rândurile astea le scriu acum,
când am rămas o pată
uitată pe lobul tău paretal.
știu că sună puțin a la Cărtărescu,
sună chiar orbitor de postmodernist
dar corpul meu s-a transformat de mult
într-o aripă dreaptă cu zbor regulat.

nu știu dacă ți-am spus
dar trec prin perioada aia grunge
în care, încep să mă pierd
doar la auzul smells like teen spirit
și îmi dau seama că nu puteam fi altfel,
pentru că tristețea e o chestiune
ce ține de inteligență.

vorbesc despre suta de votcă
despre blugii rupți,
despre viața ca o portocală mecanică,
dar sunt sclavul bunelor intenții
al tremuratului în ploaia acidă,
amăgesc zilele cu mersul pe sârmă
iar noaptea pun embargo pe fiecare coșmar.

nisipul îmi curge
prin venele trupului devenit
peste noapte clepsidră
în același ritm:

memoria
memoria
memoria {don't have a gun}