ce meleaguri ne ar mai întîlni gîndul? Tu nu vezi, Doamne, că unul din altul ne vom săvîrÈ™i, meniÈ›i rostogolirii; căci nici tu È™i nici eu n am născocit un reazem în afară de noi? Voit am să mă bizui pe tine — È™i am căzut; voit ai să te bizui pe mine È™i n ai mai avut ce cădea! Poezia, față de filozofie, reprezintă un plus de intensitate, de suferință È™i de singurătate. Există totuÈ™i un moment de prestigiu pentru filozof: cînd se simte singur cu întreaga cunoaÈ™tere. Atunci răzbat suspinele în Logică. Doar o măreÈ›ie funebră mai poate face ideile vii. Dumnezeu este modul cel mai favorabil de a ne dispensa de viață. Cinicii nu sînt nici supra È™i nici sub oameni, ci post oameni. Ajungi să i înÈ›elegi È™i chiar să i iubeÈ™ti, cînd îți scapă din chinul absenÈ›ei tale o mărturisire adresată È›ie sau nimănui: am fost om È™i acuma nu mai sînt. Cînd în tine nu mai e nimeni, nici chiar Diogene, È™i eÈ™ti vacant pînă È™i de vid È™i urechile nu È›i mai È›iuie de neant... Romantismul german — sau vremea în care nemÈ›ii cunoÈ™teau genialitatea sinuciderii... Cînd te apropii de Dumnezeu prin răutate È™i de viață prin umbre, la ce poÈ›i ajunge dacă nu la o mistică negativă È™i la o filozofie nocturnă? Crezi fără să crezi È™i trăieÈ™ti fără să trăieÈ™ti... Paradoxul îl rezolvi într o duioÈ™ie însîngerată, întărit de amurguri È™i cernit de aurore. Vrăjit de surmenajul cunoaÈ™terii, doar într un tîrziu ajungi să resimÈ›i imensa oboseală ce urmează insomniei spiritului. Și atunci începi să te trezeÈ™ti din cunoaÈ™tere È™i să oftezi după farmecele orbirii. Cum gîndul răsare în paguba cărnii, cum orice gînd este un viciu pozitiv, prisosul spiritului ne îndeamnă spre antipodul lui. AÈ™a apare dorinÈ›a tainică a uitării È™i vrăjmășia cugetului împotriva cunoaÈ™terii. Omul este atît de alipit de vidul existenÈ›ei, că pentru el È™i ar da oricînd viaÈ›a, È™i atît de îmbibat de infinitul plictiselii, încît martirajul vieÈ›uirii îl suferă ca pe un deliciu. Cu cît eÈ™ti mai lămurit de puÈ›inul totului, cu atît te ataÈ™ezi mai mult de el. Și moartea È›i pare prea puÈ›in ca să l salvezi. Numai astfel se explică de ce religiile sînt în contra sinuciderii. Căci toate încearcă să dea un sens vieÈ›ii în clipa în care ea l are mai puÈ›in. Ele sînt în esență atît: un nihilism împotiva sinuciderii. Orice mîntuire izvorăște din refuzul ultimelor consecinÈ›e. Fără patimile tulburi ale muzicii, ce am face oare cu simÈ›irea caligrafică a filozofilor? Și ce am face cu timpul alb, golit È™i dezbinat de viață, cu timpul alb al plictiselii? Nu iubeÈ™ti muzica decît pe litoralul vieÈ›ii. Cu Wagner asiÈ™ti atunci la o ceremonie a clarobscurului, la o cosmogonie a sufletului, iar cu Mozart la florile Paradisului visînd alte ceruri. Orice deznădejde este un ultimatum lui Dumnezeu. Neurastenia i la om ceea ce i divinitatea la Dumnezeu. Gîndurile o È™terg din lume, iar simÈ›urile o iau razna spre cer. Unde fuge mintea, de mă mbăt de lipsa mea, de lipsa mea È™i a lumii? Doamne! mic eÈ™ti pentru dezastrul fiilor tăi! ÃŽn tine nu i loc să ne adăpostim groaza, căci tu n ai loc de groaza ta! Și mă voi ascunde iarăși în inimă, prăfuită de amintirea mea! Nu i etern decît ceea ce n are nici o legătură cu adevărul. Femei — a căror vitalitate nu le permite mai mult de un surîs... Jacqueline Pascal sau Lucile de Chateaubriand. Ce bine că nu e în putinÈ›a vieÈ›ii să ne desprindă de melancolie! Je m’endormirai d’un sommeil de mort sur ma destinée. (Lucile) Lumea e salvată de cele cîteva femei care au renunÈ›at la ea. Anemia este înfrîngerea prin sînge a timpului. De aÈ™ trece lacrimile prin sită, de aÈ™ pune la teasc plînsurile, ca din drojdia lor să mi otrăvesc credinÈ›ele, sub un cer fugar! Nimic nu exprimă mai chinuitor decepÈ›iile unui suflet religios ca dorul de otrăvuri. Ce flori veninoase, ce adormitoare crude să ne vindece de molima înfiorătoarei lumini? Și ce vifor de căință să ne descarce sufletul la margini de fire? Timpul e un anotimp al veÈ™niciei; o primăvară funebră a eternității. Desprinderea fiinÈ›elor din haosul iniÈ›ial a creat fenomenul individuaÈ›iei, adevărată străduință a vieÈ›ii spre luciditate. Ca un strigăt după conÈ™tiință s au înfiripat alcătuirile individuale È™i fiinÈ›ele triumfau în efortul lor de a se detaÈ™a din confuzia totului. Cîtă vreme omul a rămas ființă È™i numai atît, individuaÈ›ia nu depășise cadrele vieÈ›ii, căci el se sprijinea în tot È™i era tot. Dar avîntul spre sine însuÈ™i, scoțîndu l din centrul firii, i a creat iluzia unui infinit posibil în graniÈ›ele individuale. Și astfel omul a început să È™i piardă limita, È™i individuaÈ›ia a devenit osîndă. Aici rezidă măreÈ›ia lui dureroasă. Căci fără cursul aventuros al individuaÈ›iei, el n ar fi nimic. ÃŽntocmai ca ochii evreilor, viaÈ›a are ceva mort È™i agresiv în acelaÈ™i timp. Cînd n ai măsură în nimic, te măsori cu Dumnezeu. Orice exces ni l apropie. Căci El nu i decît incapacitatea noastră de a ne opri undeva. Tot ce n are margine — iubirea, furia, nebunia, ura — e de esență religioasă. Melancolia i nebunie în sensul în care parfumul e stare anormală. Nevoia de a te săvîrÈ™i în Dumnezeu nu i altceva decît dorinÈ›a de a È›i muri moartea pînă la capăt, de a nu te sfîrÈ™i supravieÈ›uit de viaÈ›a ce n ai trăit o. Frica de a nu fi murit de tot face moartea atît de îngrozitoare. Lîncezim după veÈ™nicia în Dumnezeu, din teama de a nu fi vii cînd sîntem exterior stîrvuri. Dac am aÈ™teptat pentru a ne naÈ™te o eternitate, trebuie s aÈ™teptăm alta pentru a muri. Cum sub ochiul melancolic È™i pietrele par a visa, zadarnic am căuta fără el nobleÈ›e în fire. Melancolia exprimă toate posibilitățile de cer ale pămîntului. Nu i ea apropierea cea mai îndepărtată de Absolut È™i nu i ea o realizare a divinului prin fuga de Dumnezeu? ÃŽn afara ei, ce am putea opune Paradisului, cînd de lume nu ne mai leagă decît faptul de a trăi în ea È™i golul pozitiv al inimii. Avantajul neantului față de eternitate este că nu poate fi pătat de timp. De aceea se asemuieÈ™te el zîmbetului melancolic. Specificul soartei umane se epuizează în prestigiul metafizic al chinului. Omul trebuie să sufere pînă la scîrba de suferință È™i de el însuÈ™i. Să nu fie Dumnezeu starea de eu a neantului? ÃŽn nopÈ›ile de veghe È™i n orice noapte, nu mai respirăm în timp, ci în amintirea lui, precum în mijlocul luminii care ne răneÈ™te nu mai trăim în noi, ci în amintirea noastră. Melancolia e singurul sentiment care dă drept omului la majusculă. Din aÈ›ipirea simÈ›urilor È™i privegherea cugetului își cristalizează ea aroma visătoare, fără de care n am mai privi spre noi fără remuÈ™carea de a nu fi murit în Dumnezeu. Otrava deliciilor amare ale ființării ia glas în iadul muzical al sîngelui, din aburii căruia se înalță miresmele ei funebre. Plictiseala care ne aÈ™teaptă în viitor ne îngrozeÈ™te mai mult decît orice groază a clipei de față. Prezentul în sine ne dezvăluie viaÈ›a plăcut insuportabilă. Nebunia este introducerea speranÈ›ei în logică. MăreÈ›ia voluptății purcede din pierderea minÈ›ii. De n am simÈ›i că înnebunim, sexualitatea ar fi o murdărie È™i un păcat. Nevoia de otrăvuri să nu fie un gust negativ al eternității? Altcum, de ce ne zvîrcolim în braÈ›ele unui diavol divin, cînd setea de a ne otrăvi ne otrăveÈ™te gîndul? Dorul de veninuri este o criză a imanenÈ›ei: un maximum de transcendență cu mijloacele lumii. — Dar toate laolaltă sînt prea slabe ca să ne învenineze de o altă lume pînă la a ne uita veninul. Cînd va crăpa odată fierea spiritului? ...Și ce recunoscători trebuie să fim cerului că este o otravă ce nu se mai gată, È™i ce adoraÈ›ie trebuie să avem pentru veninul inepuizabil al lui Dumnezeu! Ce am face de nu i am sorbi drojdia în orice veghe? Și unde am fi, de nu ne am tîrî pe fundurile lui? AbsenÈ›a din lume a femeilor dezamăgite le împrumută nemărmurirea unei lumini solidificate. Omul depinde de Dumnezeu în felul în care acesta depinde de Divinitate. Totul se bălăceÈ™te în neant. Iar neantul în el însuÈ™i. Ostenit de a scoborî clipă de clipă din Dumnezeu... Și lipsa aceasta de popas, numită „a trăi“... Nu te istoveÈ™ti în muncă, necaz È™i caznă, ci în căinÈ›a umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala. Cum mi se despică duhul È™i mi se clatină cugetul! Cine să mi stingă negura senzuală din sînge È™i vuietul aiurit din oase?! ToÈ›i È™erpii trag de moarte în înserările sîngelui È™i n văgăunile minÈ›ii. Și nici un demon care să le oprească agonia sau să le ndulcească zvîrcolirile într un trup închinat nimicirii! Parc aÈ™ fi o buruiană zvîrlită la margini de lume, sub care se vaită È™opîrle demente! ÃŽn patima vidului, doar zîmbetul cenuÈ™iu al ceÈ›ii mai însufleÈ›eÈ™te descompunerea măreață È™i funebră a gîndului. Unde sînteÈ›i voi, ceÈ›uri crude È™i amăgitoare, de nu vă răsturnaÈ›i încă pe o minte împăienjenită? ÃŽn voi aÈ™ vrea să mi sfîșii amarul È™i să mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre! Ce Nord mi se lasă n sînge! A fi? O lipsă de pudoare. Aerul îmi pare o mînăstire în care Nebunia e stareÈ›. Tot ce nu i fericire este un minus de iubire. Omul nu poate crea nimic fără o pornire tainică de a se distruge. A trăi, a te afla înlăuntrul existenÈ›ei înseamnă a nu putea adăuga nimic vieÈ›ii. Cînd însă eÈ™ti în afară de ea, apucat pe o cale primejdiaosă, urmărit de scandalul neîntrerupt al fatalității, ros de mîndria disperată a implacabilei ursiri, deschis primăvăratic prăbuÈ™irii, cu ochii È›intuiÈ›i în crimă È™i în nebunie sau învineÈ›iÈ›i de povara măreÈ›iei — atunci încarci viaÈ›a de tot ce n tine n a fost ea. Din chin se naÈ™te tot ce nu i evidență. N ai soartă decît în furia irezistibilă de a È›i măcina rezervele fiinÈ›ei, atras voluptuos de chemarea propriei ruini. Destin înseamnă a lupta deasupra sau alături de viață, a i face concurență în pasiune, răzvrătire È™i suferință. De nu simÈ›i că n tine È™i a rătăcit drama un Dumnezeu necunoscut, că forÈ›e oarbe, crescute n vraja îndurerării, se nlănÈ›uie pe flăcări tremurătoare, răsărite din atîtea focuri nevăzute — ce nume È›i poÈ›i tu da ca să nu fii toÈ›i? Ceea ce nu i durere n are nume. Fericirea este, dar nu există. Pe cînd în durere, fiinÈ›a atinge un paroxism existenÈ›ial — în afara firii. Intensitatea suferinÈ›ei este un neant mai efectiv decît existenÈ›a. Doamne, de aÈ™ putea sfărîma aÈ™trii, ca sclipirea lor să nu mă mai împiedice să mor în tine! Și oasele mele afla vor odihnă în lumina ta? Arată È›i întunecimile, scoboară È›i nopÈ›ile ca n ele să mi aÈ™ez țărîna spaimelor È™i carnea defunctă de nădejdi! Sicriu făr de nceput, aÈ™ază mă sub negrul cerului tău È™i stelele fi vor cuie pe acoperiÈ™ul meu È™i al tău! Una este să descoperi pe Dumnezeu prin neant, È™i alta să descoperi neantul prin Dumnezeu. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy