În foarte rare și disperate situații, îmi imaginez cum unii mușchi circulari din corpul meu iau o formă asemănătoare unei diafragme dintr-un aparat fotografic. Văd nervul controlor, responsabil cu obturarea ieșirii, ca pe un șnur subțire, însă extrem de rezistent, care în momente cheie se află în pumnul încleștat al atenției.
O astfel de imagine tridimensională îmbunătățește controlul mecanic asupra orificiului responsabil de etanșeitatea trupească.
Așa mă gândeam la sfincterul personal, la scurt timp după ce un suspin răgușit mi-a dat de înțeles că ceva nu era în regulă de-a lungul tubului digestiv.
Mă aflam într-un sat de munte, care își întindea unica stradă de-a lungul unor obositori kilometri și unde, mi se părea mie, oamenii își beau țuica pe șest, fiecare în casa lui. Cât vedeai prin parbriz, nici o crâșmă, nici o bodegă, nici o benzinărie sau orice alte construcții care să fie dotate cu o budă.
Ochiul scana cu disperare peisajul după așa ceva, dar m-aș fi mulțumit și cu vreo stradă laterală, un intrând mai ferit, o fundătură, o poartă deschisă și discretă unde să mă pot refugia vijelios și fără pretenții de aclimatizare. Nimic însă.
Pilotul automat era responsabil de operațiile aferente condusului, iar alte regiuni ale sistemului nervos central estimau cu febrilitate timpul necesar acțiunii de comando în cazul descoperirii unei zone de intimitate crispată între patru pereți.
Simultan cu aceste operații de adâncă relevanță intelectuală, încercam să nu pierd din vedere imaginea șnurului întins, precum o coarda de chitară, a cărui rezistență se topea fără echivoc în tactul metronomic al secundelor. Toate aceste activități diverse se zbenguiau precum niște preșcolari gălăgioși, încercând să-și aroge dreptul indiscutabil de a se lăbărța în pata iluminată de reflectorul atenției.
Se pare că există un sistem de protecție al corpului care scurtcircuitează deciziile conștiente, altfel nu mi-aș putea explica cum a cedat firul. Senzația de usturime mi-a reamintit ardeiul iute pe care îl savurasem cu ceva timp înainte, asta fiind urmată de o moliciune călduță, însoțită de o veche și intimă amintire care revenea aproape cu duioșie din crevasele memoriei.
După această „scăpare”, m-a lovit o microscopică clipă de relaxare. Dacă până acum țelul absolut era oprirea avalanșei intestinale, din clipa imediat următoare mi-a devenit clar că, inevitabilul odată produs, tot ce mi-a rămas de făcut era să limitez anvergura dezastrului, sau, cum spun militarii americani în modul cel mai eufemistic, „damage containment”.
Pasagera de lângă mine, tovarășă de drum de vreo jumătate de oră, a observat, pe lângă bruschețea mișcărilor, și noua poziție, destul de arcuită, pe care am luat-o în scaunul mașinii, dar în anii îndelungați de dresaj social fusese învățată, ca orice adult, să nu facă comentarii gratuite. Mă urmărea atentă cu coada ochiului, încercând probabil să evalueze gravitatea unei situații ale cărei detalii olfactive îi scăpau deocamdată.
În sfârșit, a apărut o intersecție cu un drumeag de munte. Soarta îți scoate în cale și câte o bucată de noroc, ce-i drept în cazul meu cu vreo 30 de secunde întârziere.
Condusul unei mașini fără să ai contact cu turul pantalonilor e o artă care nu se învață la nici o școală de șoferi. Am reușit să opresc finalmente mașina, e adevărat într-o măreață și adâncă baltă, și am sărit din ea (mașină) în ea (baltă) în modul cel mai sprințar posibil.
Cu grația unui yoghin care încearcă să nu aibă contact fizic cu propria-i îmbrăcăminte, am reușit să navighez într-un timp neașteptat de scurt către malul zvântat, unde, cu mișcări de maximă rapiditate am coborât pantalonii la un nivel indecent.
Efectul laxativ al ardeiului cu pricina fusese așa de eficient, încât încărcătura chilotului, metamorfozat în pampers, era de netăgăduit. I-am fost recunoscător o clipă producătorului pentru calitatea bună a bumbacului folosit. Am început să fac eforturi disperate să mă descotorosesc, fără menajamente, de obiectul incriminator.
Din mașină, doamna, care își revenise din starea inițială de șoc, mi-a aruncat un pachet cu șervețele, cu gestul unui marinar de pe Titanic care azvârle peste bord un colac de salvare, fără convingerea unui final fericit.
Dintr-un microbuz în trecere, niște copii mi-au strigat cuvinte încurajatoare, între hohote de râs deșănțat.
Era fascinant să constat, e adevărat, ceva mai târziu, cu câtă delicatețe, dar și hotărâre, am abandonat orice jenă în acele momente critice.
Pe un ton care nu lăsa drept la replică, i-am sugerat doamnei să coboare și să-mi scoată din geanta aflată în portbagaj niște lenjerie curată. Din nefericire, nefiind familiarizată cu mașina și cu sistemul de deschidere a portbagajului, ea și-a arătat curând neputința. In timpul scurs de-a lungul bâjbâielilor ei, reușisem o igienizare ad hoc: să mă descalț, să-mi scot pantalonii și să mă despart, cu aceeași grație yoghină, de chilotul salvator care adăugase o nouă greutate specifică, după care m-am îmbrăcat. Astfel am pornit-o vitejește spre portbagaj, în căutarea unei piese de lenjerie.
M-am întors la volan cu ultimele cioburi de sobrietate rămase nevătămate, „vizualizând” deja pe ecranul imaginației scene hilare din filmul în care doamna povestea cunoștințelor aventura trăită.
În hohote de râs, am părăsit locul care în istoria mea personală a căpătat noi valențe emoționale și am pornit în căutarea unui loc unde era posibil accesul la apa râului care trecea prin apropiere.

….Și în acest fel pot începe prietenii.