Eram mulți. Așteptam să înceapă ceva,
cu urechea lipită de trotuar,
în piața aceea
unde jertfa era doar o singurătate,
cu mult mai mare.

Mâinile-mi deveniseră elastice,
prin rămășițele globului de aer ce ne-nconjura,
împânzit cu gloanțe,
am adunat sub mine
din toate colțurile pieții,
cel puțin o mamă,
cel puțin un copil.

Dintre coaste-mi curgea un pârâu de sânge,
l-aș fi putut arăta tuturor
ca pe-un invitat întârziat la ospățul acela.
Râzând, m-a cărat pe umeri,
între noi rămăsese doar lipsa Lor
și tăcerea ca o foame.

Tu nu te miști niciodată-mi spuneam,
ești când umbra trotuarului,
când umbra umărului.
Acoperită de pânze,
gaura dintre coaste dormea, cărămizie,
portretele de familie deveneau oase aurii,
plângeam fiecare,
cu sonorul dat încet.