Nu blamați îngerii, din simplu motiv, pentru că există, (atât în suflete, cât și în literatură)!
Sunt atât de fragili. Și i-ați speriat deja, îndeajuns de trist, de au început să dispară, în râuri de palide lacrimi, chiar și din depărtările abisale ale Paradisului.
Însinguratul, se va consuma pe sine, în lipsa Lor, până la ultima picătură de lumină…

Așa vom rămâne în lipsă de Paradis – Increați !

…Când îngerul mi-a vorbit prima oară, eram copil. Într-o pădure de creaturi fantastice. Copacii întinzându-se în înălțimi abisale. Pe pătura multicoloră de curcubeie, în papuci comozi de nori. Cu rădăcini ce-ți mâncau pământul de sub tălpi. Iar în loc de roade, le creșteau aripi, ce-ți picau, mai apoi, coapte, pe umerii goi de copil. Și pentru fiecare copil creștea o nouă, unică pereche. Pentru că, doar copil fiind, aveai semnul oglinzii de cristal pe fruntea-ți larg deschisă spre toate tărâmurile (vazute și nevăzute) ale simțirii. Cristal a câte, 70 de ori câte 7, fețe ! Așa știa vântul încotro să poarte roadele coapte ale copacilor, condus de sentimentul divin al ‘iertării’ ( iertarea de-a fi ajuns om, întrupat din țărâna cazută-n păcatul originar ! ).
Primele mele drumuri mi le-amintesc prea vag, în ceața specifică extazului delirant al oricărei descoperiri primordiale. Visele îmi lăsau, mai mereu, câte un mic indiciu, detaliu, la poarta trezirii. Unul știut doar de mine și ele. Și astfel le purtam ( și mă purtau de asemenea ), în buzunarul de jucărie al realității.
Cei mari n-au reușit niciodată să ne înțeleagă alfabetul de semne, prin care comunicam, liberă și nestingherită, cu prietenii mei, nevăzuții. Ochiul alb, strălucitor, din inima capetelor fiecăruia dintre ei, era foarte asemănător cu acela din interiorul luminat al sufletului meu ( de o dată ). O imagine atât de clară, ca aceea a soarelui de pe cer. Dar și la fel de orbitoare. Imposibil a-și oglinii sacralitatea într-un biet ochi de muritor, pătruns, până-n măduva oaselor simțirii, de praful mistuitor al conștiintei încărcate de vremuri, greu căzute într-atâtea ispite.
Cei mari… Ei erau cei de care trebuia să ne ferim secretul. Să ne ascundem. Îngerii-și aveau locuințele, de veci, în miezul scoarței copaciilor cu frunze purpurii. Și-n cel al pietrelor de culoarea parfumului de primăvară. În munții de quartz ai norilor în migrarea păsărilor de vânt. De-a lungul ( și de-a latul – dacă este să-l socotim în asemenea măsuri înguste – ) universului, pe atunci, îngerii nu încetară în a-și construi noi împărății nevăzute. Păzite de tocmai oarba conștiență crescută în fiecare copil murit ( ajuns la maturitate ).
Astăzi n-au mai rămas copii veșnici, decât atâți, cât să-i poată număra, un singur înger pe penele-i năpârlite de nehotărârea de-a mai rămâne, sau nu, înger la nesfârșit. Atât de rari au devenit acei copii… și-atât de plânși, în singurătăți crescute, în mulțimi de deșertăciune umană.
În pădurile lor a-ncetat să mai plouă, am auzit zvonindu-se printre îngerii care se ocupă cu tranzițile gândurilor. Scoarțele copacilor lor, nu se mai deschid, ca mai înainte. Asemeni coroanei unei flori, primitoare, cu petalele larg desfăcute, ca o gazdă perfectă, întâmpinându-și oaspeții coborâți, umblați cale lungă, de la soare la pământ, întrupați în razele aducătoare de viață. Roadele, zburătoarele, de o dată, nu mai fâlfâiesc din aripi cu aceeași vioiciune ca înainte. Până și culorile li s-au întunecat. Pălind și uscându-se într-nsele. Picurând în transparențe leșinate, una câte una, la prima ploaie de nisip, întâlnindu-și groapa mortuară. Și-n ultima vreme nisipul pare-se că-ncepe a înlocui apa din toate mările și oceanele de suflete. Ne pierdem, frații mei, îngeri, copii și muritori. Cădem împreună !
… Iar în toată această tristețe, eu m-am apucat a scrie. Am părăsit ( la rândul meu ) povestea nesfârșită, pictată, de o dată. Și-am pășit, nesigur, pe o nouă planetă. Asemeni scoarței copacilor, care nu se mai deschid spre a-și întâmpina îngerii. Rămânând extatici și searbăzi, spre a-i convinge pe muritori să nu le mai răpună trunchiurile ( din ce-n ce mai înfricoșate ), pentru că nu mai poartă deja de mult ( de la divulgarea secretului ) într-nsele nici o comoară de aripi.
La fel și eu. Mi-am închis porțile, ce-mi erau odată surori de sânge, pentru a pleca în căutarea altor noi. Sau poate, mai sincer, din complezență cu îngerii, frații mei de spirit. Dacă am greșit, măcar să picăm cu toții împreună. Poate, în felul acesta, lanțul legăturii noastre de neînvins, va supraviețui infernului, și astfel, o dată, vom putea probabil reveni în minunata visare de copil.
Să dea Dumnezeu, iertați să fim cu toții !