agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-28 | [This text should be read in romana] |
Potopul Iubirii
MOTTO: Drumul ce-l scriu cu paÈ™ii ce vin din Geneza iubirii, Drumul ce-l scriu prin vorbe ce-adun din Cuvântul iubirii, Drumul ce-l scriu din ceea ce sunt într-o lume străină îmi poartă în Sine identitatea trăirii divine: sunt călătorul ce vine din Potopul Iubirii È™i mă-ndrept spre locul de unde-am venit să-mi trăiesc veÈ™nicia în Iubirea ce este Dumnezeu. CUPRINS PREFAÞà 1. Un început ................................................... 2. ÃŽncotro pentru o speranță? ............................ 3. ÃŽn Potopul Iubirii ........................................ 4. Un nou început ........................................... 5. O speranță pentru tine, oricine ai fi ............ PREFAÞà Asocierea între cele două cuvinte ale titlului acestei cărÈ›i nu pare potrivită. Potopul È™i iubirea sunt două noÈ›iuni contradictorii la prima vedere. Lidia Muraru găseÈ™te secretul care poate pune la un loc imaginea unei revărsări de ape cu un sentiment delicat care izvorăște din adâncurile fiinÈ›ei umane, înnobilate de prezenÈ›a È™i suveranitatea lui Dumnezeu. Lidia a avut o copilărie tumultuoasă È™i plină de neprevăzut. De fapt, drama ei este drama multor fiinÈ›e umane care rămân marcate de traumele copilăriei, uneori pentru tot restul vieÈ›ii. Frustrările, întrebările, frământările È™i revolta unui copil sunt trăiri care de multe ori rămân ascunse în colÈ›urile cele mai tainice ale fiinÈ›ei lui. Dar când ies la suprafață ele se revarsă asemenea unui potop de ape, cu o forță distructivă imprevizibilă. Victima cea mai sigură în astfel de situaÈ›ii este propria persoană. Atunci când întunericul din fiinÈ›a ei a ieÈ™it la iveală, Lidia a trăit un moment de răscruce a vieÈ›ii, poate la o vârstă încă fragedă, un moment pe care mulÈ›i tineri din vremea noastră nu-l pot trece cu bine. Secretul reuÈ™itei în astfel de situaÈ›ii este dezvăluit de povestirea Lidiei, aflată pe marginea prăpastiei, într-o pornire care ar fi putut-o duce spre pierzare veÈ™nică. Această carte descrie un destin aflat în mâna lui Dumnezeu, Cel care este gata să se descopere fiecărui suflet care-L cheamă în ajutor. Dumnezeu a privit în inima Lidiei È™i a văzut disponibilitatea ei pentru lucruri profunde, pe care nu le poate face oricine, È™i a oprit-o din drumul ei pentru a-i arăta o cale nespus mai bună, nu neapărat È™i mai uÈ™oară. Dar poate că toate trăirile copilăriei au pregătit-o pentru slujba viitoare, cu totul specială, la care a chemat-o Dumnezeu. Astfel că potopul de trăiri negre È™i de neputință a fost înghiÈ›it de potopul de iubire pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra ei. Lidia s-a hotărât să-I răspundă lui Dumnezeu cu toată dăruirea. Aici ea ne-a relatat doar un episod din viaÈ›a ei tumultuoasă. Dar în viaÈ›a ei s-au întâmplat încă multe lucruri cu totul deosebite, ceea ce ne face să credem că Lidia, care are încă multe de spus generaÈ›iei din care face parte, nu se va opri aici. AÈ™teptăm cu nerăbdare mărturiile ei, o tânără pe care Potopul iubirii a transformat-o într-o adevărată misionară. Tinu Leontiuc Noua Speranță Un început Undeva, peste dealuri, într-un colÈ› de munte răscolit de anotimpuri tăioase, departe de lumea grăbită, departe parcă de realul prezentului tulbure, undeva, înconjurată de păduri neumblate, lângă pârâul pe care deseori îl găseai furios È™i îngrămădit de puhoaie, era rătăcită o casă. AÈ™ezarea ei dovedea că locul nu-i era nicidecum acolo; era mereu un intrus în peisajul sălbatic ce se întindea cât vedeai cu ochii. TotuÈ™i era o casă, una din puÈ›inele înÈ™irate, pierdută pe susul văii fără capăt dintre dealurile răzleÈ›e. O casă de unde voci omeneÈ™ti îngânau acordul hoinar al munÈ›ilor. Acolo, undeva, printre acele dealuri, o casă rătăcită ascunde È™i acum povestea unei iubiri tăinuite; această iubire divină pe care aÈ™ vrea s-o ascultăm împreună în glasul unei mărturii ce s-a născut în acea casă, zi de zi, fărâmă cu fărâmă, din durere, din speranță È™i dintr-un zbor de copil. Ceea ce vei citi nu e poveste închipuită ce s-a depănat la gura sobei, ci e adevăr. Un adevăr viu, care vreau să trăiască È™i în tine. Adevărul stă scris cu lacrimi de iubire în vieÈ›i, în trăiri, în paÈ™ii noÈ™tri de multe ori. El este scris în ceea ce suntem, picurându-ne în venirea noastră pe lume. ****** E cald, e mai cald decât ieri. Soarele se dovedeÈ™te mai darnic È™i, ca urmare, petele albului de zăpadă murdar se topesc. Azi e mai cald ca ieri È™i poÈ›i întrezări printre firimiturile timpului îndrăzneala soarelui ce vine cu un nou anotimp. E martie È™i undeva se naÈ™te un om care azi scrie povestea iubirii născute o dată cu el, cu omul care sunt. Privesc înapoi peste timp È™i încerc să dezleg întunericul nepătruns de nimeni. Nimeni nu poate să vadă ce-a fost È™i cum a fost atunci când abia s-a născut. Eram doar un pumn de copil care, cu siguranță, a tresărit speriat când, pentru prima dată, a deschis ochii dincolo de pântecul mamei, dincolo de taina concepÈ›iei, dincolo de întuneric È™i n-a înÈ›eles nimic multă vreme. Destăinuind în ochii altora, în vorbele martore ale unora care au zâmbit amintindu-È™i despre ceea ce am fost, mi-am putut da seama că am fost un copil ca oricare altul. Eram al treilea venit în familie, adică un copil care nu a mai provocat emoÈ›iile aÈ™teptării sau ale surprizei apariÈ›iei pe lume a unei noi făpturi. Am venit ca un copil oarecare, hotărât să întârzii câtva timp în acel cămin, să cresc lângă cei doi fraÈ›i È™i cei doi părinÈ›i care urmau să-È™i pună amprentele în tot ceea ce sunt È™i am fost pe lume. Eram un copil È™i, când mi-am dat seama de asta, a trebuit să-mi alung gândul că sunt doar atât, un copil. De ce? Să fii copil, pentru fiecare înseamnă ceva È™i altceva totodată. Pentru unii e un fascinant dar È™i un imens bine. Pentru alÈ›ii „o pacoste“, o grijă, o povară, un ghem de om ce fură timp, bani È™i trudă de pomană. Iar pentru alÈ›ii un copil este atât: un om. Dar ce-am fost eu? Pentru părinÈ›i nu È™tiu exact. De copil, am înÈ›eles că a fi aÈ™a nu-i prea rentabil pentru ei. PărinÈ›ii erau nevoiÈ›i să „cheltuiască“, să „se sacrifice“ ca eu să cresc, dar parcă prea încet È™i fără grabă. ÃŽn ochii tatălui nu prea am văzut încântare cu privire la prezenÈ›a mea, nu avea timp pentru mine. Iar pentru mama simÈ›eam cum din greu se străduieÈ™te să dea tot ce putea din timpul ei prea aglomerat È™i cu treburile care intrau în atribuÈ›iile tatălui meu. Până ce am crescut, azvârlindu-mă peste timpul când nu poÈ›i aduce nici un câștig material, m-am simÈ›it chiar vinovată pentru existenÈ›a mea. Căutam, obligată de conÈ™tiință, să fac tot ceea ce pot pentru a nu fi ceva ce încurcă, incomodează, cere timp, dăruire, poate dragoste, atenÈ›ie, răbdare… ****** Eram copil, fugeam desculță prin bălÈ›i murdare, singură doar cu visul meu cutreieram dealurile ce-mi erau aÈ™a de dragi. N-am plâns uÈ™or, iar dacă plângeam lacrimile mele îi puneau serios la treabă pe cei de lângă mine. Să plâng era un lucru rar, dar care dădea de înÈ›eles că e justificat de ceva grav. Plângeam, dar niciodată nu-mi lăsam sufletul deschis să mi se vadă of-ul. Excluzând situaÈ›iile când È™tiam că nu mai pot găsi singură o rezolvare È™i întârzierea m-ar fi costat prea mult. Papucii prea mari, greu târâți mă împiedicau mereu È™i îmi făceau bătături. Hainele îmi atârnau învechite mereu, erau străine È™i cu greu le suportam. De mică am învățat că munca fizică este un scop în viață. Trebuia să munceÈ™ti din greu chiar fără să È™tii de ce. Singură, pătrunsă de munca mea, îmi făuream o lume pe care nu o înÈ›elegeam copil fiind, dar È™i atunci È™tiam că vine o zi când ceea ce e pe lume se va sfârÈ™i È™i va fi un alt început la toate. N-aÈ™ vrea să-È›i spun că toată viaÈ›a mi-a fost tristă, plină de munci care mă depășeau, mă încovoiau sub poverile altora. Nu, nu vreau să spun asta, pentru că È™tiam să plec, azvârlind ce aveam pe umerii mei, cu palmele goale, tăcută, pe alte căi bătute, rătăcind neînÈ›eles. Nu, n-am să-È›i spun că am fost doar un hoinar bătut de vânturi È™i de ploi nenumărate. Pielea îmi era leoarcă de multe ori, fie de stropii căzuÈ›i din nori, fie din seva muncilor prea grele ce răzbătea în mine udându-mi porii cu transpiraÈ›ii reci. Nu vreau să spun că mi-a fost greu, simÈ›indu-mă mereu străină față de lume. Oamenii?! Pe toÈ›i îi vedeam ca pe niÈ™te maÈ™ini umblând pe drumuri. Drumuri ciudate, fără sens, storcând din ei fără oprire ceartă, ură È™i blestemul agățat de talpa lor urmând să fie dus în casa oricui. Muncă È™i nervi, muncă È™i ceartă, muncă È™i... roata se învârtea aÈ™a orbeÈ™te, neghiobeÈ™te, fără ca măcar o dată să se strice. Nici eu n-aveam habar de altă lume posibilă, reală. Auzeam această roată depănată în neÈ™tire, seară de seară, în orbire, gemând râsul nebunesc, minciuna împlinirii. ****** ÃŽmi amintesc de mama. Ea mi-a fost un refugiu. O priveam adeseori pe furiÈ™ È™i-i citeam ridurile, număram firele de păr ce se albeau tot mai mult. Știam È™i înÈ›elegeam că, dacă i-aÈ™ spune de fapt ce dureri se zbat în mine, într-un suflet de copil, i-aÈ™ aduna încă un jar în plus pe focul cu suspine aprins de soÈ›ul ei. Pe rugul anilor o vedeam arzând de vie È™i niciodată n-am È™tiut de ce, de ce din partea ei mereu, mereu răspunsul la toate întrebările era tăcere. O vedeam luptând cu mormanul de griji, ca È™i cu morile de vânt, iar tatăl meu nu făcea altceva decât să-È™i dovedească, atât cât îi era posibil, rolul lui superior pentru soÈ›ia sa: un duÈ™man. Multă vreme n-am putut È™ti ce ascund tăcerile ei, abia mai târziu am înÈ›eles. Ea a dorit mai degrabă să se ascundă de noi. Și a reuÈ™it, dar mii de morminte, de tăceri au răsărit în zilele ei triste în sufletele noastre de copii. Mama îngropa minciuna, răzbunarea, vorbele de ocară sub lutul iertării; zi după zi, fără odihnă, lopăta cenuÈ™a uitării. N-am înÈ›eles de ce a îngropat atâtea mari tăceri È™i fapte de ruÈ™ine. Poate sperând că ele s-au dus, s-au dus pe veci. Dar n-a fost aÈ™a, multe au încolÈ›it È™i-n noi, în fiecare copil... ****** Pe la trei ani, eram un È™trengar de copil, cu părul blond ca spicul copt, cârlionÈ›at, răvășit mai tot timpul. ÃŽmi plăcea să mănânc. După fiecare masă servită aiurea, pe afară, în drum, în joacă, împărÈ›ind-o cu pisica vecinului sau cu găinile de peste gard, strigând păsărelele... după fiecare „ospăț†eram un „murdărelâ€. Contururile buzelor îmi erau prelungite de diverse dungi È™i pete până peste obrajii trandafirii, stârnind astfel o dată cu apariÈ›ia mea printre fraÈ›i, râsete È™i priviri întrebătoare la care răspundeam cu uimire, luându-mi o mutră de om serios È™i în toată firea, dând astfel voie să mi se ghicească gândul: „AÈ›i găsit È™i voi ceva de râs !â€... È™i-mi vedeam de treabă. Nu pot să uit când mama într-o zi mi-a zis să fac ceva, mi-a dat o treabă de făcut, nu mai È™tiu ce anume, È™i, supărată că mi-a spart lumea de vis, n-am vrut s-o ascult È™i îngânând-o, imitându-i gesturile ce-mi cereau cu insistență să plec, am provocat-o să-È™i „sară din țâțâni†și a făcut ceea ce nu-i stătea nicidecum în fire: m-a bătut, m-a bătut cu o nuia după ce m-a prins din alergare după bucătăria de vară. Am suspinat o zi întreagă pentru ceea ce pățisem, punând-o pe mama pe gânduri în legătură cu ceea ce a făcut. Acum È™tiam că-i pare rău, dar cu atât mai mult privirea mea plină de milă o făcea pe mama ca È™i sufletul s-o doară È™i să-È™i ceară iertare în gând, de mii de ori, pentru fapta gravă ce-o făcuse, bătându-mă È™i pierzându-È™i prea devreme răbdarea cu mine. Știu că am plâns, am sughiÈ›at de plâns, nu fiindcă mă durea unde mă lovise, ci pentru că mă durea sufletul, gândul că m-a bătut, că ea, mama, m-a bătut È™i că È™tiam c-am făcut un lucru foarte, foarte rău È™i grav È™i-am meritat bătaia. ****** Unele din puÈ›inele lucruri frumoase pe care mi le amintesc din vremea când eram copil au fost plimbările cu tata pe deal: după lemne, bureÈ›i, zmeură, după crengi de brad, după vreo oaie sau vacă rătăcită. Seara, tata se pregătea uneori de drum mai lung. Știam ritualul lui: rucsacul, toporul, cizmele de cauciuc etc. Atunci cu teamă îl rugam după un comportament cât puteam de frumos: — Tată, mă iei È™i pe mine unde mergi? Se oprea din fie ce ar fi făcut, se încrunta, mă privea din cap până în picioare È™i-mi zicea străduindu-se să fie grav È™i răstit: — Nu vezi cât eÈ™ti de mică, îți trebuie să baÈ›i atâta drum degeaba? Crezi că eu mă duc la joacă? E drum lung, mă duc departe. Unde să vii È™i tu? Aha, deci era o întrebare È™i învățasem că atunci când îmi dădea voie să mai zic ceva, mai sunt speranÈ›e să câștig ce vreau. Și, cu tot curajul adunat de prin toate colÈ›urile sufletului, cât puteam de rugătoare, continuam cu o voce plină de hotărâre: — Dar, tată, o să pot merge. Uite, dacă obosesc, să nu mă iei în braÈ›e. O să merg singură. Hai, tată! Da, doream aÈ™a de mult să plec departe, departe, să văd locuri noi, să obosesc de drum, să alerg după te miri ce închipuiri care mă făceau să mă simt cineva. De multe ori priveam depărtările, cerul, orizontul, dincolo, tot mai dincolo, È™i-mi ardea sufletul să ajung până acolo, dar nu îndrăzneam să plec fără să mă È™tiu în siguranță. Nu depășeam niciodată graniÈ›ele zonelor È™tiute, drumurile de pe care È™tiam sigur să mă întorc acasă. Cu tata, acum aÈ™ fi fost în siguranță. Dacă mă lua cu el, puteam să depășesc ceea ce-mi era familiar. Chiar dacă acum aÈ™ fi È™tiut că singură, din locul unde mă aflu, nu nimeream s-o iau înapoi spre casă, nu trebuia decât să privesc în urmă, să mă asigur că tata e acolo, că nu s-a ascuns de mine, ceea ce mai făcea câteodată în glumă, urmărindu-mă să vadă ce fac. Sau, alteori, reuÈ™ind să-l conving să mă ia cu el, cum -necum ne depărtam prea mult È™i atunci strigam, strigam È™i-mi plăcea aÈ™a de mult să strig: — Tatăăăă!.... Și pădurea îmi răspundea-n ecou cu aceeaÈ™i chemare. — Tatăăă!... ÃŽl găseam. Mă auzea. ÃŽmi răspundea È™i mă liniÈ™team. Apoi îmi reluam cu grijă drumul meu, È™i visul meu, È™i gândurile mele, È™i cine mai È™tie pe unde È™i încotro hoinăream. ****** Aveam È™apte ani. Era toamnă. A doua zi urma să mă duc la È™coală pentru prima dată. Cu siguranță È™i tu îți aminteÈ™ti ceva de vremea când ai fost cu geanta în spate, în costum de È™coală, cu câteva flori, pe drumul pe care urma să-l străbaÈ›i zi de zi, poate patru ani sau poate opt, lăsându-l uitat doar în vacanță. Pentru mine, drumul până la È™coală nu a fost uÈ™or. ÃŽn primul rând a fost lung. ÃŽmi trebuia o oră să-l străbat È™i, bineînÈ›eles, mergeam pe jos. Era drum de È›ară. Vara era plin de noroi È™i de bălÈ›i. Mă străduiam cât de mult puteam să evit mocirlele, călcând rar, cu paÈ™i mari, căutând să-mi aÈ™ez talpa doar pe pietre. Adeseori mă prindea ploaia È™i, cum nu aveam umbrelă, oricât m-aÈ™ fi grăbit să ajung acasă, tot mă udam până în pantofii prea mari mereu, cu apa ce se prelingea în ei de pe haine, geantă, pantaloni... Era mai rău când ploua dimineaÈ›a, pentru că trebuia să stau aÈ™a, cu hainele ude, până mă întorceam acasă. Câteodată tata îmi ieÈ™ea înainte prin ploaie să-mi aducă o bucată de nailon. Mi-l punea pe cap, îmi dădea în mână colÈ›urile lui È™i, fără prea multă vorbă, înÈ›elegeam că trebuie să alerg cât pot spre casă. AÈ™a era pentru mine pe ploaie. Aveam motive să-i urăsc răceala È™i nailonul ce mă acoperea È™i-mi vorbea cu un pocnet sec la fiecare picătură ce cădea pe el. Și nu mai zic, noroaiele ce-mi făceau papucii tot mai greu de târâit în deal sau vale, murdărindu-mă până la genunchi. Dar ploaia n-am urât-o niciodată, ba am iubit-o È™i, în joacă, mă desfătam călcând sfioasă, acoperită de ea, drumuri lungi È™i grele pline de È™iroaie tulburi È™i spumoase. Iarna, acelaÈ™i drum spre È™coală era mai È™ugubăț. ÃŽl coboram cu sania. DimineaÈ›a, împreună cu alÈ›i câțiva copii aproape de vârsta mea, făceam concurs cu săniile. Era cu adevărat o distracÈ›ie. Era plăcut pentru noi să scurtăm drumul în coborâre, zburând parcă pe dealul ce cu trudă aveam să-l urcăm la întoarcere, trăgându-ne săniile È™i gâfâind. Sania îmi aminteÈ™te de multe peripeÈ›ii pe care, doar copil fiind, în vremi trecute le-am gustat. Acum sunt amintiri. ****** ÃŽn casa noastră era o carte dubioasă. Zic una nu pentru că nu ar fi fost mai multe sau că celelalte vrafuri de cărÈ›i nu ar fi avut nici o însemnătate È™i ar fi fost prezente doar ca È™i ceva care ocupă spaÈ›iul în casa noastră, ci pentru că aceasta era una specială. PrezenÈ›a ei mi-a marcat profund viaÈ›a. Știu că mama chiar nu suporta cărÈ›ile. Adeseori eram certaÈ›i grav È™i pedepsiÈ›i că citeam din nu È™tiu ce alte cărÈ›i pe care mama le numea cu silă „romane“. Nu puteam să înÈ›eleg de ce nu aveam voie să citim romanele È™i de ce mama, după ce le răsfoia cu ciudă, smulgându-le din mâna noastră, ar fi fost în stare să le pună pe foc. Dar se abÈ›inea, reuÈ™ind cu greu, răsplătindu-ne vina interesului pentru alte cărÈ›i cu fel de fel de invenÈ›ii de pedeapsă, ocupându-ne timpul cu altceva până la refuz, numai să nu ne mai putem găsi timp pentru ele. După cum v-am spus, era o carte considerată altfel decât celelalte. ÃŽn primul rând pentru că aveai voie să citeÈ™ti din ea, că o găseai mereu la îndemână, că se citea cu glas tare, în special seara sau în timpul ploios. Când urma să se citească din ea, tata ne alinia pe noi, copiii, lângă peretele de lângă pat, în aÈ™a fel încât să „stăm ca sfinÈ›ii“ È™i să fim numai ochi È™i urechi la ceea ce citeÈ™te el. ÃŽÈ™i punea ochelarii pe nas, se asigura, privindu-ne peste ei, că suntem în liniÈ™te deplină È™i, într-o atitudine de „om ascultător, cu luare aminte“, o deschidea È™i... citea. Doamne, nu mai termina! Când începea È™tiam, dar când sfârÈ™ea, niciodată. Era un calvar să ascultăm acele cuvinte, rareori câte unul înÈ›eles pus cap la cap cu altul. Rareori È™i greu È™tiam ceva din ce auzeam citit cu un glas ce exprima autoritate, ton grav, acuzator, parcă auzeai cum È›i se dă sentinÈ›a È™i, din moment în moment, va pica cerul pe tine. Noi, copiii, voiam să se sfârÈ™ească odată È™i, dacă reuÈ™eam să-i distragem atenÈ›ia tatălui cu ceva inventat de noi, È™tiam că o pățim rău de tot. Striga cât putea È™i după ce ne bătea pe rând, că doar în cazuri din astea, întotdeauna toÈ›i eram vinovaÈ›i, ne întreba È›intuindu-ne pe rând pe fiecare, cu o privire dusă în fundul capului, acoperită de o frunte înaltă care-È™i lăsa vizibile È™anÈ›uri adânci spre mai marea noastră frică. — Zi, despre ce am citit? ÃŽÈ›i arăt eu È›ie. Ai chef de joacă, de hincoteală? Vă scot în drum... Și ne auzeam numele rostite pe rând începând cu cel mai mic. Tremuram din toate încheieturile, È™tiam că urmează din nou bătaie, acum de la cel mai mare în jos. ÃŽmi era milă, groază È™i toate se învălmășeau undeva, înlăuntrul meu. ÃŽmi muÈ™cam limba È™i buzele ca nu cumva să scap lacrimile È™i cu cât tata întârzia să-È™i pornească „opera“, arta chinului psihic È™i fizic pe care urma să-l prelungească tot mai mult, în mine erau È™iroaie de ape tulburi, potopuri ce omorau, înecau orice urmă de dragoste pentru acea carte ce s-a citit—Biblia. O uram. O uram din răsputeri pentru ceea ce pățeam pentru ea. AÈ™ fi vrut, È™i-mi amintesc că odată am stat cu portiÈ›a de la sobă deschisă, pe gânduri, să decid, dacă s-o arunc pe foc sau nu. N-am făcut-o, dar de atâtea ori o ardeam în focul urii, în focul răzbunării, È™i-mi era înnegrit sufletul că nu reuÈ™esc să găsesc nici o scăpare È™i să termin cu ea. Aceste scene ale torturii s-au repetat de mai multe ori. Duminica mai ales, când tata nu mergea la lucru È™i nici pe afară, prin curte, oriunde, să lucreze. Stătea È™i citea din ea îngrozindu-ne. Ca o carte a blestemului È™i-a pus cuvântul în sufletul meu, pe lacrimi amare, pe tortura psihică, pe tonul străpungător al tatălui meu, pe imaginile bătăilor până la sânge uneori ale fraÈ›ilor mai mari care È™tiau să răspundă doar atât: — Ai citit despre... Dumnezeu. Toate acestea au picurat otravă în mine, otrava amărăciunii, a urii, a răzbunării, a neputinÈ›ei È™i a zbuciumului zilelor care întârziau printre orele prea lungi, lăsându-mă prea mult timp mică în casa tatălui meu. ÃŽmi rămânea să sper, să mă atârn noaptea de o speranță ca de-un fir de păianjen, luându-mi aproape de suflet, cât puteam de strâns la piept, un gând, o siguranță: „Va veni o zi când nu va mai fi aÈ™a. Va veni o zi...“ È™i adormeam bătută de gânduri, gândurile prea mari È™i grele pentru un copil, pentru un suflet de copil. ****** Mama avea un obicei. Seara, trudită cum era, după ce-È™i termina treburile pe afară, mereu parcă tot mai multe întârziind-o să apară printre noi, copiii, decât o dată cu întunericul. Ea făcea un lucru pe care nu-l înÈ›elegeam, provocându-mi multe întrebări... Mama ne învăța să ne rugăm, mama se ruga. Mă aÈ™ezam È™i eu pe genunchi lângă ea. O auzeam vorbind destul de tare, cu voce blândă, rugătoare, aÈ™a cum doar pe ea am auzit-o. Vorbea, atât cât s-o auzim clar, È™i adeseori plângea. Plângea, vorbind cu cineva. Atunci auzeam frământările ei de peste zi, auzeam rugăminÈ›i pentru soÈ›ul ei È™i la numele lui se oprea. O auzeam cum se zbate în plâns. ÃŽntârzia mereu acolo, ceea ce mie-mi provoca milă adâncă pentru ea. — De ce plânge aÈ™a È™i cui îi vorbeÈ™te? Deschideam ochii, o priveam îndelung urmărind drumul lacrimilor de pe obraji terminându-se undeva sub barbă È™i picurând pe podea. Uneori, voiam să zbughesc în braÈ›ele ei, s-o fac să tacă, dar È™tiam că gestul meu nu ar fi fost potrivit, s-ar fi supărat. O ascultam. O priveam. Plângeam È™i eu adeseori È™i repetam cuvintele ei: — Doamne, ai milă de soÈ›ul meu, fă-l să se întoarcă la Tine. Dă-mi putere să-l iubesc... ÃŽmi plăcea s-o ascult pe mama rugându-se. De ce? Nu È™tiam. Pentru ca s-o văd cum plânge? Nu, în nici un caz. Atunci pentru că stătea pe genunchi? Asta era obositor pentru mine È™i aÈ™ fi preferat de multe ori să mă ridic. Atunci pentru că-mi auzeam numele rostit cu atâta căldură? Poate È™i pentru asta, dar cred că mai mult din cauză că, după ce se ridica de pe genunchi, ne privea altfel, ne vorbea altfel. Ne chema lângă ea È™i vorbea mult cu noi. Povestea câte È™i mai câte de ale ei: din copilărie, de la È™coală, despre ceea ce a făcut peste zi... ÃŽmi plăcea s-o ascult. Iubeam clipele în care eram cu ea. Eram copil È™i aÈ™a am fost cât timp am stat lângă ea. Vă întrebaÈ›i unde era tata? De ce nu era cu noi? ÃŽmi amintesc doar că între părinÈ›i a fost un scandal la culme. Zile în È™ir, acasă s-au perindat o mulÈ›ime de oameni: bunicii din partea mamei, bunicii din partea tatălui, vecinii, rude, miliÈ›ie È™i alÈ›ii, iar noi copiii eram supuÈ™i la diverse întrebări în prezenÈ›a È™i în absenÈ›a părinÈ›ilor. Acasă era o forfoteală cum nu mai fusese niciodată. Pe tata îl vedeam rar È™i tot mai rar vorbea cu noi. ÃŽl evitam cât puteam de mult. Mama era tristă, începuse să stea mult cu gândurile ei. Și serile erau altfel, mai triste. O auzeam pe mama pe întuneric patrulând prin casă până adormeam obosită de privirea „du-te-vino“ ce-o urmărea. DimineaÈ›a plecam la È™coală cu noduri în gât, mi-era teamă pentru mama. Uneori visam că alerg după ea, că o strig plângând È™i mă trezeam transpirată È™i ascultam cu respiraÈ›ia întretăiată să aud dacă mama mai e în cameră. Mă liniÈ™team doar când mă asiguram că nu a plecat, că e acolo, că o aud cum respiră încet, ritmic. Uneori plângea. Atunci mă ascundeam în plapumă È™i plângeam È™i eu. Nu voiam să È™tie asta. Nu. Plângeam cine È™tie cât, întrebându-mă de ce plânge mama. ÃŽmi ceream iertare în gând pentru tot ceea ce greÈ™isem în ziua respectivă. Luam hotărâri noi, cum că în ziua următoare o să fiu mai cuminte È™i o să am grijă să nu o mai supăr. Adormeam. Adormeam plângând. Din acel timp, tata s-a mutat „pentru totdeauna“, despărÈ›indu-se de mama, de noi. De fapt, noi copiii n-am ales să fim cu el. Nu puteam să dorim prezenÈ›a lui. AÈ™a că, probabil ca o soluÈ›ie pentru scandalul ce-a fost, s-a ales despărÈ›irea părinÈ›ilor. Gospodăria noastră avea o anexă construită aproape de casa în care locuiam. Acolo, tata È™i-a ales să locuiască singur, să nu fie deranjat È™i să nu deranjeze, ceea ce nu a fost chiar aÈ™a. ÃŽncotro pentru o speranță? Cu fiecare an trecut, în viaÈ›a mea creÈ™teau frământările, grijile È™i durerile. Dezbinarea părinÈ›ilor avea să-È™i pună amprenta neiertător de mult pe tot ceea ce urma să fie cu mine. ÃŽn toÈ›i aceÈ™ti ani în care am crescut, care au urmat, m-am găsit încolÈ›ită din două părÈ›i. Trebuia să fiu mediatorul disputelor dintre mama È™i tata. NeînÈ›elegerile lor se spărgeau în suflet, atât cât numai dacă eÈ™ti în cauză È™tii È™i-i înÈ›elegi măsura. Totul e un teren de luptă È™i eÈ™ti mereu în câmpul însângerat cu propria-È›i viață. Urăști, ucizi prin ura ta È™i mori încet zi de zi. Oare cum putea fi altfel când răzbunarea mereu È™i mereu își spunea cuvântul? Cum putea fi altfel când orice vorbă era spusă sub tensiune, iar tăcerile erau un vulcan care niciodată nu È™tiai când erupe? Cum putea fi altfel când mereu auzeai ceartă: „Aici e locul meu, aici e al meu, nu ai ce-mi călca pragul..., asta îmi aparÈ›ine, ... tu nu ai nimic aici...“ È™i alte multe expresii egoiste? Cum să mai iubeÈ™ti viaÈ›a? Bucurie? Cred că nu mai È™tiam ce înseamnă. GândiÈ›i-vă ce poÈ›i simÈ›i la vârsta de doisprezece ani când, după ce È›i-ai gătit mâncarea aÈ™a cum poÈ›i È™i cum te pricepi, vine tatăl tău urlând de pe scările casei, intră în casă năvală cu un băț sănătos pregătit, vânturându-l amenințător, îți ia mâncarea din farfurie, din oală, tigaie, de unde-o fi, È›i-o toarnă în mijlocul casei, dacă nu s-a împrăștiat destul calcă pe ea încălÈ›at de mai multe ori zdrobind-o sub tălpi sau o aruncă în curte È™i, grăbindu-se cât poate, te împroaÈ™că nu se È™tie cu ce pentru că pe-afară ai deranjat ceva, cândva, undeva, „aranjat“ de el È™i aÈ™a te ia la bătaie? Cum È™i cât nu mai zic. Tortura psihică pentru mine era mai dură ca cea fizică. UmilinÈ›a È™i scârba pentru gesturile lui „de bărbăție“ mă terminau. Știu că nu reuÈ™eam să mă apăr nicicum. Să mă opun ar fi presupus o altă porÈ›ie de bătaie È™i umilință în plus. ReuÈ™eam să mă supun până când îmi cedau toÈ›i nervii, chiar după cele mai îndelungi forțări să mă abÈ›in. Mă supuneam orbeÈ™te sau... Ce mai contează? Și acum nu înÈ›eleg de ce alergam la „ordinul lui“ în „marș“ până în drum È™i înapoi sub privirea lui plină de batjocură, rânjind sadic de reuÈ™ita năzdrăvăniei lui. Și apoi o nouă tortură: ceartă, cuvinte dezgustătoare, otrăvitoare, pentru un copil. Și apoi muncă porÈ›ie dublă, triplă È™i rezervă. Deseori mă lua cu el în pădure, la cărat de lemne. Preferam să merg eu. De-ar fi plecat mama, ar fi ieÈ™it sigur scandal. Poate nu procedam corect căutând să evit conflictul care mocnea mereu între ei, prin compromis. Dar ce altă soluÈ›ie mai bună aÈ™ fi găsit atunci? Mă prefăceam că-mi place să merg să aduc lemne. Nu aveam cal È™i metoda de transport era următoarea: mi se dădea un lanÈ› destul de lung ca atunci când îl desfășuram să ajungă lejer în urma mea la vreo doi-trei metri. La un capăt avea niÈ™te bucăți de fier pe care le înfigeam în lemnele sau în butucul pe care urma să-l târăsc după mine. Depinde cât de mare era lemnul, dar nu era deloc uÈ™or să simt verigile lanÈ›ului că mi se înfig în umerii fragezi! Căram lemne. Tăiam lemne, dar nu asta mă durea, ci faptul că lui tata niciodată nu i-a fost de-ajuns cum È™i cât munceam. Niciodată nu era mulÈ›umit, chiar dacă mă străduiam cât puteam È™i, după calculul meu, confirmându-mi-se sufleteÈ™te cu mulÈ›umirea ce-o aveam pentru ce făcusem, mă aÈ™teptam să fie mulÈ›umit. Dar nu era aÈ™a. Ba chiar prinsese gustul să mă pedepsească, mai în glumă mai în serios, trimițându-mă „i-acolo în pădure È™i trage cu gâtul lemne, nu mai mânca mâncarea de pomană“. Uram să aud asta. ÃŽÈ›i poÈ›i da seama că atunci când eÈ™ti injectat cu asemenea cuvinte, urăști È™i gândul că-È›i mai este foame. AÈ™ fi vrut să pot sta flămândă cât mai mult, dar nu reuÈ™eam È™i până la urmă mă gândeam: „parcă dacă nu mănânc cui îi pasă?“ Nu mai zic de banii ce-mi erau atât de necesari! Pentru fiecare lucru trebuia să muncesc din greu, să economisesc cu grijă. VacanÈ›ele erau perioadele când munceam să-mi cumpăr cele necesare pentru È™coală. Știam câte zile trebuia să merg în sat, la adunat de fân, în funcÈ›ie de câți bani calculasem că-mi trebuie. ÃŽmi amintesc că într-o vară tata mi-a dat un sfat. Tot È™tiu È™i pot să cosesc, de ce să nu-l ajut, că o să-mi plătească. ÃŽn vara aceea luase mult mai mult teren pentru coasă ca de obicei. De regulă părinÈ›ii È›ineau multe animale de tot soiul. Am acceptat să cosesc cu el. Tocmisem È™i plata pe zi. Ne-am făcut colibă să dormim pe deal, acolo, pe teren, să nu mai fim nevoiÈ›i să coborâm seara atâta drum ca dimineaÈ›a să trebuiască să-l urcăm înapoi. Aveam ce ne trebuia pentru aÈ™a o aventură: mâncare, topor, coasă — una È™i pentru mine — È™i... ne-am pus pe treabă. A fost o vară ploioasă. ÃŽn august ploua cu puhoaie. Noi eram pe deal È™i trăgeam la coasă. O prostie? Nu È™tiu. Dar asta am făcut. Am cosit cu tata zi după zi, aproape două săptămâni È™i munca nu a fost joacă. Dar nu asta a fost ciudat. Groaza a fost că m-am ales sleită de puteri, începusem să am probleme cu vederea din cauza fumului din colibă È™i, peste toate, tata nu s-a È›inut de cuvânt. N-a vrut să-mi dea banii pentru munca mea, aÈ™a cum îmi promisese. De ce? S-a scuzat că nu mai are bani, spre disperarea mea, È™i ciuda mea, È™i plânsul meu. Nedreptate. Cui să-i spun? De ce oare făcuse asta că È™i acum mă crede un „erou“ pentru ceea ce am făcut atunci? De ce? Dacă nici acum nu È™tiu, cu atât mai mult atunci. Ce rost mai aveau întrebările? ÃŽnghiÈ›eam totul aÈ™a cum era. Mamei nu-i spuneam È™i nu mă arătam cât sufăr. Iar fraÈ›ilor mai mari la ce le-ar fi folosit o altă problemă în plus? ÃŽmprejurările m-au săltat peste ani, prin responsabilități tot mai mari ce-mi reveneau cu fiecare zi ce trecea. Munceam mult la pământ, la grădină, la animale. Eram crezută în stare să întreÈ›in o gospodărie în adevăratul sens al cuvântului. Acum trebuie să È™tiu să fac toate lucrurile, tot ceea ce era necesar de făcut. Tata È™i mama trăiau fiecare în lumea lui proprie, fiecare-È™i avea treburile lui. Nevoile mele, cele pe care nu mi le puteam împlini singură, rămâneau să se ascundă, coborând undeva, în sufletul meu. ÃŽnvățasem independenÈ›a, mă descurcam cum puteam, răbdam, preferam să sufăr decât să-mi exprim nevoia È™i să provoc scandal în jurul meu. Tata ar fi spus că mama trebuia să se ocupe de nevoia mea pronunÈ›ată, mama m-ar fi convins că tata e responsabil. Până la urmă cine mai È™tia cine e vinovatul, responsabilul È™i, la urma urmei, ce mai conta după atâtea arătări cu degetul, învinuiri, socoteli prelungite sparte-n expresii nedorite, timp irosit È™i cine È™tie cum să ai È™ansa să primeÈ™ti ceva fără „tam-tam“ È™i ceartă? ÃŽmi era lehamite. Acasă învățasem să evit multe lucruri pe care doream să nu le mai văd. ÃŽi È›ineam tot mai departe pe părinÈ›i unul de altul prin munca ce-o făceam în locul lor de multe ori, numai să nu se mai întâlnească, ceea ce-ar fi provocat un nou scandal. ÃŽmi amintesc că a fost un timp când tata a lucrat schimbul doi. DimineaÈ›a, când noi eram la È™coală, el era acasă cu mama. Trăiam o groază, o teamă că, venind spre casă, nici măcar n-aÈ™ mai apuca să intru în curte È™i aÈ™ afla că tata a omorât-o pe mama. Credeam asta. Această nebunie a tatălui o văzusem când o bătea pe mama până la inconÈ™tiență uneori È™i o auzeam de mai multe ori exprimată în cuvinte explodate È™i pline de ucidere din gura lui. ÃŽl credeam în stare de asta. Credeam spusele lui. Le credea È™i mama. SimÈ›eam teama ei când rămânea doar cu el acasă. Doamne! Ce dezastru! Ce furtuni mocnesc în sufletele oamenilor È™i totuÈ™i faÈ›a lor nu schiÈ›ează nici o urmă de tulburare! Câtă teamă, cât neant se ascunde sub un chip de om! Mi-e uÈ™or să-mi amintesc de zilele când o găseam pe mama învineÈ›ită la ochi, cu capul spart, cu răni pe corp. Intram în casă, salutam, îmi lăsam ghiozdanul È™i nedumerită de răspunsul la salutul meu, întrebătoare, mă duceam aproape de ea È™i-o întrebam: — Iar te-a bătut? Nu-mi răspundea. Privirea ei plină de lacrimi era un răspuns bine înÈ›eles. ÃŽncepea să plângă. N-ar fi vrut să facă asta, dar nu putea să-mi răspundă altfel. Ce crezi că era atunci în sufletul meu? Ce gândeam? Ce simÈ›eam? Mamei nu-i ceream prea multe răspunsuri. Nici nu voiam să-i mai adun întrebări, cu toate că nu È™tiam în ce mai putea spera È™i de ce totuÈ™i seara mai îngenunchea să-È™i plângă viaÈ›a, să-È™i verse sufletul unui Cineva pe care-L iubea necondiÈ›ionat È™i pe care eu nu-L puteam recunoaÈ™te nicicum în problemele tot mai mari ale ei. ÃŽn ce mai putea avea ea speranță când, însângerată de rănile făcute de soÈ›ul ei, îi mai rostea numele în rugăciune? Nu È™tiam, nu înÈ›elegeam de ce nu sfârÈ™eÈ™te să zâmbească, dar, când se ridica de pe genunchi, spunea: - LăsaÈ›i, dragii mei, că toate acestea or să treacă, o să vină Domnul Isus È™i-o să mă ia acasă. Ce speranță! N-am înÈ›eles-o. Nu puteam să fiu aÈ™a naivă, să sper în ceea ce nu puteam vedea! Ba, pentru mine ceea ce vedeam întâmplându-mi-se, era un drum tot mai aproape de punctul unde aÈ™ dori să se sfârÈ™ească. De ce să plâng? Mă hotărâsem să n-o mai fac. De ce să-i mai È™terg rănile È™i lacrimile mamei mele, până când? Să intervină cineva în care ea speră. De ce să mai È›in piept, uneori muncind din răsputeri, pentru a-mi aduna câțiva bani care mă costau aÈ™a de mult È™i pe care urma să-i dau pe niÈ™te papuci sau haine È™i să le văd învechite nu peste mult timp? De ce să mai merg la È™coală cu teamă, de ce să-mi mai văd mama chinuindu-se sau pe tata pe care-l uram din ce în ce mai mult È™i-mi era tot mai de nesuportat? De ce, de ce vedeam atâtea? De ce să mai lupt? De ce atâtea È™i pentru cine? Unde se duce viaÈ›a? Pe zi ce trece e mai greu, e mai noapte pentru mine, e mai fără rost viaÈ›a È™i de neînÈ›eles. Mă întreb oare tu, dacă ai fi fost în locul meu, ce-ai fi gândit? Cum ai fi găsit sensul vieÈ›ii? Ce-ai fi ales să faci? Poate ai multe alternative È™i cu siguranță sunt multe sau cel puÈ›in destul de multe din care să trebuiască să alegi. ÃŽn viață eÈ™ti adus în punctul când trebuie să alegi È™i vei da socoteală de alegerea ta. Și eu am ales. Și am ales să-È›i spun ce, dar te rog È›ine-È›i respiraÈ›ia È™i taci. Am ales să mă sinucid. Eram o lașă sau un erou? Nu mai conta. Pentru mine era un „adevăr“ care abia mai târziu am aflat că-i minciună travestită: voi termina cu toate, pentru totdeauna. Poate te-ntrebi de ce aveam această părere despre ceea ce va fi după moarte —cum că voi scăpa pentru totdeauna. Eu atunci am refuzat să mai cred că va fi ceva după ce-mi voi lua viaÈ›a. Am refuzat È™i-am respins orice alte gânduri, păreri È™i sfaturi pe care le auzisem È™i voiam să cred că se va sfârÈ™i totul È™i atât. Nu trebuie să insist mult asupra acestei situaÈ›ii pentru că nici n-am stat mult. Și faptul că acum îți scriu e rezultatul faptului că a intervenit ceva. M-am certat cu tata. L-am auzit repetându-mi că trăiesc de pomană, pe cheltuiala lui, la care i-am replicat hotărâtă: — Lasă că o să mă omor È™i o să scapi de mine. N-a avut nici o reacÈ›ie deosebită spre surprinderea mea. – Ce ticălos!, m-am gândit atunci. Nici nu-i pasă dacă trăiesc sau mor. Cred că i-ar plăcea să scape de mine. Am rămas de-a dreptul È™ocată. Am plecat departe de el să tac È™i să mă gândesc la ceea ce puteam să fac cu viaÈ›a. Pentru ce s-o mai am? Cui îi mai trebuie vreo fărâmă din ea? Dacă totuÈ™i aÈ™ mai putea să-i găsesc vreun sens, dacă viaÈ›a ar putea însemna ceva pentru mine? Dacă trebuie È™i merită să o sfârÈ™esc? Am plecat să tac, departe, È™tiind că am doar două căi de ales: viaÈ›a sau moartea. ÃŽn potopul iubirii Vă amintiÈ›i că am plecat departe, disperată? Aveam de ales între două căi: viaÈ›a sau moartea. Ajunsesem la un capăt. Știam că ceva acum se va sfârÈ™i, dar oare un altceva va fi? Va mai fi pentru mine? Nu. Nu mai voiam să fiu sclavul trecutului. Sigur nu. Nici o fărâmă din viaÈ›a trecută n-aÈ™ mai fi dorit să am. Și totuÈ™i, de ce în mine s-a furiÈ™at de-atâtea ori speranÈ›a „într-o zi“, o zi când va fi altfel? De ce È™i acum, în culmea disperării, mai întrezăresc o rază a unui gând salvator? ÃŽn mine înmugurea o ramură moartă. Prin ce minune? Betonul trecutului era spart de un firicel verde. Am plecat departe, hotărâtă È™i sigură că nu mă voi mai întoarce niciodată. Pășeam singură, mai singură decât atunci când eram doar cu mine. Un nor gros se lăsase peste tot ce mai rămăsese din mine È™i mă simÈ›eam într-un hău fără fund. Eram la capăt de puteri. Orice vlagă mă părăsise. Pășeam în gol încotro mă duceau paÈ™ii slăbiÈ›i, târâiÈ›i prin frunzele moarte de toamnă timpurie. Urcam, eram transpirată È™i broboane de sudoare-mi udaseră hainele, lipindu-se acum de mine. Urcam printre frunze, copaci, rădăcini ce nu È™i-au mai găsit loc în pământ, urcam fără È›intă, aÈ™teptând ca la următorul pas totul să se sfârÈ™ească. ÃŽncă unul, aievea condus, târâit printre crengi căzute È™i stânci ascuÈ›ite, ieÈ™ite din deal ca niÈ™te colÈ›i ai morÈ›ii. Pădurea mă afunda tot mai mult. Câinii, undeva în vale, se mai auzeau ca o umbră de ecou, atingându-mi urechile ca un semnal de adio. Eram singură È™i È™tiam că aÈ™a te găseÈ™ti când pășeÈ™ti pe drumul morÈ›ii, niciodată călăuzit. Lumea rămânea undeva departe. Copacii deveneau tot mai deÈ™i făcându-mi drumul de străbătut cu trudă. Crengile nervoase îmi zgâriau faÈ›a È™i mâinile care încercau să mă apere. Mă afundam mai mult cu ochii închiÈ™i în prăpastie. Drumul morÈ›ii. E atât de îngrozitor! E atât de fără capăt È™i înfricoșător! E atât de rece È™i muÈ™că din tine, rupe până È™i ultima fărâmă din ceea ce eÈ™ti. Drumul morÈ›ii. Pe el am pășit răpusă de disperare în agonia luptei pentru viaÈ›a care se dăruia în porÈ›ii cât aburii pentru mine. Am vrut s-o curm, am cedat insistenÈ›elor ei ce m-au convins că nu are sens. Drumul morÈ›ii va pune capăt cu grijă la ceea ce a fost È™i poate acum e ziua pe care o zăream cândva, dându-mi o speranță printre gratii. Iată-mă ajunsă la clipa când am privit alegându-mi locul de sfârÈ™it! Aici, mi-am zis. Aici se va termina. Pădurea îmi va fi mormântul È™i geamătul copacilor izbiÈ›i de vânt vor urma să-mi plângă plecarea dincolo. Unde? Ce conta? Aici, mi-am zis. Aici totul se sfârÈ™eÈ™te È™i aÈ™a am crezut că va fi. Și aÈ™a voiam să fie. Acum pădurea era tăcută. Parcă-È™i È›inea respiraÈ›ia È™i cu mii de ochi privea la scena ce urma să fie: un om, un om aproape copil, în pădure, se sinucide, spânzurându-se-n neant. Un om, un copil, sătul de viață, disperat, ajunge să-È™i pună capăt zilelor. Un om, un suflet de copil va dispărea ucis de el, de părinÈ›i, de viață, de disperare, de moarte sau ură? Ucis sub sufocanta È™i cruda luptă pentru existență? Un suflet de copil se stinge. Inima lui urma să-È™i spună cuvântul într-o ultimă palpitaÈ›ie. Un suflet dispare în hăul fără fund È™i nesătul. Oamenii tac neÈ™tiutori. Ce bine! Am ales cu grijă asta È™i aÈ™a era acum. Pădurea tăcea, oamenii tac undeva departe, vântul, fără È™tire È™i el, se plimbă absent printre fagi, clătinându-i monoton. Păsările le-am auzit… amuÈ›ite. Pământul l-am găsit gata să se clatine din adânc. O groapă în el tăcută È™i rece s-ar fi deschis în curând pentru mine. Dar eu, È™i eu urma să tac. De fapt am venit să tac pentru totdeauna. Mă voi întinde confundându-mă cu tot ce-i tăcere. Urma să tac. Dar, dragul meu, fii tare. N-a fost aÈ™a. Uite, azi sunt aici È™i-È›i spun adevărul. Am fost acolo, aproape de tăcerea morÈ›ii, dar nu m-a înghiÈ›it! ÃŽnainte să tac pentru veci, înainte să mă arunc în ghearele îngălbenite ale morÈ›ii, ceva am făcut. Ceva m-a salvat. Ceva mi-a dat putere. Ceva s-a întâmplat È™i, când totul era un imens spectacol È™i martorii văzuÈ›i È™i nevăzuÈ›i erau să-È™i strige acuza pentru ceea ce aÈ™ fi făcut, ceva m-a salvat. Ascultă să-È›i spun! ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de mama când se ruga? Era numele meu acolo. Ea plângea pentru mine. Ea avea curajul să-È™i verse sufletul unui necunoscut pentru mine. Cu cine vorbea? Chiar o auzea cineva? Putea s-o audă? Și mai era speranÈ›a pentru o zi când va fi altfel. Un nou început pentru mine. Asta va urma? O viață se sfârÈ™eÈ™te È™i o alta începe? Nu, cred că totul se sfârÈ™eÈ™te aici. Atunci am fost amăgită. O speranță m-a atârnat de fapt în gol. Vai, aici se sfârÈ™eÈ™te. Se sfârÈ™eÈ™te? Nu È™tiu. Mi-era teamă, groază. Nu puteam să mă întorc înapoi. Știam ce mă aÈ™teaptă. Nu, nu mă voi întoarce. Mai bine necunoscutul. Necunoscutul? Acel cineva la care se ruga mama? O, de-ai exista pentru mine măcar acum! Am auzit de el, de un străin, dar ce folos? Pentru mine e necunoscut. O fărâmă, o rază din nou s-a ivit. Iar m-am întâlnit cu speranÈ›a. „O, lasă-mă. M-ai minÈ›it până acum È™i acum eÈ™ti atât de obraznică să-mi mai luminezi, fulgerându-mi cu un gând sufletul.“ Necunoscutul. Și mii de glasuri confuze mi s-au învălmășit în toată fiinÈ›a. ÃŽntre viață È™i moarte am căzut pe pământ, prăbuÈ™indu-mă. Epuizarea fizică È™i psihică îmi pătrunsese în tot străfundul oaselor. Mi-era frig. ÃŽngrozitor de frig È™i totuÈ™i hainele-mi erau ude. Mă zbăteam între viață È™i moarte È™i atât. La ultimul pas, poate la ultima bătaie a inimii am spart tăcerea È™i am vorbit Necunoscutului. Trebuia să o fac. Cineva, ceva din suflet m-a convins s-o fac. M-am auzit zicând: — Nu È™tiu cine eÈ™ti, pentru mine ai fost un nimeni sau poate speranÈ›a ce-mi licărea din când în când viaÈ›a ce-acum o curm, vreau să o curm È™i să mă arunc în neÈ™tire. Mama îți spunea „Doamne“, dar pentru mine nu eÈ™ti atât! Nu È™tiu cum să te numesc, să te chem, să-È›i vorbesc, nu È™tiu cum eÈ™ti È™i dacă exiÈ™ti chiar È™i pentru mine. Oare trebuie să te rog? Dar nu, cine sunt eu să îndrăznesc asta? Atunci ce pot face? Cum să-È›i spun? Nu È™tiu. ÃŽntre neputință È™i disperare, asistam la scene, imagini, gânduri culese din trecut. ÃŽmi răsunau frânturi de cuvinte din acea carte pe care o urâsem înainte. ÃŽmi răsunau atât de clar rugăciunile mamei mele. Mamă, de-ai È™ti ce fac, unde sunt! Ce groază îți aduc! Cum vei rezista veÈ™tii morÈ›ii mele? Cine È›i-o va aduce? Sau poate voi avea împăcarea că nu vei afla niciodată despre ceea ce am făcut. Mamă, te rog, iartă-mă că n-am putut să-È›i spun. Cu siguranță tu ai fi reuÈ™it să mă opreÈ™ti. Știu cât îți pasă de mine, dar acum, te rog, lasă-mă. Nici dragostea ta nu-mi mai este de ajuns să-mi justifice trăirea. Mi-e prea greu, mi-e imposibil să te văd cum te zbaÈ›i de una singură È™i nu te înÈ›eleg. Ce-aÈ™ fi putut să fac pentru tine È™i n-am făcut? Nu È™tiu. Cred că am încercat totul. Mi-e mai uÈ™or acum să plec de lângă tine. Iartă-mă, te rog, chiar dacă nu-nÈ›elegi. Știam că mama nu mă aude, atunci de ce vorbeam? Și ea vorbea de-atâtea ori cu cineva. Oare aÈ™a ca mine? Atunci asta înseamnă o atâta iubire pentru Acel Cineva. ÃŽl iubea cum o iubeam eu? Dar eu acum am fugit fără să-i spun de ce, fără să È™tie ce vreau să fac. Au fost atâtea lucruri pe care le-am ascuns, nu puteam să i le spun. Dar între ei? Mama îi spunea È™i secretele? Atunci acel Cineva È™tia totul. Totul? Chiar totul? Și secretul meu? Și unde sunt, È™i ce fac, È™i ce gândesc? Și dacă i-aÈ™ vorbi, m-ar auzi? Mă aude È™i pe mine? ÃŽi pasă ce gânduri am? Iar speranÈ›a! Iar speranÈ›a ce m-a urmărit! Iat-o È™i aici, în pragul morÈ›ii. Acel cineva m-ar putea auzi È™i înÈ›elege. Poate mi-ar aduce puÈ›ină lumină. Dar cum să-i spun asta? Câtă neputință în mine! Niciodată n-am mai găsit atâta. Să vorbesc? Cu cine? Nu-i nimeni să-L văd. E tăcerea de moarte È™i atât. Nu-i nimeni să-i pese de mine, nu-i nimeni aici, atunci pentru ce È™i pentru cine să-mi deschid gura, să spun cuvinte care ar pleca, ducând cu ele tot sufletul meu? Dacă este totuÈ™i cineva care să le audă? Să-mi torn sufletul în cuvinte? Să-mi torn sufletul în cuvinte. Să-mi torn sufletul în cuvinte, ecouri din toată fiinÈ›a m-au strigat. Să-mi torn sufletul în cuvinte. Și aÈ™a am făcut. AÈ™a am făcut. Nu învățasem È™i nu o făcusem niciodată până atunci, dar ceea ce sunt sigură e că acum am È™tiut s-o fac bine. Mi-am deschis toate colÈ›urile sufletului, mi-am deschis inima strigând: - Doamne, vreau să fii È™i Domnul meu! Dacă poÈ›i face din viaÈ›a mea ceva, te rog primeÈ™te-o È™i fă ce vrei cu ea. E a Ta. Te rog, Doamne, iartă-mă că am crezut că voi putea găsi un rost vieÈ›ii mele. Te rog, Doamne, ascultă-mă È™i răspunde-mi, vreau să cred că mă auzi, că mă înÈ›elegi, că mă primeÈ™ti aÈ™a cum sunt. Doamne, nu pot să stau în faÈ›a Ta. Am vrut să-mi iau viaÈ›a, È™tiu că nu-mi aparÈ›ine, că Tu mi-ai dat-o... Doamne, ce-am făcut?... Am rămas să-I ascult răspunsul, cuvântul din gura Lui. Aici e Potopul Iubirii. ÃŽntre viață È™i moarte, între moarte È™i viață. E un ocean de iubire, e faÈ›a lui Dumnezeu. Aici e Dumnezeu. Aici L-am găsit întinzând mâna să-mi prindă viaÈ›a de deasupra hăului ce era deschis pentru a mă înghiÈ›i. Aici, când È™tiam că viaÈ›a nu mai are sens È™i când gura morÈ›ii s-a deschis setoasă pentru mine, aici L-am găsit pe Acel Necunoscut din trecut care era Isus Hristos - Dumnezeu. El m-a prins în braÈ›ele Lui, mi-a arătat Iubirea. M-a lăsat să înÈ›eleg că m-a făcut copilul Lui iertându-mi È™i aruncându-mi tot ce a fost murdar, strâns în sufletul meu. Aici mi-am găsit o nouă viață, dată de Cel care m-a găsit, viață veÈ™nică împreună cu El. Am vorbit cu Dumnezeu, L-am găsit pe Dumnezeu. A fost acolo, în inima mea zdrobită, vorbindu-mi clar. Aici mi-au fost schimbate toate celulele sufletului, mi-au fost transformaÈ›i toÈ›i atomii fiinÈ›ei mele, primind o nouă viață în ei, viață din Dumnezeu. Un lucru nou È™i curios îmi aminteam; cuvintele Bibliei îmi sunau clar È™i parcă era Cineva care mă conducea printre ele oprindu-mă din când în când să mă ajute să le înÈ›eleg. „ToÈ›i au păcătuit È™i sunt lipsiÈ›i de slava lui Dumnezeu.“ — Doamne, È™tiu, am păcătuit, în mine e atâta păcat! Ura, răzbunarea, resentimentele ce-mi răbufneau în explozii È™i ... Doamne, e atâta păcat! „Plata păcatului este moartea.“ Merit să mor. Dar nu, nu, nu! Doamne, acum eÈ™ti cu mine. Acum vreau să te cred. Tu mi-ai zis că L-ai dat pe Fiul Tău, pe singurul Tău Fiu la moarte pentru ca eu, crezând în El, să pot avea viață veÈ™nică. Știu, Doamne, È™i cred că Isus Hristos a murit în locul meu. El mi-a plătit toate păcatele, El mi-a luat moartea asupra Lui, È™i-n El primesc viaÈ›a veÈ™nică. Mi-am deschis inima: „Sunt aici pentru Tine, acum Te cunosc, cred Cuvântul Tău. Cred adevărul, Doamne, îți aparÈ›in.“ Câtă bucurie! Câtă pace! LiniÈ™te, siguranță aici lângă Dumnezeu toate acestea se găsesc. Aici poÈ›i lepăda vechea viață È™i o poÈ›i lua pe cea nouă, aceea a lui Isus Hristos. Dragul meu, dă-mi voie să fiu neputincioasă în cuvinte, de fapt ele sunt neputincioase să-È›i spună totul. Știu că, oricât le-aÈ™ alege, aÈ™ picta, aÈ™ nuanÈ›a, aÈ™ descrie, aÈ™ culege toate amănuntele, nu ar fi de ajuns să pot spune tot ce-i Dumnezeu. Dar am să-È›i dau o cale sigură să poÈ›i afla: să fii È™i tu acolo È™i vei înÈ›elege, să fii È™i tu acolo unde-i Dumnezeu. Eu am fost È™i am rămas. Acolo, de fapt, pot să spun că m-am născut din nou. S-a sfârÈ™it totul, da, viaÈ›a trecută am îngropat-o acolo È™i am început o alta împreună cu Hristos, cu Domnul meu, cu Dumnezeul meu care nu mai e un necunoscut, ci este chiar Tatăl meu. Trecutul a rămas în umbră. Pe tata îl iubesc, iubesc Biblia. ViaÈ›a mea din adânc s-a schimbat. Este tot ce pot să-È›i spun: acolo È™i atunci m-am întâlnit cu Creatorul meu, cu Cel ce mi-a dat viaÈ›a. Acolo am primit răspunsuri la multele frământări din trecut. Tot Dumnezeu mi-a vindecat sufletul, temerile, sechelele luptelor pe care È›i le-am povestit. ÃŽÈ›i spun adevărul È™i nu uita că l-am păstrat pentru tine ca pe o comoară. Vreau să te asigur că È™i tu ÃŽl poÈ›i găsi pe Dumnezeu È™i nu e nevoie să aÈ™tepÈ›i chiar până să atârni între viață È™i moarte ca să-L strigi. Te poÈ›i întâlni cu Dumnezeu. Dacă încă nu ai început o viață din El È™i pentru El, tu trebuie să-L cunoÈ™ti pe Dumnezeul meu. El este gata să-È›i dăruiască o viață nouă, cu sens. O viață aproape de El, să trăieÈ™ti împlinind Cuvântul Lui. El te aÈ™teaptă. Te aÈ™teaptă, dragul meu. Potopul Iubirii e È™i pentru tine È™i pentru inima ta. Un nou început Acolo unde mă întâlnisem cu Dumnezeul meu, îmi lăsasem viaÈ›a trecută. Cu Dumnezeu am găsit adevărul È™i răspunsul la multele întrebări. Am plâns trecutul fărâmiÈ›at È™i zdrobit sub talpa de plumb a ceea ce-a fost, ce am lăsat È™i am primit răspunsul întrebării nesfârÈ™ite „De ce?†Păcatul. Păcatul meu. Păcatul celor din jur, păcatul din oameni, păcatul din mine a fost cel care mă târâse până la ultimul pas spre neantul pustiului ce avea să mă înghită ca într-un cavou cu pereÈ›ii de beton ce-È™i trage capacul cu zgomot după tine, urmând ca ceea ce a mai rămas viu să fie ucis de întuneric. Doamne, ai fost acolo È™i suflarea mea turnată în cuvinte a fost lumina ce a sclipit peste prăpastia dintre noi! Ai fost acolo, m-ai auzit, È›i-ai întins palma Ta È™i mult, mult m-ai iubit, m-ai iertat, m-ai salvat, m-ai primit cu drag să fiu cu Tine. Abia atunci înÈ›elegi ce-ai pierdut, stând departe de iubirea lui Dumnezeu. Când eÈ™ti cu Dumnezeu, atunci înÈ›elegi ce înseamnă ViaÈ›a, Iubirea, Dragoste de oameni, Fericirea, Cuvântul, Adevărul, abia atunci È›i se deschid ochii să vezi cine eÈ™ti. E puÈ›in ce pot să spun din ceea ce înseamnă Dumnezeu, dar rugăciunea mea pentru tine e: — Doamne, te rog fă ca cel ce citeÈ™te să È™i înÈ›eleagă ce spun È™i, mai mult, fă ca el să Te întâlnească pe Tine, să dorească asta. Să te caute, să te strige.... AÈ™ vrea să îndrăzneÈ™ti. Vreau È™i aÈ™ fi atât de fericită ca È™i palma ta să fie în mâna lui Isus. Și tu să fii al Lui. Te-am condus până aici, la El, la Dumnezeu. Iată-L e gata să-È›i dea o viață nouă, e gata să-È›i prindă viaÈ›a în palma Sa, pășeÈ™te spre El. Te rog, rămâi aici, cu El. Rămâi È™i gândeÈ™te-te în tăcere ce faci cu viaÈ›a ta. Rămâi cu Dumnezeu care poate fi, este È™i al tău. RecunoaÈ™te-L. PrimeÈ™te-L pe Salvatorul tău în inima ta. Stai de vorbă cu El. Spune-I totul. Doamne, te rog prinde-l în mâna Ta pe cel ce l-am adus la Tine, e aici... ****** Vă mai amintiÈ›i de cartea pe care odată o uram, cea pe care tata o citea È™i din care nu înÈ›elegeam aproape nimic? Ea putea fi găsită în casa părinÈ›ilor mei, îți aminteÈ™ti È™i că tot ceea ce a fost vechi am lăsat la Crucea lui Hristos, în palma lui Dumnezeu, È™i am primit o viață, o făptură nouă? Să È™tii că de acum toate lucrurile, toate sentimentele, gândirea, vorbirea chiar, pasiunile, dorinÈ›ele, înÈ›elegerile, toate au avut un nou început È™i acestea erau gravate în Biblie. Am descoperit că ceea ce este scris în acea carte, despre care altădată È™tiam doar că vorbeÈ™te despre Dumnezeu, este pentru mine. Mi-am găsit numele meu în ea È™i dorinÈ›ele pe care Dumnezeu le avea pentru mine. Am descoperit dragostea È™i promisiunile sfinte, personale ale Salvatorului meu. ÃŽn ea, în Biblie, am găsit comori de viață È™i îmi plăcea s-o port aproape de mine mereu. Citeam din ea cu lacrimi, era o scrisoare plină de iubire de Dumnezeu. Citeam È™i vorbeam cu Cel pe care ÃŽl întâlnisem cândva. Biblia È™i rugăciunea îmi erau nelipsite. Mă retrăgeam de multe ori în singurătate, dar nu să fug ca odinioară de realul prea crud, ci pentru a sta doar cu Dumnezeul meu. ViaÈ›a mea era alta. Dumnezeu mi-a dat privilegiul să stau tot mai mult cu El în liniÈ™te. Liceul ce urma să-l fac departe de părinÈ›i, de casă, departe de tata mi-a dat o oportunitate È™i un dar din partea lui Dumnezeu. Biblia ce am primit-o în dar în clasa a X-a, pe care È™i acum o păstrez È™i o citesc cu grijă, ea fiindu-mi cadoul cel mai de preÈ›, a fost pentru mine manualul numărul unu de studiu în anii de liceu. De atunci mi-am făcut un obicei: să-mi iau Biblia È™i să mă retrag departe de oameni, să o savurez, închinându-mă Autorului. Domnul mi-a dat din belÈ™ug timp pentru a-mi împărtăși tainele adânci ale Cuvântului Său. Ele niciodată nu se vor sfârÈ™i, iar mărgăritarele de iubire curg din El prin cuvinte, din Cuvânt pentru mine zi de zi. Un nou început m-a pătruns pentru totdeauna. Trăiesc un adevăr, trăiesc în siguranță, trăiesc cu un scop pe pământ È™i unul dintre ele a fost ca astăzi să-È›i scriu. Trăiesc cu bucuria È™i pasiunea ca prin tot ceea ce fac să împlinesc chemarea lui Dumnezeu. Știu că viaÈ›a împreună cu Salvatorul meu îmi e asigurată. Trăiesc o viață veÈ™nică. Trăiesc pentru ca oamenii să vadă prezenÈ›a lui Dumnezeu, Dragostea Lui, ViaÈ›a, Adevărul, Dreptatea, în trăirea mea prin Hristos È™i pentru Hristos. Trăiesc cu o chemare, ca oamenii să audă adevărul, ca oamenilor să li se descopere adevărata viață ce-o ai doar în Dumnezeu. Și È›ie îți doresc un nou început! Speranță pentru oricine ai fi ÃŽnainte să plec, dă-mi voie să-È›i mulÈ›umesc din suflet că ai fost cu mine prin aceste file, prin aceste cuvinte ce le-am vrut scrise cu sfinÈ›enie pentru tine, mulÈ›umesc pentru că m-ai înÈ›eles, m-ai ascultat È™i acum trebuie să-È›i spun să-È›i laÈ™i lacrima să curgă dacă vrea, dar nu plânge pentru mine, pentru ce am fost, ce am îndurat, nu. Plângi dacă vrei pentru tine, dacă nu-L cunoÈ™ti pe Dumnezeu, sau plângi pentru cei care sunt dincolo, în spatele drumului È™i n-au înÈ›eles Iubirea lui Dumnezeu niciodată. Pentru asta poÈ›i plânge înaintea lui Dumnezeu È™i fă-o cât de mult poÈ›i. Uită-te în jurul tău, sunt atâția a căror viață atârnă deasupra prăpastiei de un fir minuscul de speranță. Plângi pentru ei, roagă-te, du-te lângă ei È™i învață-i să-È™i toarne sufletul înaintea lui Dumnezeu până nu-i prea târziu. Eu trăiesc, dar nu mai trăiesc pentru mine. Eu am primit fericirea, dar nu s-o È›in pentru mine, eu È™tiu Adevărul, dar nu să tac. Sunt un copil al lui Dumnezeu, dar nu să ascund Adevărul, identitatea trăirii mele divine. Sunt convinsă că Dumnezeu mă iubeÈ™te nespus de mult È™i o veÈ™nicie nu e prea mult să fiu cu El. DorinÈ›a, focul meu e ca È™i tu să mergi pe acelaÈ™i drum cu mine È™i împreună cu Salvatorul nostru să pășim zi de zi, împlinind Voia Lui. Nu È™tiu exact unde eÈ™ti, în ce punct al vieÈ›ii te găseÈ™ti. Nu pot să È™tiu, cu toate că aÈ™ vrea, dar este Cineva care È™tie exact unde eÈ™ti, ce faci È™i unde te afli. Poate eÈ™ti acolo unde viaÈ›a ce-o ai nu mai are sens pentru tine. Poate părinÈ›ii tăi sau poate alÈ›ii È›i-au zdrobit sufletul sub bocancii păcatului, poate viaÈ›a ta e o agonie, o luptă continuă, o căutare în zadar, poate în sufletul tău s-a deschis un gol care nu poate fi umplut cu nimic din tot ce ai încercat, poate eÈ™ti în pragul disperării, la un pas de moarte, poate urli în tăcerea nemiloasă È™i străină a celor din jur sau poate nu te mai simÈ›i om iar înger sau sfânt È™tii că nu poÈ›i fi, È™i stai atârnat între o lume È™i alta. Dă-mi voie să-È›i spun că È™tiu cum te simÈ›i. Te simt. Știu cum te zbaÈ›i È™i cât te doare. Știu ce zbucium e în inima ta. O! Ce mult aÈ™ vrea să fiu cu tine! Să stau lângă tine È™i să înÈ›elegi cât te iubesc! Dar, mai mult decât atât, aÈ™ vrea să È™tii că mai mult decât eu pot înÈ›elege, pot simÈ›i, pot iubi, mai mult decât pot eu să fac, este Dumnezeu care te cunoaÈ™te, te înÈ›elege, te iubeÈ™te, te aÈ™teaptă. El e răspunsul, speranÈ›a È™i rezolvarea pentru problema ta. El este ViaÈ›a. Este o speranță pentru tine oriunde È™i oricine ai fi, în Hristos, în Dumnezeu, în Duhul Sfânt. Este o speranță în Dumnezeu. El a plătit o nouă viață pentru tine. Este speranță în Isus Hristos. El a murit pentru tine ca prin El, crezând în El, să fii iertat. Este speranță în Duhul Sfânt Cel care È›i-a atins inima cu mângâierea mesajului Său, cu chemarea Sa către Dumnezeu. Fii binecuvântat! Ce este o viață nouă, ce este viaÈ›a în Hristos, ce este Dumnezeu? PoÈ›i chiar tu să È™tii, trăind Adevărul. Fie ca È™i viaÈ›a ta să fie un adevăr. „De altă parte, È™tim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, È™i anume, spre binele celor ce sunt chemaÈ›i după planul Său.“ (Romani, 8:28). Acestea sunt cuvintele care-mi răsună după ani, acum, când privesc înapoi peste ceea ce a fost. Dumnezeu avea un plan pentru viaÈ›a mea. El mă pregătea pentru ca să-l pot duce la îndeplinire. Dar, despre asta , în următoarea carte... Dacă doriÈ›i, îmi puteÈ›i scrie la adresa: str.1 Decembrie nr.11, 410073, Oradea, Bihor E-mail [email protected] sau telefonaÈ›i la nr. 0722 176843. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy