Mi-am sfaramat tampla de Muntele Recunostintei. Acum simt cum demult iubeam claritatea.
Acum nu-mi mai pasa de acel cantec ratacit prin mintea mea.
Mi-e frica, frica de mine. Te temi de cel mai bun prieten ?
As vrea sa sparg oglinda in care ma privesc.
Sunt atat de diferita in fiecare zi, oare ce inseamna cameleon ?
Habar n-am daca voi gasi ceva care sa-mi atraga atentia.
Totul mi se pare perisabil, ca si cum dupa o prima privire s-ar deteriora ceva
inlauntrul fiintei si acel sentiment creste cu cat privesc mai intens.
Vad, simt, aud la cote ridicate si sufar la fel. E bine ? Sentimentul viitorului ma
alunga din multe actiuni si strangeri de maini. Si totusi ma impac cu starea mea, ma gandesc
la lucruri si la oameni cunoscuti pe care ii antrenez in jocul meu imaginar. Sunteti obligati
sa fiti buni cu mine, sa-mi raspundeti la intrebari, de ce e asa realitatea ?
Va iau cu mine, va fac semenii mei, iar voi imi dati...rasuflarea. Clipele trec...
Uriasi de carton si..., voi, sticle sparte, imi amintiti de un desfrau la margine de mare.
Miros o alga si simt primavara, ma biciuie curentul si simt ploaia : sunete, colori si umbre -
universul meu tovaras, chipul meu sapat in piatra.
Te vad departe, departe,..., tu cel fara de inteles, ma atragi atat de mult...Cuvintele...
jucarii, lampi aprinse in plina zi...
Privesc, privesc, totul e atat de intens incat gandul oricarei actiuni imi pare reluare,
prezentul e demult trecut, vreau, vreau...
Vino clipa, singura, goala, senina, noi - noi fiintele din veacuri sapate pe geana ta,
oare ce entitate ne-a expulzat din ea insasi, framantandu-si maruntaiele ?
Nu seman cu nimic, nici macar cu mama ...
Nu mai stiu sa numar. Numarul meu pereche, de cate ori sa strig pana sa te recunosc ?
Nu conteaza, iti inventezi propria stare compatibila cu ceturile celui mai inalt astru
si-ti retragi plangerea de la Mos Timp.
Suspendat intre cer si pamant, sunt cel mai mare numar, iar tu numarul meu pereche imi esti fiu,
frate, prieten...
Te port in gand fara iluzii, fara mine...