Soarele după dealuri mai strălucește încă,
Razele-i rubinoase vestesc al lui apus,
Și seara, pânditoare sub fiecare stâncă,
Cu-ncet și-ntinde umbra cutezătoare-n sus.
Muntele al său creștet și-nalță și privește
Linul cobor ai zilei, tainicul ei sfințit,
Și raza cea din urmă pe fruntea lui izbește,
Ce mândră ține față cu cerul cel roșit.
Vântul de seară suflă și frunza-nfiorează,
Roua seninul varsă verdeața re-nviind;
Dealurile-n cunună câmpia-ncoronează
Și râul p-a lui cale șoptește șerpuind.
P-a dealului sprânceană, pe fruntea-i cea râpoasă,
O cetățuie veche, lăcaș religios1,
Păstrează suvenirea d-o noapte sângeroasă
Ce mult s-asemănează cu sânu-mi cel noptos.
Astfel într-al meu suflet se nalț-a mea credință,
P-a patimilor râpă ca monument s-a pus
Și-mi ține șovăinda, clătita mea ființă
L-a vieții-mi viforoase prea liniștit apus.
Soarele-acum sfințește și noaptea-naintează,
Cu-ncetu-și cârmuiește carul cel aburos;
Mii de lumini în preajmă-i, pe frunte-i scânteiază,
Ș-acuma își întinde vălul de abanos.
Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează și zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.
D-acolo se întoarce și-n sânu-mi se așază —
Tăcere, întuneric în preajma mea domnesc!
Natura toată doarme, ființa-mi priveghează
Dasupra pe ruine mormântul strămoșesc.
Un rece vânt se simte c-a morții răsuflare,
Pe piatra cea-nverzită șuieră trecător;
Ca viața se revarsă o mută-nfiorare,
Pustiul se însuflă d-un duh încântător.
Tot este viu în preajmă-mi: frunza pe zid
șoptește,
Iarba pe mușchi întreabă: “Aici cine m-a pus?”
Zidul ca o fantomă dasupră-mi se lățește,
Ca uriaș la spate-mi turnul se nalță-n sus.
La locul lor stau toate, ca moartea neclintite,
Gata să năvălească; umbrele mă-nconjur,
Trec și retrec, se primblă asupră-mi pironite;
Pasări de noapte cobe fâlfâie împrejur.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Eu n-am venit, o, umbre, să tulbur pacea noastră,
Ființa-mi rătăcită aleargă între voi;
Este ș-a mea odihnă sălășluirea voastră:
Eu sunt însumi o umbră împinsă de nevoi.
Sunt de al vostru sânge, brațu-mi nu se armează
D-acea armă slăvită ce voi ați mânuit;
Muza-mi a voastre fapte la umbră cercetează
Ș-a voastră pomenire pana-mi a consfințit.
Eu cânt în miezul nopții a voastre biruințe,
Eu pe mormântul vostru laure împletesc;
Izbânzi, fapte viteje, războinice dorințe
Recomandez eu lumii, l-ai voștri fii vestesc.
Câmpia îmi arată slăvitele războaie
Și câte biruințe pe dealuri s-au serbat;
Râul în treacăt spune ca cât sânge șiroaie
În vremile trecute unda-i a purpurat.
Aci îmi stau de față eroii României
Din Câmpulung, din Argeș, din Iași, din București,
De la Traian și Negru, martiri ai vitejiei,
Până la împilarea trufiei strămoșești.
Ici glasul: Radu Negru! peste Carpați răsună;
Viteazu-și pune tronul în locul strămoșesc;
Orice român în preajmă-i sub steagu-i se adună
Și-și apără pământul cu braț, duh românesc.
În capul unei armii Mircea viteaz răcnește,
Însuflă bărbăția românilor soldați;
A lui Murat trufie învingător smerește,
Și locul este slobod din Istru la Carpați.
Balcanul până-n poale-i văzu pe fiii Lunii
Bătuți, goniți, nemernici, scăpare a căta;
Dunărea este martor de prețul al cununii
Ce fiii României știură a lua.
D-aici văz în Moldova toată slava română
A re-nvia sub Ștefan și ai vechimii ani
Iarăși a se întoarce; a vitejiei hrană
Sub el îmbărbătează a-nvinge pe tirani.
P-a Neamțului cetate eu văz o eroină1,
Moldoveană în toate, spartană l-al său-dor,
Certând nemernicia la moldovean străină,
Zicându-i ca să moară ori vie-nvingător.
Aci Mihai cel Mare deșteaptă bărbăția,
Steagurile destinse slobode fâlfâiesc;
Sub dânsele el cheamă pe toată România,
Și trâmbița răsună, vitejii se-nmulțesc.
Buzeștii comandează, tătarilor e spaimă.
Hanul l-a lor picioare mușcă țărâna jos2.
Calofirescul arde d-a lor vitează faimă,
Și brațul lui împumnă fierul și mai vânos.
De glasul cel râzboinic altarul se despică,
Din sânu-i vitejia e foc mistuitor.
Farcaș1 într-însul arde, sfânt crucea sa ridică:
E comandir de arme, păstor răzbunător.
Pașa cu barba lungă spre fugă comandează,
Fierosul Manaf pierde orice curaj barbar;
Arabul beat de sânge în lanț acum turbează;
E plin câmpul bătăii de cruntul ianicear,
Dunărea e mormântul taberii musulmane,
Crucea în triumf zboară, Hristos e răzbunat;
Românul este spaimă trufiei otomane:
Cel hotărât la cruce în veci a triumfat.
Peste Carpați acuma vulturul român zboară,
D-aicea spre Moldova își ia falnicul zbor:
Două capete are2, cu patru ochi măsoară,
E-n toată România acum poruncitor.
. . . . . . . . . . . . . . . . . .
O, ziduri! rămășiță din slava strămoșească!
O, turn! de unde ochiul de mii de ori văzu
Biruința să zboare p-oștirea românească,
În muta voastră șoaptă câte-mi vorbiți acu!
Mușchiul acesta verde ce vremea-l grămădește,
Aste ierburi sălbatici ce în pustiuri cresc,
La inima gemândă sunt laure ce crește,
Deșteaptă bărbăția; din ochi robii vorbesc.
Vitejilor războinici! frunza când vă suspină
Și când astupat geme vântul prin boltituri,
Este al vostru nume ce ca o undă lină
Murmuie, se strecoară prin aste crăpături.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar ce glas întrerupe astă tăcere sfântă!
E glasul cucuvaii ce plânge al său dor.
Ãsta este poetul? p-al vostru mormânt cântă
Acest fiu al pustiei?... O, glas prea cobitor!
Ce-mi spui d-a noastră soartă? vaietul ce nu-ți
tace?
Ca ce fel de restriște? ca ce fel de nevoi?
Corbul nu este vultur? ce nu mă lași în pace?
Plângi numai pentru tine, nu plânge pentru noi!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Fatala presimțire acum mă părăsește,
Dar vai! eu ca și tine sunt slab, neputincios;
Glasu-mi nu-mbărbătează, poate și el cobește,
Sau plânge slava veche, și plânge dureros.
Ss! Clopotul s-aude! E ceasul de pe urmă?
Îngerul pocăinței cu ast d-aramă glas
Cheamă la rugăciune pe rătăcita turmă.
Natura se deșteaptă, visurile mă las.
Roșește răsăritul, muntele rubinează,
Îngânat printre aburi dealurile verzesc;
Râul adapă câmpul ce roua însmăltează,
Răcoarea dă viață și stelele albesc.
Turme, cai, dobitoace la apă se coboară,
Clopote bat, se scutur, cu-al dimineții zvon;
La vâjâitul morii undele se-nfășoară,
Deschis e ochiul zilei acum pe orizont.