De zbatere


Soarele ăsta, devenit atât de firesc,
existând într-o singură devenire,
e destul de perspicace, destul de inventiv cu noi.
și soarbe toate cunoștințele noastre despre lumea cea viu colorată, transferându-le lunii, ca pe o datorie ținută minte de mult…


ea, obraz subțire al chipului cosmic, e nepăsătoare cu lumea,
precum o femeie frumoasă, neposedată încă,
neexorcizată de siguranțele și de singurătățile ei.
este interesată să dea numai melancolie și să studieze puțin
tocmai ceea ce va accepta.
la capătul unei lumini mai mici, dăruite econom,
încât abia să-și dovedească existența, sunt eu...


într-o lumină mare, firește că și dumneata, cititorule,
dorești odihna întunericului leneș.
într-o noapte mare, te bucură puțină lumină lichidă.
cât de copilăros e omul! se duce mereu în mijlocul bălții…


nu știu dacă lumina moare în toate aceste culori,
nu știu nici măcar dacă ne moare ochiul,
nici câtă viață au în ele lucrurile care ne-au plăcut.


atât de multe sunt cele care ne-au rămas străine,
încât cred că are rost să iei o femeie cu tine,
să încerci să sari peste o groapă în care
nici nu știi când îți cade trupul.
tocmai pentru că pe el a murit, de atâtea ori, lumina...