am citit în sfârșit
arcuirea cerului sub greutatea norilor

un înțelept mi-a arătat că lumea este
beție de culori săpate de Dumnezeu din greșeală pe o foaie albă
ca să îndrepte căutarea sinelui
în altă parte decât în sine
prin eutanasierea simțurilor
fuzionând cu exteriorul până la epuizare

o țigancă mi-a ghicit în cărți întoarse
drum de seară cu destinație necunoscută

hilară existență de patimi
gura de vărsare și-a pierdut demult libera trecere

iscusit
atomul încă se mișcă
demonstrând că jumătate din ceea ce știu nu știu
lipsește farul din Alexandria
mai aveam o șansă să ajung la mal
dar am pierdut catargul
oprit pe undeva în mijlocul oceanului
parcă s-aștepte din urmă secunda rămasă iar să roadă vreun păcătos
surprins cu gura căscată și enervat
de șicanele timpului mut

timpanul s-a spart de-atâta nepăsare
în timp ce țărmul ciobit încă așteaptă
să ridice totuși cineva ceața.