Potopul Iubirii

MOTTO:
Drumul ce-l scriu cu pașii ce vin din
Geneza iubirii,
Drumul ce-l scriu prin vorbe ce-adun
din Cuvântul iubirii,
Drumul ce-l scriu din ceea ce sunt
într-o lume străină
îmi poartă în Sine
identitatea trăirii divine:
sunt călătorul ce vine din Potopul Iubirii
și mă-ndrept spre locul de unde-am venit
să-mi trăiesc veșnicia în Iubirea
ce este Dumnezeu.



CUPRINS
PREFAÞÃ
1. Un început ...................................................
2. Încotro pentru o speranță? ............................
3. În Potopul Iubirii ........................................
4. Un nou început ...........................................
5. O speranță pentru tine, oricine ai fi ............



PREFAÞÃ
Asocierea între cele două cuvinte ale titlului acestei cărți nu pare potrivită. Potopul și iubirea sunt două noțiuni contradictorii la prima vedere. Lidia Muraru găsește secretul care poate pune la un loc imaginea unei revărsări de ape cu un sentiment delicat care izvorăște din adâncurile ființei umane, înnobilate de prezența și suveranitatea lui Dumnezeu.
Lidia a avut o copilărie tumultuoasă și plină de neprevăzut. De fapt, drama ei este drama multor ființe umane care rămân marcate de traumele copilăriei, uneori pentru tot restul vieții. Frustrările, întrebările, frământările și revolta unui copil sunt trăiri care de multe ori rămân ascunse în colțurile cele mai tainice ale ființei lui. Dar când ies la suprafață ele se revarsă asemenea unui potop de ape, cu o forță distructivă imprevizibilă. Victima cea mai sigură în astfel de situații este propria persoană.
Atunci când întunericul din ființa ei a ieșit la iveală, Lidia a trăit un moment de răscruce a vieții, poate la o vârstă încă fragedă, un moment pe care mulți tineri din vremea noastră nu-l pot trece cu bine. Secretul reușitei în astfel de situații este dezvăluit de povestirea Lidiei, aflată pe marginea prăpastiei, într-o pornire care ar fi putut-o duce spre pierzare veșnică.
Această carte descrie un destin aflat în mâna lui Dumnezeu, Cel care este gata să se descopere fiecărui suflet care-L cheamă în ajutor. Dumnezeu a privit în inima Lidiei și a văzut disponibilitatea ei pentru lucruri profunde, pe care nu le poate face oricine, și a oprit-o din drumul ei pentru a-i arăta o cale nespus mai bună, nu neapărat și mai ușoară. Dar poate că toate trăirile copilăriei au pregătit-o pentru slujba viitoare, cu totul specială, la care a chemat-o Dumnezeu.
Astfel că potopul de trăiri negre și de neputință a fost înghițit de potopul de iubire pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra ei. Lidia s-a hotărât să-I răspundă lui Dumnezeu cu toată dăruirea. Aici ea ne-a relatat doar un episod din viața ei tumultuoasă. Dar în viața ei s-au întâmplat încă multe lucruri cu totul deosebite, ceea ce ne face să credem că Lidia, care are încă multe de spus generației din care face parte, nu se va opri aici. Așteptăm cu nerăbdare mărturiile ei, o tânără pe care Potopul iubirii a transformat-o într-o adevărată misionară.
Tinu Leontiuc
Noua Speranță





Un început

Undeva, peste dealuri, într-un colț de munte răscolit de anotimpuri tăioase, departe de lumea grăbită, departe parcă de realul prezentului tulbure, undeva, înconjurată de păduri neumblate, lângă pârâul pe care deseori îl găseai furios și îngrămădit de puhoaie, era rătăcită o casă.
Așezarea ei dovedea că locul nu-i era nicidecum acolo; era mereu un intrus în peisajul sălbatic ce se întindea cât vedeai cu ochii. Totuși era o casă, una din puținele înșirate, pierdută pe susul văii fără capăt dintre dealurile răzlețe. O casă de unde voci omenești îngânau acordul hoinar al munților.
Acolo, undeva, printre acele dealuri, o casă rătăcită ascunde și acum povestea unei iubiri tăinuite; această iubire divină pe care aș vrea s-o ascultăm împreună în glasul unei mărturii ce s-a născut în acea casă, zi de zi, fărâmă cu fărâmă, din durere, din speranță și dintr-un zbor de copil. Ceea ce vei citi nu e poveste închipuită ce s-a depănat la gura sobei, ci e adevăr. Un adevăr viu, care vreau să trăiască și în tine. Adevărul stă scris cu lacrimi de iubire în vieți, în trăiri, în pașii noștri de multe ori. El este scris în ceea ce suntem, picurându-ne în venirea noastră pe lume.

******

E cald, e mai cald decât ieri. Soarele se dovedește mai darnic și, ca urmare, petele albului de zăpadă murdar se topesc. Azi e mai cald ca ieri și poți întrezări printre firimiturile timpului îndrăzneala soarelui ce vine cu un nou anotimp.
E martie și undeva se naște un om care azi scrie povestea iubirii născute o dată cu el, cu omul care sunt.
Privesc înapoi peste timp și încerc să dezleg întunericul nepătruns de nimeni. Nimeni nu poate să vadă ce-a fost și cum a fost atunci când abia s-a născut. Eram doar un pumn de copil care, cu siguranță, a tresărit speriat când, pentru prima dată, a deschis ochii dincolo de pântecul mamei, dincolo de taina concepției, dincolo de întuneric și n-a înțeles nimic multă vreme.
Destăinuind în ochii altora, în vorbele martore ale unora care au zâmbit amintindu-și despre ceea ce am fost, mi-am putut da seama că am fost un copil ca oricare altul. Eram al treilea venit în familie, adică un copil care nu a mai provocat emoțiile așteptării sau ale surprizei apariției pe lume a unei noi făpturi. Am venit ca un copil oarecare, hotărât să întârzii câtva timp în acel cămin, să cresc lângă cei doi frați și cei doi părinți care urmau să-și pună amprentele în tot ceea ce sunt și am fost pe lume.
Eram un copil și, când mi-am dat seama de asta, a trebuit să-mi alung gândul că sunt doar atât, un copil. De ce?
Să fii copil, pentru fiecare înseamnă ceva și altceva totodată. Pentru unii e un fascinant dar și un imens bine. Pentru alții „o pacoste“, o grijă, o povară, un ghem de om ce fură timp, bani și trudă de pomană. Iar pentru alții un copil este atât: un om.
Dar ce-am fost eu? Pentru părinți nu știu exact. De copil, am înțeles că a fi așa nu-i prea rentabil pentru ei. Părinții erau nevoiți să „cheltuiască“, să „se sacrifice“ ca eu să cresc, dar parcă prea încet și fără grabă.
În ochii tatălui nu prea am văzut încântare cu privire la prezența mea, nu avea timp pentru mine. Iar pentru mama simțeam cum din greu se străduiește să dea tot ce putea din timpul ei prea aglomerat și cu treburile care intrau în atribuțiile tatălui meu. Până ce am crescut, azvârlindu-mă peste timpul când nu poți aduce nici un câștig material, m-am simțit chiar vinovată pentru existența mea. Căutam, obligată de conștiință, să fac tot ceea ce pot pentru a nu fi ceva ce încurcă, incomodează, cere timp, dăruire, poate dragoste, atenție, răbdare…


******

Eram copil, fugeam desculță prin bălți murdare, singură doar cu visul meu cutreieram dealurile ce-mi erau așa de dragi. N-am plâns ușor, iar dacă plângeam lacrimile mele îi puneau serios la treabă pe cei de lângă mine. Să plâng era un lucru rar, dar care dădea de înțeles că e justificat de ceva grav.
Plângeam, dar niciodată nu-mi lăsam sufletul deschis să mi se vadă of-ul. Excluzând situațiile când știam că nu mai pot găsi singură o rezolvare și întârzierea m-ar fi costat prea mult.
Papucii prea mari, greu târâți mă împiedicau mereu și îmi făceau bătături. Hainele îmi atârnau învechite mereu, erau străine și cu greu le suportam. De mică am învățat că munca fizică este un scop în viață. Trebuia să muncești din greu chiar fără să știi de ce.
Singură, pătrunsă de munca mea, îmi făuream o lume pe care nu o înțelegeam copil fiind, dar și atunci știam că vine o zi când ceea ce e pe lume se va sfârși și va fi un alt început la toate.
N-aș vrea să-ți spun că toată viața mi-a fost tristă, plină de munci care mă depășeau, mă încovoiau sub poverile altora. Nu, nu vreau să spun asta, pentru că știam să plec, azvârlind ce aveam pe umerii mei, cu palmele goale, tăcută, pe alte căi bătute, rătăcind neînțeles.
Nu, n-am să-ți spun că am fost doar un hoinar bătut de vânturi și de ploi nenumărate. Pielea îmi era leoarcă de multe ori, fie de stropii căzuți din nori, fie din seva muncilor prea grele ce răzbătea în mine udându-mi porii cu transpirații reci.
Nu vreau să spun că mi-a fost greu, simțindu-mă mereu străină față de lume. Oamenii?!
Pe toți îi vedeam ca pe niște mașini umblând pe drumuri. Drumuri ciudate, fără sens, storcând din ei fără oprire ceartă, ură și blestemul agățat de talpa lor urmând să fie dus în casa oricui. Muncă și nervi, muncă și ceartă, muncă și... roata se învârtea așa orbește, neghiobește, fără ca măcar o dată să se strice. Nici eu n-aveam habar de altă lume posibilă, reală. Auzeam această roată depănată în neștire, seară de seară, în orbire, gemând râsul nebunesc, minciuna împlinirii.

******
Îmi amintesc de mama. Ea mi-a fost un refugiu. O priveam adeseori pe furiș și-i citeam ridurile, număram firele de păr ce se albeau tot mai mult. Știam și înțelegeam că, dacă i-aș spune de fapt ce dureri se zbat în mine, într-un suflet de copil, i-aș aduna încă un jar în plus pe focul cu suspine aprins de soțul ei. Pe rugul anilor o vedeam arzând de vie și niciodată n-am știut de ce, de ce din partea ei mereu, mereu răspunsul la toate întrebările era tăcere.
O vedeam luptând cu mormanul de griji, ca și cu morile de vânt, iar tatăl meu nu făcea altceva decât să-și dovedească, atât cât îi era posibil, rolul lui superior pentru soția sa: un dușman. Multă vreme n-am putut ști ce ascund tăcerile ei, abia mai târziu am înțeles. Ea a dorit mai degrabă să se ascundă de noi. Și a reușit, dar mii de morminte, de tăceri au răsărit în zilele ei triste în sufletele noastre de copii. Mama îngropa minciuna, răzbunarea, vorbele de ocară sub lutul iertării; zi după zi, fără odihnă, lopăta cenușa uitării. N-am înțeles de ce a îngropat atâtea mari tăceri și fapte de rușine. Poate sperând că ele s-au dus, s-au dus pe veci. Dar n-a fost așa, multe au încolțit și-n noi, în fiecare copil...
******

Pe la trei ani, eram un ștrengar de copil, cu părul blond ca spicul copt, cârlionțat, răvășit mai tot timpul. Îmi plăcea să mănânc. După fiecare masă servită aiurea, pe afară, în drum, în joacă, împărțind-o cu pisica vecinului sau cu găinile de peste gard, strigând păsărelele... după fiecare „ospăț” eram un „murdărel”. Contururile buzelor îmi erau prelungite de diverse dungi și pete până peste obrajii trandafirii, stârnind astfel o dată cu apariția mea printre frați, râsete și priviri întrebătoare la care răspundeam cu uimire, luându-mi o mutră de om serios și în toată firea, dând astfel voie să mi se ghicească gândul: „Ați găsit și voi ceva de râs !”... și-mi vedeam de treabă.
Nu pot să uit când mama într-o zi mi-a zis să fac ceva, mi-a dat o treabă de făcut, nu mai știu ce anume, și, supărată că mi-a spart lumea de vis, n-am vrut s-o ascult și îngânând-o, imitându-i gesturile ce-mi cereau cu insistență să plec, am provocat-o să-și „sară din țâțâni” și a făcut ceea ce nu-i stătea nicidecum în fire: m-a bătut, m-a bătut cu o nuia după ce m-a prins din alergare după bucătăria de vară. Am suspinat o zi întreagă pentru ceea ce pățisem, punând-o pe mama pe gânduri în legătură cu ceea ce a făcut. Acum știam că-i pare rău, dar cu atât mai mult privirea mea plină de milă o făcea pe mama ca și sufletul s-o doară și să-și ceară iertare în gând, de mii de ori, pentru fapta gravă ce-o făcuse, bătându-mă și pierzându-și prea devreme răbdarea cu mine.
Știu că am plâns, am sughițat de plâns, nu fiindcă mă durea unde mă lovise, ci pentru că mă durea sufletul, gândul că m-a bătut, că ea, mama, m-a bătut și că știam c-am făcut un lucru foarte, foarte rău și grav și-am meritat bătaia.


******

Unele din puținele lucruri frumoase pe care mi le amintesc din vremea când eram copil au fost plimbările cu tata pe deal: după lemne, bureți, zmeură, după crengi de brad, după vreo oaie sau vacă rătăcită. Seara, tata se pregătea uneori de drum mai lung. Știam ritualul lui: rucsacul, toporul, cizmele de cauciuc etc. Atunci cu teamă îl rugam după un comportament cât puteam de frumos:
— Tată, mă iei și pe mine unde mergi?
Se oprea din fie ce ar fi făcut, se încrunta, mă privea din cap până în picioare și-mi zicea străduindu-se să fie grav și răstit:
— Nu vezi cât ești de mică, îți trebuie să bați atâta drum degeaba? Crezi că eu mă duc la joacă? E drum lung, mă duc departe. Unde să vii și tu?
Aha, deci era o întrebare și învățasem că atunci când îmi dădea voie să mai zic ceva, mai sunt speranțe să câștig ce vreau. Și, cu tot curajul adunat de prin toate colțurile sufletului, cât puteam de rugătoare, continuam cu o voce plină de hotărâre:
— Dar, tată, o să pot merge. Uite, dacă obosesc, să nu mă iei în brațe. O să merg singură. Hai, tată!
Da, doream așa de mult să plec departe, departe, să văd locuri noi, să obosesc de drum, să alerg după te miri ce închipuiri care mă făceau să mă simt cineva. De multe ori priveam depărtările, cerul, orizontul, dincolo, tot mai dincolo, și-mi ardea sufletul să ajung până acolo, dar nu îndrăzneam să plec fără să mă știu în siguranță. Nu depășeam niciodată granițele zonelor știute, drumurile de pe care știam sigur să mă întorc acasă.
Cu tata, acum aș fi fost în siguranță. Dacă mă lua cu el, puteam să depășesc ceea ce-mi era familiar. Chiar dacă acum aș fi știut că singură, din locul unde mă aflu, nu nimeream s-o iau înapoi spre casă, nu trebuia decât să privesc în urmă, să mă asigur că tata e acolo, că nu s-a ascuns de mine, ceea ce mai făcea câteodată în glumă, urmărindu-mă să vadă ce fac. Sau, alteori, reușind să-l conving să mă ia cu el, cum -necum ne depărtam prea mult și atunci strigam, strigam și-mi plăcea așa de mult să strig:
— Tatăăăă!....
Și pădurea îmi răspundea-n ecou cu aceeași chemare.
— Tatăăă!...
Îl găseam. Mă auzea. Îmi răspundea și mă linișteam. Apoi îmi reluam cu grijă drumul meu, și visul meu, și gândurile mele, și cine mai știe pe unde și încotro hoinăream.

******

Aveam șapte ani. Era toamnă. A doua zi urma să mă duc la școală pentru prima dată. Cu siguranță și tu îți amintești ceva de vremea când ai fost cu geanta în spate, în costum de școală, cu câteva flori, pe drumul pe care urma să-l străbați zi de zi, poate patru ani sau poate opt, lăsându-l uitat doar în vacanță.
Pentru mine, drumul până la școală nu a fost ușor. În primul rând a fost lung. Îmi trebuia o oră să-l străbat și, bineînțeles, mergeam pe jos. Era drum de țară. Vara era plin de noroi și de bălți. Mă străduiam cât de mult puteam să evit mocirlele, călcând rar, cu pași mari, căutând să-mi așez talpa doar pe pietre. Adeseori mă prindea ploaia și, cum nu aveam umbrelă, oricât m-aș fi grăbit să ajung acasă, tot mă udam până în pantofii prea mari mereu, cu apa ce se prelingea în ei de pe haine, geantă, pantaloni... Era mai rău când ploua dimineața, pentru că trebuia să stau așa, cu hainele ude, până mă întorceam acasă. Câteodată tata îmi ieșea înainte prin ploaie să-mi aducă o bucată de nailon. Mi-l punea pe cap, îmi dădea în mână colțurile lui și, fără prea multă vorbă, înțelegeam că trebuie să alerg cât pot spre casă.
Așa era pentru mine pe ploaie. Aveam motive să-i urăsc răceala și nailonul ce mă acoperea și-mi vorbea cu un pocnet sec la fiecare picătură ce cădea pe el. Și nu mai zic, noroaiele ce-mi făceau papucii tot mai greu de târâit în deal sau vale, murdărindu-mă până la genunchi. Dar ploaia n-am urât-o niciodată, ba am iubit-o și, în joacă, mă desfătam călcând sfioasă, acoperită de ea, drumuri lungi și grele pline de șiroaie tulburi și spumoase.
Iarna, același drum spre școală era mai șugubăț. Îl coboram cu sania. Dimineața, împreună cu alți câțiva copii aproape de vârsta mea, făceam concurs cu săniile. Era cu adevărat o distracție. Era plăcut pentru noi să scurtăm drumul în coborâre, zburând parcă pe dealul ce cu trudă aveam să-l urcăm la întoarcere, trăgându-ne săniile și gâfâind.
Sania îmi amintește de multe peripeții pe care, doar copil fiind, în vremi trecute le-am gustat. Acum sunt amintiri.


******

În casa noastră era o carte dubioasă. Zic una nu pentru că nu ar fi fost mai multe sau că celelalte vrafuri de cărți nu ar fi avut nici o însemnătate și ar fi fost prezente doar ca și ceva care ocupă spațiul în casa noastră, ci pentru că aceasta era una specială. Prezența ei mi-a marcat profund viața.
Știu că mama chiar nu suporta cărțile. Adeseori eram certați grav și pedepsiți că citeam din nu știu ce alte cărți pe care mama le numea cu silă „romane“. Nu puteam să înțeleg de ce nu aveam voie să citim romanele și de ce mama, după ce le răsfoia cu ciudă, smulgându-le din mâna noastră, ar fi fost în stare să le pună pe foc. Dar se abținea, reușind cu greu, răsplătindu-ne vina interesului pentru alte cărți cu fel de fel de invenții de pedeapsă, ocupându-ne timpul cu altceva până la refuz, numai să nu ne mai putem găsi timp pentru ele.
După cum v-am spus, era o carte considerată altfel decât celelalte. În primul rând pentru că aveai voie să citești din ea, că o găseai mereu la îndemână, că se citea cu glas tare, în special seara sau în timpul ploios. Când urma să se citească din ea, tata ne alinia pe noi, copiii, lângă peretele de lângă pat, în așa fel încât să „stăm ca sfinții“ și să fim numai ochi și urechi la ceea ce citește el.
Își punea ochelarii pe nas, se asigura, privindu-ne peste ei, că suntem în liniște deplină și, într-o atitudine de „om ascultător, cu luare aminte“, o deschidea și... citea.
Doamne, nu mai termina! Când începea știam, dar când sfârșea, niciodată. Era un calvar să ascultăm acele cuvinte, rareori câte unul înțeles pus cap la cap cu altul. Rareori și greu știam ceva din ce auzeam citit cu un glas ce exprima autoritate, ton grav, acuzator, parcă auzeai cum ți se dă sentința și, din moment în moment, va pica cerul pe tine. Noi, copiii, voiam să se sfârșească odată și, dacă reușeam să-i distragem atenția tatălui cu ceva inventat de noi, știam că o pățim rău de tot. Striga cât putea și după ce ne bătea pe rând, că doar în cazuri din astea, întotdeauna toți eram vinovați, ne întreba țintuindu-ne pe rând pe fiecare, cu o privire dusă în fundul capului, acoperită de o frunte înaltă care-și lăsa vizibile șanțuri adânci spre mai marea noastră frică.
— Zi, despre ce am citit? Îți arăt eu ție. Ai chef de joacă, de hincoteală? Vă scot în drum... Și ne auzeam numele rostite pe rând începând cu cel mai mic. Tremuram din toate încheieturile, știam că urmează din nou bătaie, acum de la cel mai mare în jos. Îmi era milă, groază și toate se învălmășeau undeva, înlăuntrul meu. Îmi mușcam limba și buzele ca nu cumva să scap lacrimile și cu cât tata întârzia să-și pornească „opera“, arta chinului psihic și fizic pe care urma să-l prelungească tot mai mult, în mine erau șiroaie de ape tulburi, potopuri ce omorau, înecau orice urmă de dragoste pentru acea carte ce s-a citit—Biblia.
O uram. O uram din răsputeri pentru ceea ce pățeam pentru ea. Aș fi vrut, și-mi amintesc că odată am stat cu portița de la sobă deschisă, pe gânduri, să decid, dacă s-o arunc pe foc sau nu. N-am făcut-o, dar de atâtea ori o ardeam în focul urii, în focul răzbunării, și-mi era înnegrit sufletul că nu reușesc să găsesc nici o scăpare și să termin cu ea. Aceste scene ale torturii s-au repetat de mai multe ori. Duminica mai ales, când tata nu mergea la lucru și nici pe afară, prin curte, oriunde, să lucreze. Stătea și citea din ea îngrozindu-ne. Ca o carte a blestemului și-a pus cuvântul în sufletul meu, pe lacrimi amare, pe tortura psihică, pe tonul străpungător al tatălui meu, pe imaginile bătăilor până la sânge uneori ale fraților mai mari care știau să răspundă doar atât:
— Ai citit despre... Dumnezeu.
Toate acestea au picurat otravă în mine, otrava amărăciunii, a urii, a răzbunării, a neputinței și a zbuciumului zilelor care întârziau printre orele prea lungi, lăsându-mă prea mult timp mică în casa tatălui meu.
Îmi rămânea să sper, să mă atârn noaptea de o speranță ca de-un fir de păianjen, luându-mi aproape de suflet, cât puteam de strâns la piept, un gând, o siguranță: „Va veni o zi când nu va mai fi așa. Va veni o zi...“ și adormeam bătută de gânduri, gândurile prea mari și grele pentru un copil, pentru un suflet de copil.

******

Mama avea un obicei. Seara, trudită cum era, după ce-și termina treburile pe afară, mereu parcă tot mai multe întârziind-o să apară printre noi, copiii, decât o dată cu întunericul. Ea făcea un lucru pe care nu-l înțelegeam, provocându-mi multe întrebări... Mama ne învăța să ne rugăm, mama se ruga. Mă așezam și eu pe genunchi lângă ea. O auzeam vorbind destul de tare, cu voce blândă, rugătoare, așa cum doar pe ea am auzit-o. Vorbea, atât cât s-o auzim clar, și adeseori plângea. Plângea, vorbind cu cineva. Atunci auzeam frământările ei de peste zi, auzeam rugăminți pentru soțul ei și la numele lui se oprea. O auzeam cum se zbate în plâns. Întârzia mereu acolo, ceea ce mie-mi provoca milă adâncă pentru ea.
— De ce plânge așa și cui îi vorbește?
Deschideam ochii, o priveam îndelung urmărind drumul lacrimilor de pe obraji terminându-se undeva sub barbă și picurând pe podea. Uneori, voiam să zbughesc în brațele ei, s-o fac să tacă, dar știam că gestul meu nu ar fi fost potrivit, s-ar fi supărat.
O ascultam. O priveam. Plângeam și eu adeseori și repetam cuvintele ei:
— Doamne, ai milă de soțul meu, fă-l să se întoarcă la Tine. Dă-mi putere să-l iubesc...
Îmi plăcea s-o ascult pe mama rugându-se. De ce? Nu știam. Pentru ca s-o văd cum plânge? Nu, în nici un caz. Atunci pentru că stătea pe genunchi? Asta era obositor pentru mine și aș fi preferat de multe ori să mă ridic. Atunci pentru că-mi auzeam numele rostit cu atâta căldură? Poate și pentru asta, dar cred că mai mult din cauză că, după ce se ridica de pe genunchi, ne privea altfel, ne vorbea altfel. Ne chema lângă ea și vorbea mult cu noi. Povestea câte și mai câte de ale ei: din copilărie, de la școală, despre ceea ce a făcut peste zi...
Îmi plăcea s-o ascult. Iubeam clipele în care eram cu ea. Eram copil și așa am fost cât timp am stat lângă ea.
Vă întrebați unde era tata? De ce nu era cu noi?
Îmi amintesc doar că între părinți a fost un scandal la culme. Zile în șir, acasă s-au perindat o mulțime de oameni: bunicii din partea mamei, bunicii din partea tatălui, vecinii, rude, miliție și alții, iar noi copiii eram supuși la diverse întrebări în prezența și în absența părinților.
Acasă era o forfoteală cum nu mai fusese niciodată. Pe tata îl vedeam rar și tot mai rar vorbea cu noi. Îl evitam cât puteam de mult. Mama era tristă, începuse să stea mult cu gândurile ei.
Și serile erau altfel, mai triste. O auzeam pe mama pe întuneric patrulând prin casă până adormeam obosită de privirea „du-te-vino“ ce-o urmărea. Dimineața plecam la școală cu noduri în gât, mi-era teamă pentru mama. Uneori visam că alerg după ea, că o strig plângând și mă trezeam transpirată și ascultam cu respirația întretăiată să aud dacă mama mai e în cameră. Mă linișteam doar când mă asiguram că nu a plecat, că e acolo, că o aud cum respiră încet, ritmic. Uneori plângea. Atunci mă ascundeam în plapumă și plângeam și eu. Nu voiam să știe asta. Nu. Plângeam cine știe cât, întrebându-mă de ce plânge mama. Îmi ceream iertare în gând pentru tot ceea ce greșisem în ziua respectivă. Luam hotărâri noi, cum că în ziua următoare o să fiu mai cuminte și o să am grijă să nu o mai supăr. Adormeam. Adormeam plângând.
Din acel timp, tata s-a mutat „pentru totdeauna“, despărțindu-se de mama, de noi. De fapt, noi copiii n-am ales să fim cu el. Nu puteam să dorim prezența lui. Așa că, probabil ca o soluție pentru scandalul ce-a fost, s-a ales despărțirea părinților.
Gospodăria noastră avea o anexă construită aproape de casa în care locuiam. Acolo, tata și-a ales să locuiască singur, să nu fie deranjat și să nu deranjeze, ceea ce nu a fost chiar așa.



Încotro pentru o speranță?

Cu fiecare an trecut, în viața mea creșteau frământările, grijile și durerile.
Dezbinarea părinților avea să-și pună amprenta neiertător de mult pe tot ceea ce urma să fie cu mine.
În toți acești ani în care am crescut, care au urmat, m-am găsit încolțită din două părți. Trebuia să fiu mediatorul disputelor dintre mama și tata. Neînțelegerile lor se spărgeau în suflet, atât cât numai dacă ești în cauză știi și-i înțelegi măsura. Totul e un teren de luptă și ești mereu în câmpul însângerat cu propria-ți viață. Urăști, ucizi prin ura ta și mori încet zi de zi.
Oare cum putea fi altfel când răzbunarea mereu și mereu își spunea cuvântul? Cum putea fi altfel când orice vorbă era spusă sub tensiune, iar tăcerile erau un vulcan care niciodată nu știai când erupe? Cum putea fi altfel când mereu auzeai ceartă: „Aici e locul meu, aici e al meu, nu ai ce-mi călca pragul..., asta îmi aparține, ... tu nu ai nimic aici...“ și alte multe expresii egoiste? Cum să mai iubești viața? Bucurie? Cred că nu mai știam ce înseamnă. Gândiți-vă ce poți simți la vârsta de doisprezece ani când, după ce ți-ai gătit mâncarea așa cum poți și cum te pricepi, vine tatăl tău urlând de pe scările casei, intră în casă năvală cu un băț sănătos pregătit, vânturându-l amenințător, îți ia mâncarea din farfurie, din oală, tigaie, de unde-o fi, ți-o toarnă în mijlocul casei, dacă nu s-a împrăștiat destul calcă pe ea încălțat de mai multe ori zdrobind-o sub tălpi sau o aruncă în curte și, grăbindu-se cât poate, te împroașcă nu se știe cu ce pentru că pe-afară ai deranjat ceva, cândva, undeva, „aranjat“ de el și așa te ia la bătaie? Cum și cât nu mai zic. Tortura psihică pentru mine era mai dură ca cea fizică. Umilința și scârba pentru gesturile lui „de bărbăție“ mă terminau. Știu că nu reușeam să mă apăr nicicum. Să mă opun ar fi presupus o altă porție de bătaie și umilință în plus. Reușeam să mă supun până când îmi cedau toți nervii, chiar după cele mai îndelungi forțări să mă abțin. Mă supuneam orbește sau... Ce mai contează? Și acum nu înțeleg de ce alergam la „ordinul lui“ în „marș“ până în drum și înapoi sub privirea lui plină de batjocură, rânjind sadic de reușita năzdrăvăniei lui.
Și apoi o nouă tortură: ceartă, cuvinte dezgustătoare, otrăvitoare, pentru un copil. Și apoi muncă porție dublă, triplă și rezervă.
Deseori mă lua cu el în pădure, la cărat de lemne. Preferam să merg eu. De-ar fi plecat mama, ar fi ieșit sigur scandal. Poate nu procedam corect căutând să evit conflictul care mocnea mereu între ei, prin compromis. Dar ce altă soluție mai bună aș fi găsit atunci?
Mă prefăceam că-mi place să merg să aduc lemne. Nu aveam cal și metoda de transport era următoarea: mi se dădea un lanț destul de lung ca atunci când îl desfășuram să ajungă lejer în urma mea la vreo doi-trei metri. La un capăt avea niște bucăți de fier pe care le înfigeam în lemnele sau în butucul pe care urma să-l târăsc după mine. Depinde cât de mare era lemnul, dar nu era deloc ușor să simt verigile lanțului că mi se înfig în umerii fragezi!
Căram lemne. Tăiam lemne, dar nu asta mă durea, ci faptul că lui tata niciodată nu i-a fost de-ajuns cum și cât munceam.
Niciodată nu era mulțumit, chiar dacă mă străduiam cât puteam și, după calculul meu, confirmându-mi-se sufletește cu mulțumirea ce-o aveam pentru ce făcusem, mă așteptam să fie mulțumit. Dar nu era așa. Ba chiar prinsese gustul să mă pedepsească, mai în glumă mai în serios, trimițându-mă „i-acolo în pădure și trage cu gâtul lemne, nu mai mânca mâncarea de pomană“. Uram să aud asta. Îți poți da seama că atunci când ești injectat cu asemenea cuvinte, urăști și gândul că-ți mai este foame. Aș fi vrut să pot sta flămândă cât mai mult, dar nu reușeam și până la urmă mă gândeam: „parcă dacă nu mănânc cui îi pasă?“
Nu mai zic de banii ce-mi erau atât de necesari!
Pentru fiecare lucru trebuia să muncesc din greu, să economisesc cu grijă. Vacanțele erau perioadele când munceam să-mi cumpăr cele necesare pentru școală.
Știam câte zile trebuia să merg în sat, la adunat de fân, în funcție de câți bani calculasem că-mi trebuie. Îmi amintesc că într-o vară tata mi-a dat un sfat. Tot știu și pot să cosesc, de ce să nu-l ajut, că o să-mi plătească. În vara aceea luase mult mai mult teren pentru coasă ca de obicei. De regulă părinții țineau multe animale de tot soiul. Am acceptat să cosesc cu el. Tocmisem și plata pe zi. Ne-am făcut colibă să dormim pe deal, acolo, pe teren, să nu mai fim nevoiți să coborâm seara atâta drum ca dimineața să trebuiască să-l urcăm înapoi. Aveam ce ne trebuia pentru așa o aventură: mâncare, topor, coasă — una și pentru mine — și... ne-am pus pe treabă.
A fost o vară ploioasă. În august ploua cu puhoaie. Noi eram pe deal și trăgeam la coasă. O prostie? Nu știu. Dar asta am făcut. Am cosit cu tata zi după zi, aproape două săptămâni și munca nu a fost joacă.
Dar nu asta a fost ciudat. Groaza a fost că m-am ales sleită de puteri, începusem să am probleme cu vederea din cauza fumului din colibă și, peste toate, tata nu s-a ținut de cuvânt.
N-a vrut să-mi dea banii pentru munca mea, așa cum îmi promisese. De ce? S-a scuzat că nu mai are bani, spre disperarea mea, și ciuda mea, și plânsul meu. Nedreptate. Cui să-i spun? De ce oare făcuse asta că și acum mă crede un „erou“ pentru ceea ce am făcut atunci? De ce? Dacă nici acum nu știu, cu atât mai mult atunci. Ce rost mai aveau întrebările? Înghițeam totul așa cum era.
Mamei nu-i spuneam și nu mă arătam cât sufăr. Iar fraților mai mari la ce le-ar fi folosit o altă problemă în plus?
Împrejurările m-au săltat peste ani, prin responsabilități tot mai mari ce-mi reveneau cu fiecare zi ce trecea. Munceam mult la pământ, la grădină, la animale. Eram crezută în stare să întrețin o gospodărie în adevăratul sens al cuvântului. Acum trebuie să știu să fac toate lucrurile, tot ceea ce era necesar de făcut. Tata și mama trăiau fiecare în lumea lui proprie, fiecare-și avea treburile lui. Nevoile mele, cele pe care nu mi le puteam împlini singură, rămâneau să se ascundă, coborând undeva, în sufletul meu.
Învățasem independența, mă descurcam cum puteam, răbdam, preferam să sufăr decât să-mi exprim nevoia și să provoc scandal în jurul meu. Tata ar fi spus că mama trebuia să se ocupe de nevoia mea pronunțată, mama m-ar fi convins că tata e responsabil. Până la urmă cine mai știa cine e vinovatul, responsabilul și, la urma urmei, ce mai conta după atâtea arătări cu degetul, învinuiri, socoteli prelungite sparte-n expresii nedorite, timp irosit și cine știe cum să ai șansa să primești ceva fără „tam-tam“ și ceartă? Îmi era lehamite. Acasă învățasem să evit multe lucruri pe care doream să nu le mai văd. Îi țineam tot mai departe pe părinți unul de altul prin munca ce-o făceam în locul lor de multe ori, numai să nu se mai întâlnească, ceea ce-ar fi provocat un nou scandal.
Îmi amintesc că a fost un timp când tata a lucrat schimbul doi. Dimineața, când noi eram la școală, el era acasă cu mama.
Trăiam o groază, o teamă că, venind spre casă, nici măcar n-aș mai apuca să intru în curte și aș afla că tata a omorât-o pe mama.
Credeam asta. Această nebunie a tatălui o văzusem când o bătea pe mama până la inconștiență uneori și o auzeam de mai multe ori exprimată în cuvinte explodate și pline de ucidere din gura lui. Îl credeam în stare de asta. Credeam spusele lui. Le credea și mama. Simțeam teama ei când rămânea doar cu el acasă.
Doamne! Ce dezastru! Ce furtuni mocnesc în sufletele oamenilor și totuși fața lor nu schițează nici o urmă de tulburare! Câtă teamă, cât neant se ascunde sub un chip de om!
Mi-e ușor să-mi amintesc de zilele când o găseam pe mama învinețită la ochi, cu capul spart, cu răni pe corp. Intram în casă, salutam, îmi lăsam ghiozdanul și nedumerită de răspunsul la salutul meu, întrebătoare, mă duceam aproape de ea și-o întrebam:
— Iar te-a bătut?
Nu-mi răspundea. Privirea ei plină de lacrimi era un răspuns bine înțeles. Începea să plângă. N-ar fi vrut să facă asta, dar nu putea să-mi răspundă altfel.
Ce crezi că era atunci în sufletul meu?
Ce gândeam?
Ce simțeam?
Mamei nu-i ceream prea multe răspunsuri. Nici nu voiam să-i mai adun întrebări, cu toate că nu știam în ce mai putea spera și de ce totuși seara mai îngenunchea să-și plângă viața, să-și verse sufletul unui Cineva pe care-L iubea necondiționat și pe care eu nu-L puteam recunoaște nicicum în problemele tot mai mari ale ei. În ce mai putea avea ea speranță când, însângerată de rănile făcute de soțul ei, îi mai rostea numele în rugăciune? Nu știam, nu înțelegeam de ce nu sfârșește să zâmbească, dar, când se ridica de pe genunchi, spunea:
- Lăsați, dragii mei, că toate acestea or să treacă, o să vină Domnul Isus și-o să mă ia acasă.
Ce speranță! N-am înțeles-o. Nu puteam să fiu așa naivă, să sper în ceea ce nu puteam vedea! Ba, pentru mine ceea ce vedeam întâmplându-mi-se, era un drum tot mai aproape de punctul unde aș dori să se sfârșească.
De ce să plâng? Mă hotărâsem să n-o mai fac. De ce să-i mai șterg rănile și lacrimile mamei mele, până când? Să intervină cineva în care ea speră. De ce să mai țin piept, uneori muncind din răsputeri, pentru a-mi aduna câțiva bani care mă costau așa de mult și pe care urma să-i dau pe niște papuci sau haine și să le văd învechite nu peste mult timp? De ce să mai merg la școală cu teamă, de ce să-mi mai văd mama chinuindu-se sau pe tata pe care-l uram din ce în ce mai mult și-mi era tot mai de nesuportat? De ce, de ce vedeam atâtea?
De ce să mai lupt? De ce atâtea și pentru cine? Unde se duce viața? Pe zi ce trece e mai greu, e mai noapte pentru mine, e mai fără rost viața și de neînțeles.
Mă întreb oare tu, dacă ai fi fost în locul meu, ce-ai fi gândit? Cum ai fi găsit sensul vieții? Ce-ai fi ales să faci?
Poate ai multe alternative și cu siguranță sunt multe sau cel puțin destul de multe din care să trebuiască să alegi. În viață ești adus în punctul când trebuie să alegi și vei da socoteală de alegerea ta. Și eu am ales. Și am ales să-ți spun ce, dar te rog ține-ți respirația și taci.
Am ales să mă sinucid.
Eram o lașă sau un erou? Nu mai conta. Pentru mine era un „adevăr“ care abia mai târziu am aflat că-i minciună travestită: voi termina cu toate, pentru totdeauna.
Poate te-ntrebi de ce aveam această părere despre ceea ce va fi după moarte —cum că voi scăpa pentru totdeauna.
Eu atunci am refuzat să mai cred că va fi ceva după ce-mi voi lua viața. Am refuzat și-am respins orice alte gânduri, păreri și sfaturi pe care le auzisem și voiam să cred că se va sfârși totul și atât.
Nu trebuie să insist mult asupra acestei situații pentru că nici n-am stat mult. Și faptul că acum îți scriu e rezultatul faptului că a intervenit ceva.
M-am certat cu tata. L-am auzit repetându-mi că trăiesc de pomană, pe cheltuiala lui, la care i-am replicat hotărâtă:
— Lasă că o să mă omor și o să scapi de mine.
N-a avut nici o reacție deosebită spre surprinderea mea. – Ce ticălos!, m-am gândit atunci. Nici nu-i pasă dacă trăiesc sau mor. Cred că i-ar plăcea să scape de mine.
Am rămas de-a dreptul șocată.
Am plecat departe de el să tac și să mă gândesc la ceea ce puteam să fac cu viața. Pentru ce s-o mai am? Cui îi mai trebuie vreo fărâmă din ea? Dacă totuși aș mai putea să-i găsesc vreun sens, dacă viața ar putea însemna ceva pentru mine? Dacă trebuie și merită să o sfârșesc?
Am plecat să tac, departe, știind că am doar două căi de ales: viața sau moartea.



În potopul iubirii

Vă amintiți că am plecat departe, disperată? Aveam de ales între două căi: viața sau moartea.
Ajunsesem la un capăt. Știam că ceva acum se va sfârși, dar oare un altceva va fi? Va mai fi pentru mine? Nu. Nu mai voiam să fiu sclavul trecutului. Sigur nu. Nici o fărâmă din viața trecută n-aș mai fi dorit să am. Și totuși, de ce în mine s-a furișat de-atâtea ori speranța „într-o zi“, o zi când va fi altfel? De ce și acum, în culmea disperării, mai întrezăresc o rază a unui gând salvator? În mine înmugurea o ramură moartă. Prin ce minune? Betonul trecutului era spart de un firicel verde.
Am plecat departe, hotărâtă și sigură că nu mă voi mai întoarce niciodată.
Pășeam singură, mai singură decât atunci când eram doar cu mine. Un nor gros se lăsase peste tot ce mai rămăsese din mine și mă simțeam într-un hău fără fund. Eram la capăt de puteri. Orice vlagă mă părăsise. Pășeam în gol încotro mă duceau pașii slăbiți, târâiți prin frunzele moarte de toamnă timpurie. Urcam, eram transpirată și broboane de sudoare-mi udaseră hainele, lipindu-se acum de mine. Urcam printre frunze, copaci, rădăcini ce nu și-au mai găsit loc în pământ, urcam fără țintă, așteptând ca la următorul pas totul să se sfârșească.
Încă unul, aievea condus, târâit printre crengi căzute și stânci ascuțite, ieșite din deal ca niște colți ai morții. Pădurea mă afunda tot mai mult. Câinii, undeva în vale, se mai auzeau ca o umbră de ecou, atingându-mi urechile ca un semnal de adio. Eram singură și știam că așa te găsești când pășești pe drumul morții, niciodată călăuzit. Lumea rămânea undeva departe. Copacii deveneau tot mai deși făcându-mi drumul de străbătut cu trudă. Crengile nervoase îmi zgâriau fața și mâinile care încercau să mă apere. Mă afundam mai mult cu ochii închiși în prăpastie.
Drumul morții. E atât de îngrozitor! E atât de fără capăt și înfricoșător! E atât de rece și mușcă din tine, rupe până și ultima fărâmă din ceea ce ești.
Drumul morții. Pe el am pășit răpusă de disperare în agonia luptei pentru viața care se dăruia în porții cât aburii pentru mine. Am vrut s-o curm, am cedat insistențelor ei ce m-au convins că nu are sens.
Drumul morții va pune capăt cu grijă la ceea ce a fost și poate acum e ziua pe care o zăream cândva, dându-mi o speranță printre gratii.
Iată-mă ajunsă la clipa când am privit alegându-mi locul de sfârșit!
Aici, mi-am zis. Aici se va termina. Pădurea îmi va fi mormântul și geamătul copacilor izbiți de vânt vor urma să-mi plângă plecarea dincolo. Unde? Ce conta?
Aici, mi-am zis. Aici totul se sfârșește și așa am crezut că va fi. Și așa voiam să fie.
Acum pădurea era tăcută. Parcă-și ținea respirația și cu mii de ochi privea la scena ce urma să fie: un om, un om aproape copil, în pădure, se sinucide, spânzurându-se-n neant.
Un om, un copil, sătul de viață, disperat, ajunge să-și pună capăt zilelor.
Un om, un suflet de copil va dispărea ucis de el, de părinți, de viață, de disperare, de moarte sau ură? Ucis sub sufocanta și cruda luptă pentru existență?
Un suflet de copil se stinge. Inima lui urma să-și spună cuvântul într-o ultimă palpitație. Un suflet dispare în hăul fără fund și nesătul.
Oamenii tac neștiutori. Ce bine!
Am ales cu grijă asta și așa era acum.
Pădurea tăcea, oamenii tac undeva departe, vântul, fără știre și el, se plimbă absent printre fagi, clătinându-i monoton.
Păsările le-am auzit… amuțite. Pământul l-am găsit gata să se clatine din adânc. O groapă în el tăcută și rece s-ar fi deschis în curând pentru mine. Dar eu, și eu urma să tac. De fapt am venit să tac pentru totdeauna. Mă voi întinde confundându-mă cu tot ce-i tăcere. Urma să tac.
Dar, dragul meu, fii tare. N-a fost așa. Uite, azi sunt aici și-ți spun adevărul.
Am fost acolo, aproape de tăcerea morții, dar nu m-a înghițit! Înainte să tac pentru veci, înainte să mă arunc în ghearele îngălbenite ale morții, ceva am făcut. Ceva m-a salvat. Ceva mi-a dat putere. Ceva s-a întâmplat și, când totul era un imens spectacol și martorii văzuți și nevăzuți erau să-și strige acuza pentru ceea ce aș fi făcut, ceva m-a salvat.
Ascultă să-ți spun!
Îți amintești de mama când se ruga?
Era numele meu acolo. Ea plângea pentru mine. Ea avea curajul să-și verse sufletul unui necunoscut pentru mine. Cu cine vorbea? Chiar o auzea cineva? Putea s-o audă?
Și mai era speranța pentru o zi când va fi altfel. Un nou început pentru mine. Asta va urma? O viață se sfârșește și o alta începe? Nu, cred că totul se sfârșește aici. Atunci am fost amăgită. O speranță m-a atârnat de fapt în gol. Vai, aici se sfârșește. Se sfârșește? Nu știu. Mi-era teamă, groază. Nu puteam să mă întorc înapoi. Știam ce mă așteaptă. Nu, nu mă voi întoarce. Mai bine necunoscutul. Necunoscutul? Acel cineva la care se ruga mama? O, de-ai exista pentru mine măcar acum!
Am auzit de el, de un străin, dar ce folos? Pentru mine e necunoscut.
O fărâmă, o rază din nou s-a ivit. Iar m-am întâlnit cu speranța.
„O, lasă-mă. M-ai mințit până acum și acum ești atât de obraznică să-mi mai luminezi, fulgerându-mi cu un gând sufletul.“ Necunoscutul. Și mii de glasuri confuze mi s-au învălmășit în toată ființa. Între viață și moarte am căzut pe pământ, prăbușindu-mă. Epuizarea fizică și psihică îmi pătrunsese în tot străfundul oaselor. Mi-era frig. Îngrozitor de frig și totuși hainele-mi erau ude. Mă zbăteam între viață și moarte și atât. La ultimul pas, poate la ultima bătaie a inimii am spart tăcerea și am vorbit Necunoscutului. Trebuia să o fac. Cineva, ceva din suflet m-a convins s-o fac. M-am auzit zicând:
— Nu știu cine ești, pentru mine ai fost un nimeni sau poate speranța ce-mi licărea din când în când viața ce-acum o curm, vreau să o curm și să mă arunc în neștire. Mama îți spunea „Doamne“, dar pentru mine nu ești atât! Nu știu cum să te numesc, să te chem, să-ți vorbesc, nu știu cum ești și dacă exiști chiar și pentru mine. Oare trebuie să te rog?
Dar nu, cine sunt eu să îndrăznesc asta? Atunci ce pot face? Cum să-ți spun? Nu știu.
Între neputință și disperare, asistam la scene, imagini, gânduri culese din trecut. Îmi răsunau frânturi de cuvinte din acea carte pe care o urâsem înainte. Îmi răsunau atât de clar rugăciunile mamei mele. Mamă, de-ai ști ce fac, unde sunt! Ce groază îți aduc! Cum vei rezista veștii morții mele? Cine ți-o va aduce? Sau poate voi avea împăcarea că nu vei afla niciodată despre ceea ce am făcut. Mamă, te rog, iartă-mă că n-am putut să-ți spun. Cu siguranță tu ai fi reușit să mă oprești.
Știu cât îți pasă de mine, dar acum, te rog, lasă-mă. Nici dragostea ta nu-mi mai este de ajuns să-mi justifice trăirea. Mi-e prea greu, mi-e imposibil să te văd cum te zbați de una singură și nu te înțeleg. Ce-aș fi putut să fac pentru tine și n-am făcut? Nu știu. Cred că am încercat totul. Mi-e mai ușor acum să plec de lângă tine. Iartă-mă, te rog, chiar dacă nu-nțelegi.
Știam că mama nu mă aude, atunci de ce vorbeam? Și ea vorbea de-atâtea ori cu cineva. Oare așa ca mine? Atunci asta înseamnă o atâta iubire pentru Acel Cineva. Îl iubea cum o iubeam eu? Dar eu acum am fugit fără să-i spun de ce, fără să știe ce vreau să fac. Au fost atâtea lucruri pe care le-am ascuns, nu puteam să i le spun. Dar între ei? Mama îi spunea și secretele? Atunci acel Cineva știa totul. Totul? Chiar totul? Și secretul meu? Și unde sunt, și ce fac, și ce gândesc? Și dacă i-aș vorbi, m-ar auzi? Mă aude și pe mine? Îi pasă ce gânduri am?
Iar speranța! Iar speranța ce m-a urmărit! Iat-o și aici, în pragul morții. Acel cineva m-ar putea auzi și înțelege. Poate mi-ar aduce puțină lumină. Dar cum să-i spun asta?
Câtă neputință în mine! Niciodată n-am mai găsit atâta. Să vorbesc? Cu cine? Nu-i nimeni să-L văd. E tăcerea de moarte și atât. Nu-i nimeni să-i pese de mine, nu-i nimeni aici, atunci pentru ce și pentru cine să-mi deschid gura, să spun cuvinte care ar pleca, ducând cu ele tot sufletul meu? Dacă este totuși cineva care să le audă? Să-mi torn sufletul în cuvinte? Să-mi torn sufletul în cuvinte. Să-mi torn sufletul în cuvinte, ecouri din toată ființa m-au strigat. Să-mi torn sufletul în cuvinte. Și așa am făcut.
Așa am făcut. Nu învățasem și nu o făcusem niciodată până atunci, dar ceea ce sunt sigură e că acum am știut s-o fac bine. Mi-am deschis toate colțurile sufletului, mi-am deschis inima strigând:
- Doamne, vreau să fii și Domnul meu! Dacă poți face din viața mea ceva, te rog primește-o și fă ce vrei cu ea. E a Ta. Te rog, Doamne, iartă-mă că am crezut că voi putea găsi un rost vieții mele. Te rog, Doamne, ascultă-mă și răspunde-mi, vreau să cred că mă auzi, că mă înțelegi, că mă primești așa cum sunt.
Doamne, nu pot să stau în fața Ta. Am vrut să-mi iau viața, știu că nu-mi aparține, că Tu mi-ai dat-o... Doamne, ce-am făcut?...
Am rămas să-I ascult răspunsul, cuvântul din gura Lui. Aici e Potopul Iubirii. Între viață și moarte, între moarte și viață. E un ocean de iubire, e fața lui Dumnezeu. Aici e Dumnezeu. Aici L-am găsit întinzând mâna să-mi prindă viața de deasupra hăului ce era deschis pentru a mă înghiți. Aici, când știam că viața nu mai are sens și când gura morții s-a deschis setoasă pentru mine, aici L-am găsit pe Acel Necunoscut din trecut care era Isus Hristos - Dumnezeu. El m-a prins în brațele Lui, mi-a arătat Iubirea. M-a lăsat să înțeleg că m-a făcut copilul Lui iertându-mi și aruncându-mi tot ce a fost murdar, strâns în sufletul meu. Aici mi-am găsit o nouă viață, dată de Cel care m-a găsit, viață veșnică împreună cu El. Am vorbit cu Dumnezeu, L-am găsit pe Dumnezeu. A fost acolo, în inima mea zdrobită, vorbindu-mi clar.
Aici mi-au fost schimbate toate celulele sufletului, mi-au fost transformați toți atomii ființei mele, primind o nouă viață în ei, viață din Dumnezeu.
Un lucru nou și curios îmi aminteam; cuvintele Bibliei îmi sunau clar și parcă era Cineva care mă conducea printre ele oprindu-mă din când în când să mă ajute să le înțeleg.
„Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.“
— Doamne, știu, am păcătuit, în mine e atâta păcat! Ura, răzbunarea, resentimentele ce-mi răbufneau în explozii și ... Doamne, e atâta păcat!
„Plata păcatului este moartea.“
Merit să mor. Dar nu, nu, nu! Doamne, acum ești cu mine. Acum vreau să te cred. Tu mi-ai zis că L-ai dat pe Fiul Tău, pe singurul Tău Fiu la moarte pentru ca eu, crezând în El, să pot avea viață veșnică.
Știu, Doamne, și cred că Isus Hristos a murit în locul meu. El mi-a plătit toate păcatele, El mi-a luat moartea asupra Lui, și-n El primesc viața veșnică.
Mi-am deschis inima: „Sunt aici pentru Tine, acum Te cunosc, cred Cuvântul Tău. Cred adevărul, Doamne, îți aparțin.“
Câtă bucurie! Câtă pace! Liniște, siguranță aici lângă Dumnezeu toate acestea se găsesc. Aici poți lepăda vechea viață și o poți lua pe cea nouă, aceea a lui Isus Hristos.
Dragul meu, dă-mi voie să fiu neputincioasă în cuvinte, de fapt ele sunt neputincioase să-ți spună totul. Știu că, oricât le-aș alege, aș picta, aș nuanța, aș descrie, aș culege toate amănuntele, nu ar fi de ajuns să pot spune tot ce-i Dumnezeu. Dar am să-ți dau o cale sigură să poți afla: să fii și tu acolo și vei înțelege, să fii și tu acolo unde-i Dumnezeu.
Eu am fost și am rămas. Acolo, de fapt, pot să spun că m-am născut din nou. S-a sfârșit totul, da, viața trecută am îngropat-o acolo și am început o alta împreună cu Hristos, cu Domnul meu, cu Dumnezeul meu care nu mai e un necunoscut, ci este chiar Tatăl meu.
Trecutul a rămas în umbră. Pe tata îl iubesc, iubesc Biblia. Viața mea din adânc s-a schimbat. Este tot ce pot să-ți spun: acolo și atunci m-am întâlnit cu Creatorul meu, cu Cel ce mi-a dat viața. Acolo am primit răspunsuri la multele frământări din trecut. Tot Dumnezeu mi-a vindecat sufletul, temerile, sechelele luptelor pe care ți le-am povestit. Îți spun adevărul și nu uita că l-am păstrat pentru tine ca pe o comoară. Vreau să te asigur că și tu Îl poți găsi pe Dumnezeu și nu e nevoie să aștepți chiar până să atârni între viață și moarte ca să-L strigi. Te poți întâlni cu Dumnezeu. Dacă încă nu ai început o viață din El și pentru El, tu trebuie să-L cunoști pe Dumnezeul meu. El este gata să-ți dăruiască o viață nouă, cu sens. O viață aproape de El, să trăiești împlinind Cuvântul Lui. El te așteaptă. Te așteaptă, dragul meu.
Potopul Iubirii e și pentru tine și pentru inima ta.



Un nou început

Acolo unde mă întâlnisem cu Dumnezeul meu, îmi lăsasem viața trecută. Cu Dumnezeu am găsit adevărul și răspunsul la multele întrebări. Am plâns trecutul fărâmițat și zdrobit sub talpa de plumb a ceea ce-a fost, ce am lăsat și am primit răspunsul întrebării nesfârșite „De ce?” Păcatul. Păcatul meu. Păcatul celor din jur, păcatul din oameni, păcatul din mine a fost cel care mă târâse până la ultimul pas spre neantul pustiului ce avea să mă înghită ca într-un cavou cu pereții de beton ce-și trage capacul cu zgomot după tine, urmând ca ceea ce a mai rămas viu să fie ucis de întuneric.
Doamne, ai fost acolo și suflarea mea turnată în cuvinte a fost lumina ce a sclipit peste prăpastia dintre noi! Ai fost acolo, m-ai auzit, ți-ai întins palma Ta și mult, mult m-ai iubit, m-ai iertat, m-ai salvat, m-ai primit cu drag să fiu cu Tine.
Abia atunci înțelegi ce-ai pierdut, stând departe de iubirea lui Dumnezeu. Când ești cu Dumnezeu, atunci înțelegi ce înseamnă Viața, Iubirea, Dragoste de oameni, Fericirea, Cuvântul, Adevărul, abia atunci ți se deschid ochii să vezi cine ești.
E puțin ce pot să spun din ceea ce înseamnă Dumnezeu, dar rugăciunea mea pentru tine e:
— Doamne, te rog fă ca cel ce citește să și înțeleagă ce spun și, mai mult, fă ca el să Te întâlnească pe Tine, să dorească asta. Să te caute, să te strige....
Aș vrea să îndrăznești. Vreau și aș fi atât de fericită ca și palma ta să fie în mâna lui Isus. Și tu să fii al Lui.
Te-am condus până aici, la El, la Dumnezeu. Iată-L e gata să-ți dea o viață nouă, e gata să-ți prindă viața în palma Sa, pășește spre El.
Te rog, rămâi aici, cu El. Rămâi și gândește-te în tăcere ce faci cu viața ta.
Rămâi cu Dumnezeu care poate fi, este și al tău. Recunoaște-L. Primește-L pe Salvatorul tău în inima ta. Stai de vorbă cu El. Spune-I totul.
Doamne, te rog prinde-l în mâna Ta pe cel ce l-am adus la Tine, e aici...


******

Vă mai amintiți de cartea pe care odată o uram, cea pe care tata o citea și din care nu înțelegeam aproape nimic?
Ea putea fi găsită în casa părinților mei, îți amintești și că tot ceea ce a fost vechi am lăsat la Crucea lui Hristos, în palma lui Dumnezeu, și am primit o viață, o făptură nouă?
Să știi că de acum toate lucrurile, toate sentimentele, gândirea, vorbirea chiar, pasiunile, dorințele, înțelegerile, toate au avut un nou început și acestea erau gravate în Biblie. Am descoperit că ceea ce este scris în acea carte, despre care altădată știam doar că vorbește despre Dumnezeu, este pentru mine. Mi-am găsit numele meu în ea și dorințele pe care Dumnezeu le avea pentru mine. Am descoperit dragostea și promisiunile sfinte, personale ale Salvatorului meu. În ea, în Biblie, am găsit comori de viață și îmi plăcea s-o port aproape de mine mereu. Citeam din ea cu lacrimi, era o scrisoare plină de iubire de Dumnezeu. Citeam și vorbeam cu Cel pe care Îl întâlnisem cândva.
Biblia și rugăciunea îmi erau nelipsite. Mă retrăgeam de multe ori în singurătate, dar nu să fug ca odinioară de realul prea crud, ci pentru a sta doar cu Dumnezeul meu. Viața mea era alta.
Dumnezeu mi-a dat privilegiul să stau tot mai mult cu El în liniște.
Liceul ce urma să-l fac departe de părinți, de casă, departe de tata mi-a dat o oportunitate și un dar din partea lui Dumnezeu. Biblia ce am primit-o în dar în clasa a X-a, pe care și acum o păstrez și o citesc cu grijă, ea fiindu-mi cadoul cel mai de preț, a fost pentru mine manualul numărul unu de studiu în anii de liceu. De atunci mi-am făcut un obicei: să-mi iau Biblia și să mă retrag departe de oameni, să o savurez, închinându-mă Autorului.
Domnul mi-a dat din belșug timp pentru a-mi împărtăși tainele adânci ale Cuvântului Său.
Ele niciodată nu se vor sfârși, iar mărgăritarele de iubire curg din El prin cuvinte, din Cuvânt pentru mine zi de zi.
Un nou început m-a pătruns pentru totdeauna.
Trăiesc un adevăr, trăiesc în siguranță, trăiesc cu un scop pe pământ și unul dintre ele a fost ca astăzi să-ți scriu. Trăiesc cu bucuria și pasiunea ca prin tot ceea ce fac să împlinesc chemarea lui Dumnezeu. Știu că viața împreună cu Salvatorul meu îmi e asigurată. Trăiesc o viață veșnică. Trăiesc pentru ca oamenii să vadă prezența lui Dumnezeu, Dragostea Lui, Viața, Adevărul, Dreptatea, în trăirea mea prin Hristos și pentru Hristos.
Trăiesc cu o chemare, ca oamenii să audă adevărul, ca oamenilor să li se descopere adevărata viață ce-o ai doar în Dumnezeu.
Și ție îți doresc un nou început!



Speranță pentru oricine ai fi
Înainte să plec, dă-mi voie să-ți mulțumesc din suflet că ai fost cu mine prin aceste file, prin aceste cuvinte ce le-am vrut scrise cu sfințenie pentru tine, mulțumesc pentru că m-ai înțeles, m-ai ascultat și acum trebuie să-ți spun să-ți lași lacrima să curgă dacă vrea, dar nu plânge pentru mine, pentru ce am fost, ce am îndurat, nu. Plângi dacă vrei pentru tine, dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, sau plângi pentru cei care sunt dincolo, în spatele drumului și n-au înțeles Iubirea lui Dumnezeu niciodată. Pentru asta poți plânge înaintea lui Dumnezeu și fă-o cât de mult poți. Uită-te în jurul tău, sunt atâția a căror viață atârnă deasupra prăpastiei de un fir minuscul de speranță. Plângi pentru ei, roagă-te, du-te lângă ei și învață-i să-și toarne sufletul înaintea lui Dumnezeu până nu-i prea târziu.
Eu trăiesc, dar nu mai trăiesc pentru mine. Eu am primit fericirea, dar nu s-o țin pentru mine, eu știu Adevărul, dar nu să tac. Sunt un copil al lui Dumnezeu, dar nu să ascund Adevărul, identitatea trăirii mele divine.
Sunt convinsă că Dumnezeu mă iubește nespus de mult și o veșnicie nu e prea mult să fiu cu El.
Dorința, focul meu e ca și tu să mergi pe același drum cu mine și împreună cu Salvatorul nostru să pășim zi de zi, împlinind Voia Lui.
Nu știu exact unde ești, în ce punct al vieții te găsești. Nu pot să știu, cu toate că aș vrea, dar este Cineva care știe exact unde ești, ce faci și unde te afli.
Poate ești acolo unde viața ce-o ai nu mai are sens pentru tine. Poate părinții tăi sau poate alții ți-au zdrobit sufletul sub bocancii păcatului, poate viața ta e o agonie, o luptă continuă, o căutare în zadar, poate în sufletul tău s-a deschis un gol care nu poate fi umplut cu nimic din tot ce ai încercat, poate ești în pragul disperării, la un pas de moarte, poate urli în tăcerea nemiloasă și străină a celor din jur sau poate nu te mai simți om iar înger sau sfânt știi că nu poți fi, și stai atârnat între o lume și alta.
Dă-mi voie să-ți spun că știu cum te simți. Te simt. Știu cum te zbați și cât te doare. Știu ce zbucium e în inima ta.
O! Ce mult aș vrea să fiu cu tine! Să stau lângă tine și să înțelegi cât te iubesc! Dar, mai mult decât atât, aș vrea să știi că mai mult decât eu pot înțelege, pot simți, pot iubi, mai mult decât pot eu să fac, este Dumnezeu care te cunoaște, te înțelege, te iubește, te așteaptă.
El e răspunsul, speranța și rezolvarea pentru problema ta. El este Viața.
Este o speranță pentru tine oriunde și oricine ai fi, în Hristos, în Dumnezeu, în Duhul Sfânt.
Este o speranță în Dumnezeu. El a plătit o nouă viață pentru tine.
Este speranță în Isus Hristos. El a murit pentru tine ca prin El, crezând în El, să fii iertat.
Este speranță în Duhul Sfânt Cel care ți-a atins inima cu mângâierea mesajului Său, cu chemarea Sa către Dumnezeu.
Fii binecuvântat!
Ce este o viață nouă, ce este viața în Hristos, ce este Dumnezeu? Poți chiar tu să știi, trăind Adevărul.
Fie ca și viața ta să fie un adevăr. „De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.“ (Romani, 8:28).
Acestea sunt cuvintele care-mi răsună după ani, acum, când privesc înapoi peste ceea ce a fost. Dumnezeu avea un plan pentru viața mea. El mă pregătea pentru ca să-l pot duce la îndeplinire.
Dar, despre asta , în următoarea carte...




Dacă doriți, îmi puteți scrie la adresa:
str.1 Decembrie nr.11, 410073, Oradea, Bihor
E-mail [email protected]

sau telefonați la nr.
0722 176843.